Mă gandeam neîncetat că sosise momentul.Aveam de gând să mărturisesc, dar...simțeam că mi-e imposibil.O grămadă de gânduri mă apăsau,nu-mi dădeau pace.Reacția lui era cea care mă chinuia.Dacă îi voi spune,se va întâmpla ceva ,ori va râde de mine,ori îmi va zâmbi așa delicat cum o face mereu.
Mi-era frică.
Vroiam să fim prieteni.Vroiam să îi descopăr acea parte enigmatică.Vroiam să mă bucur de copilul din mine cu ajutorul lui.Dar cum?
Stăteam ore-n șir și mă gândeam ce să fac.Dar asta e natura umană.În tot acest timp mi-am închipuit că posed ceva care defapt nu posedam.
Să-i mărturisesc sentimentul acesta care mă doboară?În tot acest timp mă gândeam...mă gândeam la acele clipe în care râdeam și ne „jucam” ca doi copii lipsiti de griji.Și totuși ne simțeam atât de bine.Atunci am ieșit afară în ploaie și l-am sunat să ne întâlnim în părculețul de lângă intersecție.
Ajungând înaintea lui,m-am așezat in leagănul „meu” începând să mă legăn ușor în așteptarea lui.Privirea mea pierdută i-a remarcat silueta învăluită-n ploaie și urechile mele înfundate de acel sunet continuu al picăturilor au perceput sunetele pașilor lui.Inima mea începea să bată atât de tare ca și când percuția era cea care se auzea in urma unui concert rock.M-a privit cu îngrijorare.Ce era să fac?În acea clipă simțeam cum fiecare coardă vocală îmi îngheța,neputând să-i spun oful meu.Mi-am luat inima-n dinți și i-am spus...i-am spus cât de important e pentru mine și cât de mult îl placeam.Sentimentul mi-era împărtășit?A durat un moment de tăcere și el a hotărât să rupă tăcerea.Acel „E imposibil” a început să fie ca un ecou în mintea mea.În timp ce eu stăteam nemișcată și cu ochii pierduți în gol,el și-a apropiat buzele de ale mele,lipindu-le și dându-mi haina lui a plecat.Fiorul acela care se plimba prin venele mele era atât de fierbinte,încât plecarea lui l-a făcut rece.
A plecat...însă nu știam că era ultima dată când îl voi mai vedea....