agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC 1 ÃŽntrunirea acÈ›ionarilor, sau, mai bine zis, revolta, a avut loc pe 21 aprilie la Grand Hyatt Hotel din Manhattan. Era o zi nefiresc de rece, aproape hibernală, dar potrivit de mohorâtă È›inând cont de circumstanÈ›e. Cu două săptămâni în urmă È™tirea că Nicholas Spencer, preÈ™edintele È™i directorul executiv al Gen-stone, murise într-un accident în timp ce zbura cu avionul său personal spre San Juan fusese întâmpinată cu o sinceră durere. Compania lui aÈ™tepta să primească “binecuvântarea†AdministraÈ›iei pentru Alimente È™i Medicamente (AAM) pentru un vaccin care prevenea dezvoltarea celulelor canceroase È™i, totodată, stopa evoluÈ›ia bolii la cei deja afectaÈ›i - un agent preventiv È™i un leac, de a cărui descoperire era singurul responsabil. Și-a denumit compania “Gen-stoneâ€, o referire la piatra Rosetta care dezvăluise limba Egiptului antic È™i permisese cunoaÈ™terea remarcabilei lui culturi. Știrea dispariÈ›iei lui Spencer a fost urmată rapid de anunÈ›ul preÈ™edintelui consiliului de administraÈ›ie al Gen-stone conform căruia experimentarea vaccinului întâlnise numeroase obstacole È™i acesta nu putea fi supus spre aprobare AAM într-un viitor previzibil. AnunÈ›ul mai spunea că de la companie fuseseră furate zeci de milioane de dolari, aparent de către Nicholas Spencer. Sunt Marcia DeCarlo, cunoscută mai bine sub numele de Carley, È™i chiar în timp ce stăteam în sectorul împrejmuit cu frânghie, destinat ziariÈ™tilor, la întrunirea acÈ›ionarilor, observând feÈ›ele furioase sau uluite sau înlăcrimate din jurul meu, nu-mi venea să cred ceea ce auzeam. Se părea că Nicholas Spencer, Nick, fusese un hoÈ› È™i un escroc. Vaccinul miraculos nu era decât rodul imaginaÈ›iei lui debordante È™i al desăvârÈ™itei arte de a convinge. ÃŽi înÈ™elase pe toÈ›i aceÈ™ti oameni care investiseră atâția bani în compania lui, adesea economiile de-o viață sau toate bunurile. BineînÈ›eles că ei speraseră în primul rând să facă bani, dar nu puÈ›ini credeau È™i că investiÈ›ia lor avea să facă din vaccin o realitate. Și nu numai investitorii aveau de suferit - furtul golise tot fondul de pensii al angajaÈ›ilor Gen-stone, peste o mie de oameni. Pur È™i simplu nu părea cu putință. ÃŽntrucât cadavrul lui Nicholas Spencer nu fusese adus de ape la țărm împreună cu bucățile carbonizate din avionul său blestemat, jumătate din oamenii aflaÈ›i în sală nu credeau că era mort, iar cealaltă jumătate i-ar fi înfipt cu plăcere un par în inimă dacă rămășiÈ›ele i-ar fi fost descoperite. Charles Wallingford, preÈ™edintele consiliului de administraÈ›ie al Gen-stone, cenuÈ™iu la față, dar cu eleganÈ›a naturală datorată atâtor generaÈ›ii care beneficiaseră de creÈ™tere aleasă È™i privilegii, se străduia să aducă adunarea la ordine. Alături de el, pe podium, stăteau alÈ›i membri ai consiliului, cu figuri grave. ToÈ›i până la unul erau personalități proeminente în afaceri È™i societate. ÃŽn rândul doi se aflau oameni pe care i-am recunoscut ca fiind directori de la firma de contabilitate a companiei Gen-stone. Unii dintre ei erau intervievaÈ›i din când în când în Weekly Browser, suplimentul de dimineață al mai multor ziare, pentru care scriu rubrica financiară. ÃŽn dreapta lui Wallingford, cu faÈ›a ca de alabastru, cu părul blond răsucit într-un coc franÈ›uzesc È™i îmbrăcată într-un costum negru care sunt sigură o costase o avere, stătea Lynn Hamilton Spencer, soÈ›ia - sau văduva - lui Nick È™i, întâmplător, sora mea vitregă, pe care am întâlnit-o exact de trei ori È™i pe care mărturisesc că o antipatizez. Să mă explic. Acum doi ani, mama mea văduvă s-a măritat cu tatăl văduv al lui Lynn, după ce l-a cunoscut în Boca Raton unde trăiau pe domenii învecinate. La cina din seara dinaintea nunÈ›ii, atitudinea condescendentă a lui Lynn Spencer m-a supărat în aceeaÈ™i măsură în care Nicholas Spencer m-a fermecat. BineînÈ›eles că È™tiam cine era. ÃŽn Time È™i Newsweek apăruseră poveÈ™ti detaliate despre el. Spencer era fiul unui doctor din Connecticut, un medic generalist pasionat de studiul biologiei. Aveau un laborator acasă È™i, încă din copilărie, Nick își petrecea acolo majoritatea timpului liber, ajutându-l pe tatăl său la experienÈ›e. “AlÈ›i copii aveau câiniâ€, le explicase el celor care îl intervievaseră. “Eu aveam È™oareci. Nu o È™tiam, dar eram instruit în microbiologic de către un geniu.†Tânărul obÈ›inuse o licență în managementul afacerilor cu gândul ca, într-o bună zi, să stăpânească o firmă de instrumente chirurgicale. A pus pe picioare o mică afacere È™i a ajuns repede în vârf, devenind partener. Apoi, când microbiologia a devenit È™tiinÈ›a viitorului, a început a intui că acesta era domeniul în care voia să se implice. A pornit să reconstituie însemnările tatălui său È™i a descoperit că acesta, cu puÈ›in înainte de moartea sa subită, fusese pe punctul de a crea un produs important în cercetarea cancerului. Folosind ca bază compania de furnizare de instrumentar medical a creat un important compartiment de cercetare. Capitalul obÈ›inut prin asociere l-a ajutat să lanseze Gen-stone, iar vestea despre vaccinul împotriva cancerului a făcut ca acÈ›iunile companiei să devină cele mai bine cotate pe Wall Street. Oferită iniÈ›ial la trei dolari, acÈ›iunea crescuse la o sută È™aizeci de dolari. Sub rezerva aprobării date de AAM, Garner Pharmaceutical semnase un contract prin care se angaja să plătească un miliard de dolari pentru drepturile de distribuire a noului vaccin. Știam că soÈ›ia lui Nick Spencer murise de cancer în urmă cu cinci ani, că aveau un fiu în vârstă de zece ani È™i că se recăsătorise cu Lynn, de patru ani. Dar toată documentarea mea în legătură cu trecutul lui nu mi-a fost de nici un ajutor când l-am cunoscut la acea masă “de familieâ€. Pur È™i simplu nu eram pregătită pentru a face față atracÈ›iei pe care o exercita Nick Spencer. Era unul dintre oamenii înzestraÈ›i atât cu farmec cât È™i cu o minte cu adevărat sclipitoare. ÃŽnalt de peste un metru optzeci, cu părul blond închis, cu ochii de un albastru intens È™i un trup atletic, era foarte atrăgător È™i fizic. Dar cea mai valoroasă trăsătură era talentul de a comunica cu oamenii. ÃŽn timp ce mama se străduia să întreÈ›ină conversaÈ›ia, m-am pomenit povestindu-i lui Nick despre mine mai multe lucruri decât dezvăluisem vreodată cuiva la prima întâlnire. ÃŽn câteva minute È™tia câți ani am, unde locuiesc, ce slujbă am È™i unde am crescut. — Treizeci È™i doi de ani, spuse el zâmbind. Cu opt ani mai mică decât mine. Apoi i-am spus nu numai că divorÈ›asem după o scurtă căsnicie cu un coleg de facultate, ci i-am vorbit È™i despre copilaÈ™ul care trăise doar cinci zile din cauză că gaura din inima lui era prea mare ca să poată fi suturată. Asta nu-mi era caracteristic. Eu nu vorbesc niciodată despre copil. Doare prea mult. Cu toate acestea, mi-a fost uÈ™or să-i povestesc lui Nicholas Spencer despre el. — Ãsta e genul de tragedie pe care cercetările noastre îl vor împiedica într-o bună zi, spusese el cu blândeÈ›e. Voi miÈ™ca munÈ›ii din loc pentru a-i scuti pe oameni de durerea pe care ai cunoscut-o tu, Carley. Gândurile îmi fură readuse rapid la realitatea prezentă de ciocănelul izbit în mod repetat de Charles Wallingford până se lăsă tăcerea - o tăcere mânioasă, apăsătoare. — Sunt Charles Wallingford, preÈ™edintele companiei Gen-stone, spuse el. Fu întâmpinat cu un cor asurzitor de huiduieli È™i fluierături. Știam că Wallingford avea patruzeci È™i opt sau patruzeci È™i nouă de ani, È™i îl văzusem la È™tiri a două zi după prăbuÈ™irea avionului lui Spencer. Acum arăta mult mai bătrân. Stresul din ultimele zile lăsase urme adânci pe chipul lui. Nimeni nu se putea îndoi că omul suferea. — Am lucrat cu Nicholas Spencer în ultimii opt ani, spuse el. Tocmai vândusem afacerea de comerÈ› en detail a familiei, al cărei director eram, È™i căutam o ocazie să investesc într-o companie promițătoare. L-am cunoscut pe Nick Spencer, È™i el m-a convins că această companie, pe care tocmai o înfiinÈ›ase, avea să facă progrese uluitoare în descoperirea de noi medicamente. La îndemnul lui am investit aproape toÈ›i banii obÈ›inuÈ›i din vânzarea afacerii noastre de familie È™i am intrat în Gen-stone. AÈ™a că sunt la fel de afectat ca È™i voi de faptul că vaccinul nu este gata È™i nu poate fi supus spre aprobare AAM. Asta nu înseamnă că, dacă se găsesc alte fonduri, cercetările nu vor rezolva problema ... Zeci de voci îl întrerupseră. — Și cum rămâne cu banii pe care i-a furat? — De ce nu recunoaÈ™teÈ›i că tu È™i toată È™leahta de acolo de sus ne-aÈ›i înÈ™elat? Lynn se ridică brusc È™i, cu un gest surprinzător, trase microfonul din faÈ›a lui Wallingford. — SoÈ›ul meu a murit în drum spre o întâlnire de afaceri al cărei scop era să obÈ›ină mai multe fonduri pentru a putea continua cercetarea. Sunt sigură că există o explicaÈ›ie pentru banii care lipsesc. Un bărbat veni în fugă pe interval agitând niÈ™te foi de hârtie care arătau de parcă, fuseseră rupte din ziare È™i reviste. — Familia Spencer pe domeniul ei din Bedford! strigă el. SoÈ›ii Spencer găzduind un bal de caritate! Nicholas Spencer zâmbind în timp ce completează un cec pentru “NevoiaÈ™ii New York-uluiâ€! AgenÈ›ii de pază îl înÈ™făcară de braÈ›e când ajunse la podium. — De unde crezi că proveneau banii ăia, cucoană? ÃŽÈ›i spun eu de unde. Din buzunarele noastre! Am pus o a doua ipotecă pe casă ca să investesc în compania voastră păduchioasă. Vrei să È™tii de ce? Pentru că puÈ™toaica mea are cancer, È™i am crezut în promisiunea bărbatului tău privitoare la vaccin. Sectorul destinat ziariÈ™tilor era în primele câteva rânduri. Eu stăteam în capăt È™i, dacă aÈ™ fi întins mâna, l-aÈ™ fi atins pe om. Era un tip voinic la vreo treizeci de ani, îmbrăcat într-un jerseu È™i blugi. Am văzut cum faÈ›a i s-a schimonosit brusc È™i a început să plângă. — Nici măcar n-am să pot È›ine fetiÈ›a acasă, spuse el. Acum va trebui să vând casa. Am ridicat capul spre Lynn È™i privirile ni s-au întâlnit. Știam că nu avea cum să vadă dispreÈ›ul din ochii mei, în timp ce mă gândeam că diamantul de pe degetul ei valora, probabil, suficient ca să plătească a doua ipotecă, adică atât cât costa ca un copil să moară acasă la el. ÃŽntrunirea nu a durat mai mult de patruzeci de minute, È™i a constat într-o serie de reproÈ™uri ale celor care pierduseră totul investind în Gen-stone. MulÈ›i dintre ei au spus că se lăsaseră convinÈ™i să cumpere acÈ›iuni din cauză că un copil sau alt membru al familiei avea o boală pe care vaccinul ar fi putut s-o stopeze. ÃŽn timp ce lumea se revărsa în stradă, am strâns nume, adrese È™i numere de telefon. MulÈ›umită rubricii mele, mulÈ›i dintre oameni mă È™tiau după nume È™i erau dornici să-mi vorbească despre pierderea lor financiară. M-au întrebat dacă credeam că există vreo È™ansă să își recupereze măcar o parte din investiÈ›ie, dacă nu toată. Lynn părăsise sala printr-o ușă laterală. M-am bucurat. ÃŽi scrisesem un bilet după prăbuÈ™irea avionului lui Nick, anunțând-o că aveam să iau parte la slujba în memoria lui. ÃŽncă nu avusese loc; aÈ™teptau să vadă dacă va fi recuperat cadavrul. Acum, la fel ca aproape toÈ›i ceilalÈ›i, m-am întrebat dacă Nick chiar fusese în avion când acesta s-a prăbuÈ™it sau È™i-a înscenat dispariÈ›ia. Am simÈ›it o mână pe braÈ›. Era Sam Michaelson, un reporter veteran de la revista Wall Street Weekly. — ÃŽÈ›i fac cinste cu un pahar, Carley. — Doamne sfinte, mi-ar prinde bine unul! Am coborât în barul de la parter È™i am fost îndrumaÈ›i spre o masă. Era patru È™i treizeci de minute. — ÃŽn general nu beau votcă până la ora cinci, dar, după cum bine È™tii, undeva în lume este ora cinci, spuse Sam. Eu am comandat un pahar de Chianti. De regulă, la sfârÈ™itul lui aprilie trec pe Chardonnay, vinul meu de vreme caldă, dar după acea întrunire mă simÈ›eam “îngheÈ›ată†emoÈ›ional È™i simÈ›eam nevoia de ceva care să mă încălzească. Sam a dat comanda, apoi a întrebat brusc: — AÈ™adar, tu ce părere ai, Carley? Nu cumva, în timp ce noi vorbim, escrocul ăla stă cu burta la soare în Brazilia? I-am dat singurul răspuns sincer pe care îl puteam oferi: — Nu È™tiu. — L-am întâlnit pe Spencer o dată, spuse Sam. Jur că dacă s-ar fi oferit să-mi vândă Brooklyn Bridge aÈ™ fi acceptat pe loc. Alunecos ca un È™arpe, tipul. L-ai întâlnit vreodată în carne È™i oase? Am stat pe gânduri o clipă, încercând să mă hotărăsc ce să-i spun lui Sam. Faptul că Lynn Hamilton Spencer este sora mea vitregă, ceea ce însemna că Nick Spencer mi-e cumnat, nu-l mărturisisem nimănui. Cu toate acestea nu-mi permiteam să fac comentarii în public sau în particular despre Gen-stone ca investiÈ›ie pentru că eram de părere că faptul putea fi considerat un conflict de interese. Din păcate, asta nu m-a oprit să cumpăr acÈ›iuni Gen-stone în valoare de douăzeci È™i cinci de mii de dolari pentru că, aÈ™a cum spusese Nicholas Spencer în acea seară la cină, după ce acest vaccin va elimina posibilitatea apariÈ›iei È™i dezvoltării cancerului, într-o bună zi va apărea altul capabil să elimine toate anomaliile genetice. CopilaÈ™ul meu a fost botezat în ziua în care s-a născut. ÃŽi pusesem numele Patrick, după bunicul meu din partea mamei. Am cumpărat acele acÈ›iuni ca un fel de tribut adus amintirii fiului meu. ÃŽn acea noapte din urmă cu doi ani Nick spusese că, cu cât se adunau mai mulÈ›i bani, cu atât mai repede se putea încheia testarea vaccinului È™i lansarea lui pe piață. “Și, bineînÈ›eles, în cele din urmă cei douăzeci È™i cinci de mii de dolari ai tăi vor valora mult mai multâ€, adăugase el. Banii ăia reprezentau economiile mele pentru plata integrală a unui apartament. M-am uitat la Sam È™i am zâmbit, gândindu-mă încă ce răspuns să-i dau. Părul lui Sam este un fel de cenuÈ™iu înspicat cu alb. ȘuviÈ›ele lungi sunt pieptănate peste È›easta cu început de chelie. Am observat că È™uviÈ›ele astea sunt uneori strâmbe, cum sunt, de exemplu È™i acum, È™i, ca o veche amică, a trebuit să mă abÈ›in să-i spun “Predă-te. Ai pierdut bătălia cu părulâ€. Sam are aproape È™aptezeci de ani, dar ochii lui albaÈ™tri ca de copil sunt luminoÈ™i È™i vioi. Cu toate acestea, în spatele acelei feÈ›e de spiriduÈ™ nu se află nimic copilăresc. Este isteÈ› È™i È™iret. Mi-am dat seama că n-ar fi cinstit să nu-i spun de legătura mea destul de “subÈ›ire†cu soÈ›ii Spencer, dar am È›inut să precizez că, de fapt, pe Nick îl întâlnisem o singură dată, iar pe Lynn de trei ori. I-am văzut sprâncenele înălțându-se în timp ce îl puneam în temă cu relaÈ›ia. — Ea îmi pare o tipă destul de sigură pe sine, spuse Sam. Cum era Spencer? — Și eu aÈ™ fi cumpărat de la el Brooklyn Bridge. Mi s-a părut un tip nemaipomenit. — Și acum ce crezi? — Adică, dacă a murit sau a aranjat, cumva, prăbuÈ™irea avionului? Nu È™tiu. — Și soÈ›ia, sora ta vitregă? Am tresărit. — Sam, mama e cu adevărat fericită cu tatăl lui Lynn, sau, dacă nu, joacă teatru al naibii de bine; iau până È™i lecÈ›ii de pian împreună. Ar fi trebuit să auzi concertul pe care ni l-au oferit când m-am dus luna trecută la Boca într-un week-end. Recunosc că Lynn nu mi-a plăcut când am cunoscut-o. Cred că sărută oglinda în fiecare dimineață. Adevărul e că am văzut-o numai în seara dinaintea nunÈ›ii, la nuntă È™i încă o dată, anul trecut; când am ajuns, ea tocmai pleca. AÈ™a că fă-mi plăcerea È™i nu o mai numi sora mea vitregă. — S-a notat. ChelneriÈ›a a venit cu băuturile. Sam a sorbit din pahar cu plăcere, apoi È™i-a dres glasul. — Carley, tocmai am auzit că ai făcut cerere pentru postul care s-a eliberat la revistă. — Da. — Cum aÈ™a? — Vreau să scriu pentru o revistă financiară serioasă, È™i nu doar o rubrică ce, în esență, este un spaÈ›iu de umplutură într-un supliment duminical de interes general. Þelul meu e să fiu reporter la Wall Street Weekly. De unde È™tii că am solicitat postul? — Șeful cel mare, Will Kirby, a întrebat de tine. — Ce i-ai spus? — I-am spus că ai cap È™i că eÈ™ti mult mai bună decât tipul care pleacă. Jumătate de oră mai târziu Sam m-a lăsat în faÈ›a locuinÈ›ei mele. Stau într-un apartament de la primul etaj al unui bloc de pe East 37th Street din Manhattan. Am ignorat ascensorul, care merită să fie ignorat, È™i am urcat pe trepte. M-am simÈ›it uÈ™urată deschizând uÈ™a È™i intrând. Nu mă simÈ›eam deloc în apele mele È™i pe bună dreptate. SituaÈ›ia financiară a acelor investitori mă afectase profund, dar era mai mult de atât. MulÈ›i dintre ei făcuseră investiÈ›ii din acelaÈ™i motiv ca È™i mine, sperând să stopeze evoluÈ›ia unei boli la cineva iubit. Pentru mine era prea târziu, dar È™tiam că prin cumpărarea acelor acÈ›iuni, ca un tribut adus lui Patrick, încercam totodată să-mi vindec rana din inimă. Apartamentul meu e mobilat cu lucrurile pe care le-au avut părinÈ›ii mei în casa din Ridgewood, New Jersey, unde am crescut. Fiind unicul copil, am avut dreptul să aleg tot ce am vrut când ei s-au mutat în Boca Raton. Am retapiÈ›at canapeaua în albastru, ca să meargă cu albastrul persanului antic pe care l-am găsit la o licitaÈ›ie. Mesele, veiozele È™i fotoliul sunt de pe vremea când eram cea mai scundă, dar cea mai rapidă puÈ™toaică din echipa universitară de baschet de la Immaculate Heart Academy. Am un tablou cu echipa pe peretele din dormitor, în care eu È›in mingea de baschet. Mă uit la el È™i constat că în multe privinÈ›e nu m-am schimbat. Părul scurt, negru È™i ochii albaÈ™tri pe care i-am moÈ™tenit de la tata sunt tot aceiaÈ™i. N-am beneficiat de acel salt în creÈ™terea în înălÈ›ime pe care mama m-a asigurat că o să-l am. Un metru È™aizeci aveam atunci, un metru È™aizeci am È™i acum. LipseÈ™te zâmbetul victorios din tablou. Atunci credeam că lumea întreagă e a mea. Poate că de vină este È™i faptul că scriu rubrica financiară. Sunt mereu în contact cu oameni reali cu probleme financiare reale. ÃŽn seara asta mai aveam un motiv să mă simt sfârÈ™ită, la pământ. Nick. Nick Spencer. Indiferent cât de copleÈ™itoare sunt dovezile, pur È™i simplu nu pot accepta ce s-a spus despre el. Oare există un alt răspuns pentru eÈ™ecul vaccinului, dispariÈ›ia banilor È™i prăbuÈ™irea avionului? Sau am eu ceva care mă face să mă las fraierită de ipocriÈ›i cu vorba mieroasă cărora nu le pasă decât de ei înÈ™iÈ™i? Cum m-am lăsat fraierită de Greg, “Domnul total nepotrivit†cu care m-am măritat acum aproape unsprezece ani. Când după patru zile de la naÈ™tere Patrick a murit, n-a fost nevoie ca Greg să-mi spună că se simÈ›ea uÈ™urat. O vedeam. Asta însemna că nu mai avea să fie împovărat de grijile pe care le comportă creÈ™terea unui copil care are nevoie de îngrijire constantă. N-am discutat cu adevărat despre asta. A zis că slujba care i se oferise în California era prea bună ca să-i dea cu piciorul. Eu i-am spus: — Nu mă lăsa să te reÈ›in. Și asta a fost tot. Aceste gânduri n-au făcut decât să mă deprime È™i mai mult, aÈ™a că m-am culcat devreme, hotărâtă să-mi limpezesc mintea È™i să pornesc cu forÈ›e proaspete a doua zi. La È™apte dimineaÈ›a m-a trezit un telefon de la Sam. — Carley, deschide televizorul. E un buletin de È™tiri. Aseară, Lynn Spencer s-a dus la casa ei din Bedford. Cineva a incendiat-o. Pompierii au reuÈ™it s-o scoată pe Lynn, dar a inhalat mult fum. E în stare gravă la spitalul St. Ann. ÃŽn timp ce Sam închidea, am luat telecomanda de pe noptieră. Telefonul a sunat tocmai când aprindeam televizorul. Era registratura spitalului St. Ann. — DomniÈ™oară DeCarlo, sora dumneavoastră vitregă, Lynn Spencer, e internată aici. DoreÈ™te să vă vadă. PuteÈ›i să veniÈ›i azi? Glasul femeii deveni insistent. E foarte tulburată È™i are dureri mari. Pentru ea e important să veniÈ›i. 2 ÃŽn cele patruzeci de minute necesare să ajung la spitalul St. Ann am rămas pe frecvenÈ›a postului CBS ca să prind orice È™tire despre incendiu. După spusele reporterilor, Lynn Spencer plecase spre casa ei din Bedford seara trecută pe la ora unsprezece. Cei doi soÈ›i care aveau grijă de casă - Manuel È™i Rosa Gomez - locuiau pe domeniu într-o clădire separată. Se pare că nu se aÈ™teptau ca ea să vină acolo în seara aceea. Ce a determinat-o pe Lynn să se ducă aseară în Bedford? m-am întrebat în timp ce m-am decis s-o iau pe Cross Bronx Expressway, varianta cea mai rapidă de a ajunge din partea de est a Manhattan-ului, în Westchester Country, dacă nu se produce un accident care să încurce circulaÈ›ia. De regulă există un accident, ceea ce face ca Cross Bronx să fie numită cea mai proastă È™osea din È›ară. Apartamentul din New York al soÈ›ilor Spencer este pe Fifth Avenue, aproape de clădirea în care a locuit Jackie Kennedy. M-am gândit la domeniul meu de optzeci de metri pătraÈ›i È™i la cei douăzeci È™i cinci de mii de dolari pe care îi pierdusem, bani care trebuia să fie prima rată pentru un apartament într-un bloc ce urma să se construiască. M-am gândit la tipul de la întrunirea de ieri, al cărui copil era pe moarte È™i care urma să-È™i piardă casa din cauză că investise în Gen-stone. M-am întrebat dacă Lynn se simÈ›ise cât de cât vinovată. M-am întrebat dacă avea de gând să-mi vorbească despre asta. Aprilie nu se dezminÈ›ea. Am constatat asta în timp ce parcurgeam pe jos drumul până la garajul în care îmi È›ineam maÈ™ina. Soarele strălucea È™i cerul era de un albastru intens. Cei câțiva nori, asemănători unor pernuÈ›e de puf alb, pluteau deasupra capului meu, ca un gând întârziat. AÈ™a îmi spune prietena mea, Eve, că aruncă pernele când decorează o cameră. Eve e decorator de interioare. Pernele trebuie sa arate neglijent, un gând întârziat când totul este la locul lui. Termometrul de pe bord înregistra optsprezece grade. Ar fi fost o zi grozavă pentru un drum la È›ară dacă motivul n-ar fi fost cel pe care îl aveam eu. TotuÈ™i, eram curioasă. Mergeam să vizitez o soră vitregă, practic o străină, care din motive necunoscute ceruse să mă vadă pe mine în locul uneia dintre celebrele ei prietene. Am reuÈ™it să traversez Cross Bronx în aproximativ cincisprezece minute, aproape un record, È™i am cotit spre nord către Hutchinson River Parkway. Prezentatorul È™tirilor a început să relateze cele întâmplate cu Lynn. Alarma de incendiu din conacul Bedford se declanÈ™ase la 13:15 a.m. Pompierii au ajuns la faÈ›a locului câteva minute mai târziu, când întregul parter al casei era deja cuprins de flăcări. Rosa Gomez i-a asigurat că nu era nimeni înăuntru. Din fericire, unul dintre pompieri a recunoscut Fiatul din garaj ca fiind maÈ™ina pe care o conducea de obicei Lynn È™i a întrebat-o pe Rosa de cât timp era acolo. Femeia a fost surprinsă de prezenÈ›a maÈ™inii. Au pus o scară până la fereastra dormitorului pe care l-a indicat ea, au spart geamul È™i au intrat. Au găsit o Lynn ameÈ›ită È™i dezorientată, încercând să-È™i croiască drum pe bâjbâite prin fumul dens. Inhalase deja mult fum. Labele picioarelor îi erau pline de bășici de la podeaua încinsă, iar pe mâini avea arsuri de gradul doi pentru că pipăise peretele în căutarea uÈ™ii. Spitalul raporta că starea ei devenise stabilă. Un raport preliminar indica faptul că incendiul fusese premeditat. Cineva turnase benzină pe veranda din față care se întindea pe toată lungimea faÈ›adei. Când benzina s-a aprins, o minge de foc a făcut ca în câteva secunde parterul să fie cuprins de flăcări. Cine să fi dat foc casei? m-am întrebat eu. Știa sau bănuia cineva că Lynn era acolo? Gândul mi-a fugit imediat la întrunirea acÈ›ionarilor È™i la bărbatul care o apostrofase. El se referise la conacul ei din Bedford. Eram sigură că atunci când poliÈ›ia va auzi de el îl va vizita. Lynn era într-un separeu dintr-o secÈ›ie specială a spitalului St. Ann. Avea în nări tuburi de oxigen, È™i braÈ›ele îi erau bandajate. Cu toate acestea nu era nici pe departe atât de palidă ca ieri, când o văzusem la întrunirea acÈ›ionarilor. Apoi mi-am amintit că inhalarea de fum poate da pielii o tentă rozalie. Părul ei blond era dat pe spate È™i părea tuns neregulat. M-am întrebat dacă nu cumva trebuise să i se taie o parte din el în camera de urgență. Palmele îi erau bandajate, până aproape de vârfurile degetelor. Mi-a fost ruÈ™ine că, un moment, m-am întrebat dacă inelul cu diamant pe care îl purtase la întrunire se afla undeva în casa arsă din temelii. Avea ochii închiÈ™i, dar nu eram sigură dacă dormea. M-am uitat la sora care mă adusese la ea. — Acum un minut era trează, mi-a spus ea încet. VorbiÈ›i-i. — Lynn, am È™optit eu pe un ton nesigur. A deschis ochii. — Carley. A încercat să zâmbească. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că ai venit. Am dat din cap. De obicei sunt spontană, dar acum pur È™i simplu nu È™tiam ce să-i spun. Eram sincer bucuroasă că nu suferise arsuri grave È™i că trăieÈ™te, dar nu-mi puteam imagina de ce jucam eu rolul rudei celei mai apropiate. Dacă există un lucru de care sunt sigură pe lumea asta e că Lynn Hamilton Spencer are tot atât de puÈ›ină consideraÈ›ie pentru mine cât am eu pentru ea. — Carley... Glasul îi sună ascuÈ›it È™i, dându-È™i seama de asta, își strânse buzele. Carley, începu ea din nou, pe un ton mai liniÈ™tit, habar n-aveam că Nick lua bani de la companie. ÃŽncă nu-mi vine să cred. Nu È™tiu nimic despre afacerile lui. Avea casa din Bedford È™i apartamentul din New York dinainte de a ne căsători. Buzele îi erau crăpate È™i uscate. A ridicat mâna dreaptă. Știam că vrea să ajungă la paharul cu apă. Sora plecase imediat ce Lynn deschisese ochii. Nu È™tiam dacă trebuia să apăs pe butonul care ridica patul. ÃŽn loc de asta, mi-am strecurat braÈ›ul pe după gâtul ei È™i am susÈ›inut-o în timp ce sorbea. A băut puÈ›in, apoi s-a lăsat iar pe spate È™i a închis ochii de parcă acel scurt efort o secătuise. ÃŽn acel moment am simÈ›it o undă de milă autentică pentru ea. Lynn cea elegant îmbrăcată È™i coafată pe care o cunoscusem în Boca Raton era la ani-lumină depărtare de această femeie care avea nevoie de ajutor ca să bea câteva picături de apă. Am culcat-o la loc, pe pernă, È™i am văzut cum pe obraji i se prelingeau lacrimi. — Carley, spuse ea cu glas istovit, am pierdut tot. Nick e mort. Mi s-a cerut să-mi dau demisia de la firma de relaÈ›ii publice. L-am prezentat pe Nick la o mulÈ›ime de clienÈ›i noi. Mai mult de jumătate dintre ei au investit masiv în companie. AcelaÈ™i lucru s-a întâmplat în Southhampton, la club. Oameni care îmi erau prieteni de ani de zile sunt furioÈ™i că prin mine l-au cunoscut pe Nick È™i acum au pierdut o mulÈ›ime de bani. M-am gândit cum îl descrisese Sam pe Nick — un È™arpe alunecos. — AvocaÈ›ii acÈ›ionarilor au de gând să mă dea în judecată. ÃŽn nerăbdarea ei, Lynn începuse să vorbească repede. A pus o mână pe braÈ›ul meu, apoi a icnit È™i È™i-a muÈ™cat buza. Am niÈ™te bani în contul meu personal din bancă, spuse ea, asta-i tot. Mi-am pierdut slujba. Carley, am nevoie de ajutorul tău. Cum puteam s-o ajut? m-am întrebat. Nu È™tiam ce să spun, aÈ™a că m-am mulÈ›umit s-o privesc. — Dacă Nick a luat banii ăia, singura mea speranță e că oamenii vor crede că sunt o victimă inocentă. Carley, se vorbeÈ™te că o să-mi deschidă proces penal. Te rog să împiedici lucrul acesta. Oamenii te respectă. Te vor asculta. Fă-i să înÈ›eleagă că, dacă a fost o escrocherie, eu n-am luat parte la ea. — Crezi că Nick e mort? Era o întrebare pe care trebuia să o pun. — Da, sunt convinsă. Nick credea în mod absolut în legitimitatea lui Gen-stone. Era în drum spre o întâlnire de afaceri în Puerto Rico È™i l-a prins o furtună puternică. Glasul îi devenise încordat È™i ochii i se umpluseră de lacrimi. — Nick te plăcea, Carley. Te plăcea foarte mult. Te admira. Mi-a povestit de copilaÈ™ul tău. Fiul lui Nick, Jack, tocmai a împlinit zece ani. Bunicii lui locuiesc în Greenwich. Acum nici măcar nu mă vor lăsa să-l văd. Nu m-au plăcut niciodată din cauză că semăn cu fiica lor, care a murit, iar eu trăiesc. ÃŽmi este dor de Jack. AÈ™ vrea măcar să-l pot vizita. Asta puteam să înÈ›eleg. — ÃŽmi pare rău, Lynn, îmi pare sincer rău. — Carley, am nevoie de mai mult decât compătimirea ta. Am nevoie să-i ajuÈ›i pe oameni să înÈ›eleagă că n-am făcut parte din nici un plan menit să-i escrocheze. Vrei să-mi susÈ›ii cauza? ÃŽnchise ochii. Și a lui, È™opti ea. Te plăcea foarte mult. 3 Ned stătea în holul spitalului, cu un ziar deschis în față. Venise pe alee în spatele unei femei care ducea un buchet de flori È™i sperase că cei care îl vedeau vor crede că sunt împreună. O dată ajuns înăuntru, se aÈ™ezase pe un scaun în hol. Stătea cocârjat, astfel că ziarul îi ascundea faÈ›a. Totul se petrecuse foarte repede. Trebuia să se gândească. Ieri aproape că se năpustise la nevasta lui Spencer când, la întrunirea acÈ›ionarilor, ea înÈ™făcase microfonul ca să susÈ›ină că totul era o greÈ™eală de contabilitate. A avut noroc că celălalt tip începuse să strige la ea. Apoi, când o văzuse urcând într-o limuzină luxoasă, furia explodase în el. Oprise imediat un taxi È™i îi dăduse È™oferului adresa apartamentului ei din New York, clădirea aia È™ic de vizavi de Central Park. Ajunsese tocmai când portarul îi deschidea respectuos uÈ™a de la intrare. ÃŽn timp ce plătea taxiul È™i cobora, È™i-o imagina pe Lynn Spencer urcând cu ascensorul spre apartamentul elegant care fusese cumpărat cu banii pe care ea È™i bărbatul ei îi furaseră de la el. Rezistase dorinÈ›ei de a alerga după ea È™i pornise pe jos pe Fifth Avenue. ÃŽn timp ce mergea remarca dispreÈ›ul din privirile oamenilor care veneau spre el. Știau că locul lui nu era pe Fifth Avenue. El aparÈ›inea unei lumi în care oamenii cumpărau numai lucrurile de care aveau nevoie, plătind cu cărÈ›i de credit, ca apoi să achite numai în cele mai mici rate lunare permise. La televizor Spencer povestise cum cei care investiseră în IBM sau Xerox acum cincizeci de ani deveniseră milionari. “Cumpărând acÈ›iuni Gen-stone nu numai că îi veÈ›i ajuta pe alÈ›ii, ci veÈ›i face È™i avere.†Mincinosul! Mincinosul! Mincinosul! - cuvântul explodă în mintea lui Ned. Din Fifth Avenue se duse să ia autobuzul spre casă, în Yonkers. Casa era o clădire veche cu două niveluri. El È™i Annie închiriaseră parterul în urmă cu douăzeci de ani, când se căsătoriseră. ÃŽn camera de zi era harababură. Decupase toate articolele despre prăbuÈ™irea avionului È™i despre vaccin È™i le împrăștiase pe măsuÈ›a de cafea. Restul hârtiilor le azvârlise pe podea. Reciti articolele, pe fiecare în parte. Când se făcu întuneric, nu-È™i bătu capul cu cina. Nu-i mai era foame. La zece, scoase o pătură È™i o pernă È™i se culcă pe canapea. Nu se duse în dormitor, unde i se făcea prea dor de Annie. După înmormântare, preotul îi dăduse o Biblie. “Am însemnat niÈ™te pasaje pe care ar fi bine să le citeÈ™ti, Nedâ€, spusese el. “S-ar putea să te ajute.†Psalmii nu-l interesaseră, dar, răsfoind Biblia, găsise ceva în Cartea lui Ezekiel. “Voi întristaÈ›i prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu însumi nu l-am întristat.†Era ca È™i cum profetul vorbea despre el È™i Spencer. Asta însemna că Dumnezeu era supărat pe oamenii care le făceau rău altor oameni È™i voia să-i pedepsească. Ned adormise, dar se trezi puÈ›in după miezul nopÈ›ii cu imaginea conacului Bedford în minte. După ce cumpărase acÈ›iunile, o dusese de mai multe ori cu maÈ™ina pe Annie până acolo, duminica după-amiaza. Ea era foarte supărată că el vânduse casa din Greenwood Lake moÈ™tenită de la mama lui È™i folosise banii ca să cumpere acÈ›iunile care aveau să-i facă bogaÈ›i. — Aia era casa în care puteam să ne retragem la pensie! È›ipa la ei, uneori plângând. Nu vreau un conac. Iubeam casa aia. Am muncit din greu la ea È™i am făcut-o tare drăguță, iar tu nici măcar nu mi-ai spus când ai vândut-o. Cum ai putut să-mi faci una ca asta, Ned? — Domnul Spencer mi-a spus că îi ajut pe alÈ›ii cumpărându-i acÈ›iunile, iar, într-o bună zi, voi putea avea È™i eu o casă ca asta. Nici măcar asta nu o convinsese pe Annie. ÃŽn urmă cu două săptămâni, când avionul lui Spencer se prăbuÈ™ise È™i apăruse zvonul că vaccinul era sub semnul întrebării, Annie își ieÈ™ise din minÈ›i. — Stau în picioare, la spital, opt ore pe zi. L-ai lăsat pe escrocul ăla să te ducă cu vorba È™i ai cumpărat acÈ›iunile alea false, iar acum va trebui să muncesc toată viaÈ›a. Plângea atât de tare încât abia putea vorbi. Nu te înveÈ›i minte, Ned. Pierzi slujbă după slujbă din cauza temperamentului tău îngrozitor, iar când în sfârÈ™it încerci să faci ceva, te laÈ™i fraierit. ÃŽnÈ™făcase cheile de la maÈ™ină È™i fugise din casă. Cauciucurile scrâșniseră când țâșnise cu maÈ™ina în stradă, în marÈ™arier. Momentul următor se tot repeta în mintea lui Ned. Imaginea maÈ™inii de gunoi care dădea cu spatele. Scrâșnetul frânelor. PriveliÈ™tea maÈ™inii zburând în aer È™i apoi izbindu-se de pământ. Rezervorul de benzină explodând È™i flăcările cuprinzând maÈ™ina. Annie. Moartă. Se cunoscuseră în spital, cu peste douăzeci de ani în urmă, când fusese internat. Se luase la bătaie cu un tip într-un bar È™i se alesese cu o contuzie. Annie îi adusese de mâncare È™i îl certase că își pierduse cumpătul È™i se bătuse. Era energică, micuță È™i autoritară într-un fel drăgălaÈ™. Aveau aceeaÈ™i vârstă, treizeci È™i opt de ani. ÃŽncepuseră să iasă împreună, apoi ea se mutase la el. Venise aici în dimineaÈ›a aceea pentru că asta îl făcea să se simtă mai aproape de Annie. ÃŽÈ™i putea imagina că din clipă în clipă ea avea să apară pe hol È™i să spună că îi părea rău că întârziase, dar una dintre fete lipsea È™i ea trebuise să-i È›ină locul. Știa că era o fantezie. Ea nu mai avea să fie aici niciodată. Cu un gest brusc, Ned mototoli ziarul, se ridică, se duse până la cel mai apropiat coÈ™ de gunoi È™i îndesă gazeta în el. Apoi porni către ușă, dar fu strigat de un doctor care traversa holul. — Nu te-am mai văzut de la accident, Ned. ÃŽmi pare rău de Annie. Era o ființă minunată. — MulÈ›umesc. Apoi își aminti numele doctorului. Vă mulÈ›umesc, domnule doctor Ryan. — Pot să te ajut cu ceva? — Nu. Trebuia să spună ceva. Ochii doctorului Ryan îl priveau cercetători. S-ar fi putut ca doctorul Ryan să È™tie că la insistenÈ›ele lui Annie el venea aici, la doctorul Greene, pentru consiliere psihiatrică. Doctorul Greene îl enervase când spusese: “Nu crezi că ar fi trebuit să discuÈ›i cu Annie înainte de a vinde casa?†Arsura de la mână chiar îl durea. Când aruncase bățul de chibrit în benzină, focul îi prinsese mâna. Ãsta era pretextul că se afla aici. ÃŽntinse mâna s-o vadă doctorul Ryan. — M-am ars aseară când mi-am pregătit cina. Nu mă prea pricep la bucătărie. La urgență era aglomeraÈ›ie È™i trebuie să mă duc la lucru. Oricum, nu-i chiar atât de rău. Doctorul Ryan se uită la mână. — E destul de grav, Ned. Ar putea să se infecteze. Scoase din buzunar un carneÈ›el de reÈ›ete È™i completă una. Cumpără unguentul acesta È™i dă-te mereu cu el. Vino la control peste o zi, două. Ned îi mulÈ›umi È™i se îndepărtă. Nu voia să se mai întâlnească cu altcineva. ÃŽn drum spre ușă, se opri. ÃŽn jurul ieÈ™irii principale erau instalate camere de luat vederi. ÃŽÈ™i puse ochelarii de soare cu lentile negre înainte să iasă pe uÈ™a turnantă în spatele unei tinere. Apoi își dădu seama că pentru ea erau acolo camerele. Se dădu repede într-o parte È™i se strecură în spatele oamenilor care fuseseră pe cale să intre în spital, dar se opriseră când văzuseră camerele È™i aÈ™teptau. Printre ei erau mulÈ›i gură-cască. Femeia intervievată avea părul închis la culoare, peste douăzeci È™i cinci de ani, È™i era atrăgătoare. I se părea cunoscută. Apoi își aduse aminte unde o văzuse. Fusese ieri la întrunirea acÈ›ionarilor. Oamenii îi puseseră întrebări în timp ce părăseau sala. ÃŽncercase să stea de vorbă cu el, însă trecuse repede pe lângă ea. Nu-i plăceau oamenii care puneau întrebări. Unul dintre reporteri întinse un microfon către ea. — DomniÈ™oară DeCarlo, e adevărat că Lynn Spencer este sora dumneavoastră? — Soră vitregă. — Cum se simte? — Evident că are dureri. A trăit o experiență cumplită. A fost cât pe ce să-È™i piardă viaÈ›a în acel incendiu. — Are vreo idee cine ar fi putut să pună focul? A primit vreo ameninÈ›are? — N-am discutat despre asta. — DomniÈ™oară DeCarlo, credeÈ›i că focul a fost pus de cineva care È™i-a pierdut banii investind în Gen-stone? — Nu pot face speculaÈ›ii pe tema asta. Pot să spun că cel care dă foc unei case, fără să È™tie că cineva ar putea dormi înăuntru, e fie psihopat, fie rău. Ochii lui Ned se îngustară; se simÈ›i cuprins de mânie. Annie murise captivă într-o maÈ™ină care ardea. Dacă el n-ar fi vândut casa din Greenwood, acum ar fi fost împreună acolo. Ea ar fi stat în genunchi răsădind flori în grădină în loc să iasă în fugă din casa din Yonkers, plângând atât de tare încât nu mai fusese atentă la trafic când scosese maÈ™ina cu spatele. PreÈ› de o clipă, ochii i se întâlniră cu cei ai femeii intervievate. O chema DeCarlo È™i era sora lui Lynn Spencer. Am să-È›i arăt eu cine-i nebun, se gândi el. Păcat că soră-ta n-a rămas blocată în incendiu aÈ™a cum a rămas Annie în maÈ™ină. Păcat că nu erai È™i tu în casă cu ea. Am să le aranjez eu, Annie, promise el. Am să te răzbun. 4 M-am dus acasă nici pe departe mulÈ›umită de prestaÈ›ia mea de la acea neaÈ™teptată conferință de presă. ÃŽmi plăcea mult mai mult când eu eram cea care punea întrebările. Mi-am dat seama că, vrând-nevrând aveam să fiu percepută ca purtătoarea de cuvânt È™i apărătoarea lui Lynn. Nu era un rol pe care mi-l doream. ÃŽncă nu eram convinsă că fusese o soÈ›ie naivă È™i încrezătoare care nu sesizase că trăia lângă un escroc. Dar era oare? Se presupunea că atunci când s-a prăbuÈ™it avionul Nick se afla în drum spre o întâlnire de afaceri. Când urcase în acel avion, mai credea încă în Gen-stone? Murise crezând în el? De data asta, Cross Bronx Expressway era pe măsura faimei sale de cea mai proastă È™osea din È›ară. Un accident provocase un blocaj pe o distanță de două mile, fapt care mi-a oferit suficient timp să pot gândi în liniÈ™te. Poate chiar prea mult, deoarece mi-am dat seama că, în ciuda a tot ce se dezvăluise despre Nick Spencer È™i compania lui în ultimele câteva săptămâni, lipsea ceva, era ceva în neregulă. Totul se îmbina prea bine: avionul lui Nick se prăbuÈ™eÈ™te, vaccinul e declarat imperfect, dacă nu fără valoare, È™i lipsesc milioane de dolari. Oare a fost un accident înscenat È™i acum Nick stă cu burta la soare în Brazilia, aÈ™a cum a sugerat Sam? Sau avionul s-a prăbuÈ™it din cauza furtunii, cu el în carlingă? Și dacă aÈ™a stăteau lucrurile, unde erau toÈ›i banii ăia, dintre care douăzeci È™i cinci de mii îmi aparÈ›ineau? “Te plăcea, Carleyâ€, spusese Lynn. Ei bine, È™i eu îl plăceam. De asta aÈ™ fi vrut să cred că există È™i altă explicaÈ›ie. Am trecut pe lângă locul accidentului care redusese Cross Bronx la o È™osea cu o singură bandă. Se răsturnase un trailer. Lăzile cu portocale È™i grapefrut fuseseră date la o parte pentru a se deschide singura bandă. Cabina trailerului părea intactă. Am sperat că È™oferul era teafăr. Am cotit pe Harlem River Drive. Eram nerăbdătoare să ajung acasă. Voiam să revăd rubrica de duminica următoare înainte s-o trimit prin e-mail la birou. IntenÈ›ionam să-l văd pe tatăl lui Lynn È™i să-l anunÈ› că Lynn o să se facă bine. Doream să văd dacă am vreun mesaj pe robot, mai ales de la redactorul-È™ef de la Wall Street Weekly. Doamne, cât de mult mi-ar plăcea să scriu pentru revista aia! Am parcurs restul drumului destul de repede. Necazul a fost că, în minte, continuam să văd privirea sinceră a lui Nick Spencer când vorbea despre vaccin. ÃŽmi tot aminteam de impresia pe care mi-o provocase: Ce tip grozav! Oare mă înÈ™elam eu cumplit, eram tâmpită È™i naivă, adică exact aÈ™a cum nu trebuie să fie un reporter? Sau, poate, exista un alt răspuns? ÃŽn timp ce intram în garaj, mi-am dat seama ce mă mai sâcâia. Instinctul îmi vorbea din nou È™i îmi spunea că pe Lynn o interesa mult mai mult să-È™i spele numele decât să afle dacă soÈ›ul ei trăia sau nu. Am găsit pe robot un mesaj, unul pe care îl doream. “Vă rog să-l sunaÈ›i pe Will Kirby la Wall Street Weekly†Will Kirby este redactor-È™ef. Am format repede numărul. ÃŽl întâlnisem pe Kirby de câteva ori la marile adunări, dar nu discutaserăm niciodată cu adevărat. Când secretara mi-a făcut legătura cu el È™i l-am auzit pe fir, primul meu gând a fost că glasul i se potrivea cu corpul. E un bărbat masiv în jur de cincizeci È™i cinci de ani, È™i are un glas profund È™i sonor. N-a pierdut timpul stând la palavre cu mine. — Carley, poÈ›i veni la mine mâine dimineață? Știi bine că pot, m-am gândit. — Desigur, domnule Kirby. — Ora zece îți convine? — Absolut. — Bun. Ne vedem atunci. Clic. Fusesem deja examinată de doi oameni de la revistă, aÈ™a că interviul acesta avea să decidă: pe scut, sau sub scut. Mă gândeam cu ce să mă îmbrac. Un costum cu pantalon era probabil o alegere mai bună pentru un interviu decât o fustă. Cel gri în dungi pe care îl cumpărasem în timpul unor reduceri de preÈ›uri la Escada, la sfârÈ™itul verii trecute, ar fi fost grozav. Dar dacă se făcea frig, aÈ™a ca ieri, era prea subÈ›ire. Poate că cel bleumarin ar fi fost o alegere mai bună. Nu mai simÈ›isem de mult acest amestec de neliniÈ™te È™i nerăbdare. Știam că deÈ™i îmi plăcea foarte mult să scriu rubrica, asta nu-mi va ocupa tot timpul. Dacă ar fi fost un articol zilnic, altfel ar fi stat lucrurile, dar un supliment săptămânal nu prea e o provocare o dată ce ai învățat meseria. E adevărat că din când în când colaboram la diverse reviste scriind despre personalități din lumea financiară, dar tot nu era de ajuns. Am sunat la Boca. Mama se mutase în apartamentul lui Robert după ce s-au căsătorit pentru că avea o priveliÈ™te grozavă a oceanului È™i era mai mare decât al ei. Ce nu-mi plăcea la treaba asta era că acum, când mă duceam în vizită, dormeam în “camera lui Lynnâ€, È™i asta în ciuda faptului că ea nu stătea acolo. Când veneau în vizită, ea È™i Nick luau un apartament în staÈ›iunea Boca Raton. Cu toate acestea, când mă duceam acolo în câte un week-end, eram acut conÈ™tientă de faptul că Lynn mobilase camera aia pentru ea înainte de a se mărita cu Nick. Dormeam în patul ei, foloseam cearÈ™afurile roz È™i feÈ›ele de pernă cu dantelă pe margini care erau ale ei, mă înfășuram după duÈ™ în prosopul ei scump, cu monogramă. ÃŽmi plăcuse mult mai mult să dorm pe canapeaua extensibilă din vechiul apartament al mamei. Dar important era că mama se simÈ›ea fericită È™i că îmi plăcea sincer Robert Hamilton. E un om liniÈ™tit, cumsecade, fără aroganÈ›a pe care a afiÈ™at-o Lynn la prima întâlnire. Mama mi-a spus că Lynn încercase să-l cupleze cu o văduvă bogată din apropiere de Palm Beach, dar pe el nu-l interesase. Am ridicat receptorul, am apăsat pe unu È™i numărul a fost apelat automat. A răspuns Robert. BineînÈ›eles că era teribil de îngrijorat din cauza lui Lynn. Am fost fericită să-l pot asigura că Lynn se va se face bine È™i va ieÈ™i din spital peste câteva zile. Pe lângă faptul că era îngrijorat pentru fiica lui, lucru firesc de altfel, am simÈ›it că mai era ceva. N-a ezitat să vorbească. — Carley, tu l-ai cunoscut pe Nick. Nu-mi vine să cred că era un escroc. Dumnezeule, m-a convins să-mi bag aproape toate economiile în Gen-stone. Nu i-ar fi făcut asta tatălui soÈ›iei sale, dacă ar fi È™tiut că e o escrocherie, nu-i aÈ™a? La interviul din dimineaÈ›a următoare, stăteam în faÈ›a lui Will Kirby, care È™edea la birou. Mi s-a oprit inima când a spus: — ÃŽnÈ›eleg că eÈ™ti sora vitregă a lui Lynn Spencer. — Da, sunt. — Te-am văzut aseară la È™tiri în faÈ›a spitalului. Sincer să fiu, ne-am temut că s-ar putea să-È›i fie imposibil să te ocupi de sarcina pe care o am în minte, dar Sam mi-a spus că nu eÈ™ti foarte apropiată de ea. — Nu, nu sunt. Sincer, m-a mirat că a vrut să mă vadă ieri. Avea însă un motiv. Vrea ca oamenii să înÈ›eleagă că, indiferent ce a făcut Nick, ea nu a fost părtașă. I-am spus că Nick îl convinsese pe tatăl lui Lynn să-È™i investească majoritatea economiilor în Gen-stone. — Ar fi fost un adevărat ticălos dacă È™i-ar fi înÈ™elat în mod deliberat socrul, aprobă Kirby. Apoi mi-a spus că slujba îmi aparÈ›inea È™i că prima mea sarcină era să fac un portret amănunÈ›it al lui Nicholas Spencer, sau, altfel spus, o schiță biografică. Anexasem la cererea mea pentru post mostre din schiÈ›ele făcute anterior È™i îi plăcuseră. — Vei face parte dintr-o echipă. Don Carter se va ocupa de partea de afaceri. Ken Page este expertul nostru medical. Tu te vei ocupa de viaÈ›a personală. Apoi, toÈ›i trei veÈ›i da o formă unitară articolului. Don fixează întâlniri la Gen-stone cu preÈ™edintele È™i doi dintre directori. Ar trebui să te duci È™i tu acolo, peste ei. Pe biroul lui Kirby erau două copii ale rubricii mele. Arătă spre ele. — Apropo, nu văd nici un conflict de interese dacă vrei să scrii mai departe rubrica. Acum du-te È™i prezintă-te lui Carter È™i doctorului Page, È™i pe urmă treci pe la personal să completezi formularele obiÈ™nuite. ÃŽntrevederea fiind încheiată, întinse mâna spre telefon, dar în timp ce mă ridicam de pe scaun, a zâmbit scurt. — Mă bucur să te avem printre noi, Carley, spuse el. ÃŽÈ›i sugerez să te duci mâine în Connecticut, de unde era Spencer. Mi-a plăcut că la întocmirea schiÈ›elor biografice i-ai făcut pe oamenii din locurile natale ale subiecÈ›ilor tăi să vorbească despre ei. — Era din Caspien, am spus, un orășel din apropiere de Bridgeport. M-am gândit la articolele pe care le citisem despre faptul că Nick Spencer lucrase cot la cot cu tatăl său, medic, în laboratorul din casa lor. Speram ca atunci când aveam să ajung la Caspien să pot cel puÈ›in să confirm că asta era adevărat. Pe urmă m-am întrebat de ce nu-mi venea să cred că murise. Răspunsul a venit imediat. Lynn păruse mai preocupată de propria-i imagine decât de Nicholas Spencer pentru că nu era o văduvă îndurerată. Fie È™tia că nu era mort, fie o durea în cot de el. Aveam de gând să aflu care din cele două variante era cea adevărată. 5 Mi-am dat seama că avea să-mi facă plăcere să lucrez cu Ken Page È™i Don Carter. Ken e un tip masiv, cu părul negru È™i bărbie de buldog. Pe el l-am cunoscut primul È™i am început să mă întreb dacă bărbaÈ›ii de la Wall Street Weekly trebuia să îndeplinească o cerință minimă de înălÈ›ime È™i de greutate. Apoi însă a sosit Don Carter. E scund, cu părul È™aten deschis È™i ochi de un căprui intens. Le-am dat amândurora în jur de patruzeci de ani. Abia apucasem să-l salut pe Ken când el s-a scuzat È™i a fugit să-l prindă pe Carter, pe care îl zărise trecând prin hol. Am profitat de moment ca să mă uit bine la diplomele de pe perete È™i am fost impresionată. Ken era medic È™i avea È™i doctoratul în È™tiință moleculară. S-a întors însoÈ›it de Don. ObÈ›inuseră confirmarea întâlnirilor cu cei de la Gen-stone pentru a doua zi la ora unsprezece. ÃŽntrevederea avea să aibă loc la Pleasantville, sediul principal al companiei. — Au birouri de protocol în Chrysler Building, îmi spuse Don, dar munca adevărată se face în Pleasantville. Urma să ne întâlnim cu Charles Wallingford, preÈ™edintele comitetului director, È™i Milo Celtavini, cercetător È™tiinÈ›ific, È™eful laboratorului Gen-stone. ÃŽntrucât atât Ken, cât È™i Don locuiau în Westchester County, am hotărât să mă întâlnesc cu ei acolo. Binecuvântat fie Sam Michaelson. Evident că el îmi pusese o vorbă bună. BineînÈ›eles că atunci când lucrezi în echipă la un proiect important vrei să fii sigur că poÈ›i lucra fără hopuri, ca o echipă. MulÈ›umită lui Sam, aveam sentimentul că, cu tipii ăștia, nu voi avea parte de “să aÈ™teptăm È™i să vedemâ€. ÃŽn esență, primeam încă un “bine ai venit la bordâ€. Imediat ce am ieÈ™it din clădire l-am sunat pe Sam pe celular È™i i-am invitat pe el È™i pe soÈ›ia lui la o cină la Il Mulino, în Village. Apoi m-am grăbit spre casă, cu gândul să-mi fac un sandviÈ™ È™i o ceaÈ™că de cafea È™i să prânzesc în faÈ›a computerului. Primisem o mulÈ›ime de noi întrebări de la cititorii rubricii mele È™i voiam să le sortez. Când primeÈ™ti corespondență pentru o rubrică precum a mea, întrebările tind să se repete, deoarece pe mulÈ›i oameni îi interesează acelaÈ™i lucru, fapt care îmi dă un indiciu la care întrebări ar trebui să încerc să răspund. Din când în când întreprind propriile-mi cercetări atunci când vreau ca cititorii mei să aibă o anume informaÈ›ie. Este important ca cei care nu au experiență financiară să fie È›inuÈ›i la curent cu subiecte precum refinanÈ›area ipotecărilor atunci când sunt foarte scăzute, sau evitarea reclamei sforăitoare a unor împrumuturi “fără dobândăâ€. Când fac asta, folosesc în scrisorile de sondaj iniÈ›ialele prietenilor mei È™i trec oraÈ™ul în care au o relaÈ›ie. Cea mai bonă prietenă a mea este Gwen Harkins. Tatăl ei a crescut în Idaho. Sondajul de săptămâna trecută trebuia să răspundă la întrebarea de ce e nevoie să se È›ină seama înainte de a solicita anularea unei ipoteci. Am semnat G.H. din Boise, Idaho. Ajungând acasă, mi-am dat seama că trebuia să las la o parte un timp planurile de a lucra la rubrică. Pe robot era un mesaj de la Procuratura Generală. Jason Knowles, un anchetator, voia să vorbească urgent cu mine. ÃŽÈ™i lăsase numărul, rugându-mă să-l sun. AÈ™a am făcut. Am petrecut următoarele patruzeci de minute întrebându-mă ce informaÈ›ii utile puteam să deÈ›in eu ca un anchetator de la Procuratura Generală să vrea să le aibă imediat. Când a sunat interfonul, am ridicat receptorul, am aflat că era domnul Knowles, l-am avertizat să urce pe scări È™i am deblocat clanÈ›a. Câteva minute mai târziu la uÈ™a mea se afla un bărbat cu păr argintiu È™i un fel de a fi curtenitor, dar È™i direct. L-am invitat înăuntru È™i s-a aÈ™ezat pe canapea. Eu am ales scaunul cu spătar drept din faÈ›a canapelei È™i am aÈ™teptat să vorbească. Mi-a mulÈ›umit că l-am primit atât de repede, apoi a trecut la subiect. — DomniÈ™oară DeCarlo, aÈ›i fost luni la întrunirea acÈ›ionarilor de la Gen-stone. Era o afirmaÈ›ie, nu o întrebare. Am confirmat dând din cap. — Am înÈ›eles că mulÈ›i oameni care au luat parte la acea întâlnire È™i-au exprimat puternicul resentiment față de conducere È™i că un bărbat s-a înfuriat chiar la declaraÈ›ia făcută de Lynn Spencer. — E adevărat. Mă aÈ™teptam ca următoarea întrebare să fie dacă eram sora vitregă a lui Lynn. M-am înÈ™elat. — Am înÈ›eles că stăteaÈ›i pe scaunul din capătul rândului rezervat presei È™i că eraÈ›i aproape de bărbatul care a urlat la doamna Spencer. — AÈ™a e. — Am mai înÈ›eles că, după întrunire, aÈ›i vorbit cu un număr de acÈ›ionari nemulÈ›umiÈ›i È™i le-aÈ›i luat numele. — Da. — A vorbit cumva cu dumneavoastră È™i cel care spunea că își pierde casa din cauză că a investit în Gen-stone? — Nu, n-a vorbit cu mine. — AveÈ›i numele acÈ›ionarilor care au vorbit cu dumneavoastră? — Da, le am. Am simÈ›it că Jason Knowles aÈ™tepta o explicaÈ›ie. După cum poate È™tiÈ›i, sau nu, scriu o rubrică de sfaturi financiare destinată consumatorului sau investitorului mai puÈ›in avizat. Uneori colaborez È™i la alte reviste, scriu articole. La acea întrunire mi-a trecut prin minte că aÈ™ putea să scriu un articol care să ilustreze felul în care colapsul lui Gen-stone a distrus viitorul atâtor mici investitori. — Știu, È™i de asta mă aflu aici. Am vrea numele celor care au vorbit cu dumneavoastră. M-am uitat la el. Părea o cerere rezonabilă, dar cred că am avut reacÈ›ia instantanee a oricărui ziarist căruia i se cere să-È™i dezvăluie sursele. Jason Knowles parcă mi-a citit gândurile. — DomniÈ™oară DeCarlo, sunt sigur că înÈ›elegeÈ›i de ce vă cer asta. Sora dumneavoastră, Lynn Spencer... L-am întrerupt: — Soră vitregă. A dat din cap. — Soră vitregă. Sora dumneavoastră vitregă putea să moară când casa ei a fost mistuită de flăcări, alaltăieri noapte. ÃŽn momentul de față nu È™tim dacă persoana care a provocat incendiul È™tia că era în casă. Oricum, s-ar putea È™i ca unul dintre acei acÈ›ionari furioÈ™i - È™i chiar disperaÈ›i - să fi pus focul. — Vă daÈ›i seama că există sute de alÈ›i oameni, atât acÈ›ionari cât È™i angajaÈ›i, care ar putea fi răspunzători de incendiu? — Suntem conÈ™tienÈ›i de asta. AveÈ›i cumva numele celui care a avut acea izbucnire? — Nu. M-am gândit la acel om nenorocit care trecuse de la supărare la lacrimi de deznădejde. Nu el a pus focul. Sunt sigură de asta. Sprâncenele lui Jason Knowles se înălÈ›ară. — SunteÈ›i sigură că nu el a dat foc. De ce? Mi-am dat seama ce tâmpenie ar fi fost să spun “Pur È™i simplu, È™tiu că n-a făcut-o elâ€. ÃŽn loc de asta, am spus: — Omul acela era disperat, dar altfel. Era distrus de îngrijorare. Spunea că fata lui e pe moarte, iar el o să-È™i piardă casa. Era evidentă dezamăgirea lui Jason Knowles că nu l-am putut identifica pe bărbatul care a fost atât de supărat la acea întrunire, dar nu terminase cu mine. — AveÈ›i numele oamenilor care au vorbit cu dumneavoastră, domniÈ™oară DeCarlo? Am ezitat. — DomniÈ™oară DeCarlo, am văzut interviul dumneavoastră de la spital. AÈ›i spus, È™i pe bună dreptate, că cel care dă foc unei case este sau psihopat, sau nemernic. Avea dreptate. Am acceptat să-i dau numele È™i numerele de telefon pe care mi le notasem la acea întrunire. Iarăși păru să-mi citească gândurile. — DomniÈ™oară DeCarlo, când îi sunăm pe aceÈ™ti oameni, avem de gând să le spunem pur È™i simplu că vorbim cu toÈ›i cei care au participat la È™edinÈ›a acÈ›ionarilor, ceea ce, vă asigur, e adevărat. MulÈ›i dintre cei prezenÈ›i returnaseră cartea poÈ™tală trimisă de companie, indicând că aveau de gând să onoreze invitaÈ›ia. ToÈ›i cei care au returnat acea carte poÈ™tală vor fi vizitaÈ›i. Problema e că nu toÈ›i cei care au participat s-au deranjat să returneze cartea poÈ™tală. — ÃŽnÈ›eleg. — Cum aÈ›i găsit-o pe sora dumneavoastră vitregă, domniÈ™oară DeCarlo? Am sperat ca momentul meu de ezitare să nu fie înregistrat de acest om calm, cu spirit de observaÈ›ie. — AÈ›i văzut interviul, am spus. Am găsit-o pe Lynn cu dureri mari È™i uluită de tot ce s-a întâmplat. Mi-a spus că habar n-avea că soÈ›ul ei făcea ceva ilegal. Jură că, din câte È™tie ea, el era convins că vaccinul lui Gen-stone reprezenta un medicament miraculos. — Crede că prăbuÈ™irea avionului a fost provocată? întrebă direct Jason Knowles. — Categoric, nu. Parcă eram ecoul lui Lynn. M-am întrebat dacă vorbele mele sunau convingător. Insistă că vrea È™i are nevoie de adevăr. 6 A doua zi la ora unsprezece am intrat în parcarea pentru vizitatori a lui Gen-stone din Pleasantville, New York. Pleasantville este un fermecător orășel din districtul Westchester, pus pe hartă cu ani în urmă când Reader’s Digest È™i-a deschis acolo sediul internaÈ›ional. Gen-stone se află la vreo jumătate de milă depărtare de proprietatea Digest. Era o zi frumoasă de aprilie. ÃŽn timp ce mergeam pe alee spre clădire, mi-a venit în minte un vers dintr-un poem care îmi plăcea mult când eram copil: “Oh, să fii în Anglia, acum, că a venit aprilieâ€. Numele poetului, unul renumit, îmi scăpa. Mi-am imaginat că, probabil, aveam să mă trezesc la trei dimineaÈ›a È™i să mi-l amintesc fără nici un efort. ÃŽn faÈ›a intrării principale stătea un paznic. Chiar È™i aÈ™a, a trebuit să apăs pe un buton È™i să mă anunÈ› înainte ca recepÈ›ionera să-mi dea drumul înăuntru. Ajunsesem cu cincisprezece minute mai înainte, fapt care m-a încântat. E mult mai bine să ai timp să-È›i tragi sufletul înainte de o întâlnire decât să vii târziu, agitat È™i scuzându-te. I-am spus recepÈ›ionerei că îi aÈ™teptam pe partenerii mei È™i m-am aÈ™ezat. Seara trecută, după cină, am intrat pe Internet ca să iau niÈ™te informaÈ›ii despre cei doi cu care urma să mă întâlnesc, Charles Wallingford È™i doctorul Milo Celtavini. Am aflat că Charles Wallingford fusese al È™aselea membru din familia sa care condusese lanÈ›ul Wallingford de depozite de mobilă fină. Pus pe picioare de stră-stră-străbunicul său, modestul depozit de pe Delancey Street se dezvoltase, se mutase pe Fifth Avenue È™i se extinsese până când Wallingford a devenit un nume cunoscut. Atacul virulent al lanÈ›urilor de magazine de mobilă cu reducere È™i o scădere a activității în economie nu au fost gestionate bine de Charles când a preluat frâele companiei. El a adăugat o linie de mobilă mult mai ieftină stocului lor, schimbând astfel imaginea firmei Wallingford, a închis un număr de depozite, le-a restructurat pe cele rămase È™i, în final, a acceptat oferta de cumpărare a întregului lanÈ› de către o companie britanică. Asta s-a petrecut în urmă cu zece ani. Doi ani mai târziu Wallingford l-a cunoscut pe Nicholas Spencer care, la acea vreme, se lupta să înfiinÈ›eze o companie nouă, Gen-stone. Wallingford a investit o sumă considerabilă în Gen-stone È™i a acceptat postul de preÈ™edinte al comitetului director. M-am întrebat dacă acum își dorea să fi rămas la mobilă. Doctorul Milo Celtavini a urmat colegiul È™i secÈ›ia postuniversitară pentru doctoranzi în Italia, a făcut muncă de cercetare în imunobiologie majoritatea timpului cât a stat acolo, apoi a acceptat invitaÈ›ia de a intra în echipa de cercetare de la Sloan-Kettering, din New York. La scurt timp după aceea a acceptat să preia laboratorul de la Gen-stone, convins că erau pe drumul spre o potenÈ›ială realizare revoluÈ›ionară în medicină. Ken È™i Don au intrat în timp ce îmi împătuream însemnările. RecepÈ›ionera le-a luat numele È™i, câteva minute mai târziu, eram escortaÈ›i spre biroul lui Charles Wallingford. Când am intrat, stătea la un birou de mahon din secolul al optsprezecelea. Covorul persan de la picioarele lui se decolorase exact cât să dea o strălucire dulce nuanÈ›elor de roÈ™u, albastru È™i auriu din modelul lui. O canapea de piele È™i mai multe scaune în ton formau un grup în stânga uÈ™ii. PereÈ›ii erau lambrisaÈ›i. Draperiile înguste, de un albastru închis, mai mult încadrau decât acopereau ferestrele. Ca urmare, camera era luminoasă, iar frumoasele grădini de afară serveau drept opere de artă vie. Era biroul unui om cu un gust desăvârÈ™it. Asta îmi confirma impresia pe care mi-o făcuse Wallingford la întrunirea acÈ›ionarilor de luni. DeÈ™i evident încordat, se comportase cu demnitate când îi fuseseră adresate vorbe batjocoritoare. Se ridică de la birou È™i ne salută cu un zâmbet curtenitor. După ce ne-am prezentat, a spus: “Cred că veÈ›i sta mai comod acoloâ€, indicând zona cu canapeaua. Eu m-am aÈ™ezat pe canapea, iar Don Carter a luat loc lângă mine. Ken È™i Wallingford s-au aÈ™ezat pe câte un scaun. Fiind expertul în afaceri al grupului nostru, Don i-a mulÈ›umit lui Wallingford că a acceptat să fie intervievat, apoi a început să-i pună niÈ™te întrebări destul de dure, inclusiv cum au putut să dispară atâția bani fără ca el È™i comitetul director să fie avertizaÈ›i în vreun fel. După spusele lui Wallingford, totul se rezuma la faptul că, după ce Garner Pharmaceuticals se angajase să investească în Gen-stone, cei de acolo începuseră să se alarmeze de continuele dezamăgiri legate de rezultatele experienÈ›elor în desfășurare. Spencer își însuÈ™ea de ani de zile beneficiile secÈ›iei de produse medicale. Dându-È™i seama că AAM nu avea să aprobe niciodată vaccinul È™i el nu mai putea întârzia descoperirea furtului, probabil s-a hotărât să dispară. — Evident că soarta a avut È™i ea un cuvânt de spus, zise Wallingford. ÃŽn drum spre Puerto Rico, avionul lui Nick s-a prăbuÈ™it din cauza furtunii neaÈ™teptate. — Domnule Wallingford, credeÈ›i că aÈ›i fost invitat să intraÈ›i în companie È™i să fiÈ›i preÈ™edintele comitetului director datorită priceperii dumneavoastră în investiÈ›ii sau a experienÈ›ei în afaceri ?, întrebă Don. — Presupun că Nick m-a invitat din ambele motive. — Dacă îmi este permis să spun, domnule, nu toată lumea a fost impresionată de felul în care v-aÈ›i gestionat afacerea anterioară. Don începu să citească extrase din niÈ™te articole apărute în publicaÈ›ii de afaceri, care păreau să sugereze că Wallingford făcuse o harababură în compania familiei. Wallingford ripostă spunând că vânzările de mobilă cu amănuntul scădeau în mod constant, problemele de producÈ›ie È™i livrare erau în continuă creÈ™tere, È™i dacă ar mai fi aÈ™teptat, cu siguranță compania ar fi dat faliment. Arătă spre unul dintre articolele pe care le È›inea Don în mână. — Pot cita o duzină de alte articole scrise de tipul acela, care arată ca un guru, spuse el pe un ton sarcastic. Pe Wallingford părea să nu-l tulbure deloc aluzia că gestionase prost afacerea familiei. Din cercetările mele aflasem că avea patruzeci È™i nouă de ani, doi băieÈ›i mari È™i era divorÈ›at de zece ani. Abia când Carter îl întrebă dacă era adevărat că avea relaÈ›ii reci cu fiii săi, expresia feÈ›ei i se înăspri. — Spre marele meu regret au existat unele dificultăți, spuse el. Și, ca să preîntâmpin orice interpretare greÈ™ită, am să vă spun motivul acestora. Fiii mei nu voiau să vând compania. Erau absolut lipsiÈ›i de realism cu privire la potenÈ›ialul ei viitor. N-au vrut nici să investesc majoritatea banilor obÈ›inuÈ›i din vânzare în această companie. Din păcate, se dovedeÈ™te că, în privinÈ›a asta, au avut dreptate. Apoi ne povesti cum ajunsese să se asocieze cu Nicholas Spencer. — Se È™tia că eram în căutarea unei oportunități bune de investiÈ›ie. O companie de fuziuni È™i achiziÈ›ii mi-a sugerat să mă gândesc să fac o investiÈ›ie modestă în Gen-stone. L-am cunoscut pe Nick Spencer È™i m-a impresionat profund, o reacÈ›ie deloc neobiÈ™nuită, după cum poate È™tiÈ›i. M-a rugat să vorbesc cu mai mulÈ›i microbiologi de frunte, toÈ›i cu referinÈ›e impecabile, È™i toÈ›i mi-au spus că, după părerea lor, era pe drumul cel bun în cercetările privind vaccinul care avea să prevină cancerul È™i, totodată, să limiteze răspândirea celui deja instalat. Mi-am dat seama ce ar putea deveni Gen-stone. Apoi Nick m-a întrebat dacă aÈ™ vrea să mă gândesc să mă alătur lui ca preÈ™edinte al comitetului director È™i codirector executiv. Eu urma să conduc compania, în vreme ce el avea să fie È™eful cercetării È™i faÈ›a publică a companiei. — Să aducă È™i alÈ›i investitori, sugeră Don. Wallingford zâmbi mohorât. — Era bun la asta. Modesta mea investiÈ›ie s-a transformat într-o angajare aproape totală a bunurilor mele. Nick se ducea regulat în Italia È™i ElveÈ›ia. Lăsa să se creadă că cunoÈ™tinÈ›ele sale È™tiinÈ›ifice rivalizau sau le depășeau pe cele ale multor specialiÈ™ti în biologia moleculară. — Era cât de cât adevărat? întrebă Don. Wallingford clătină din cap. — Era el deÈ™tept, dar nu chiar atât de deÈ™tept. Cu siguranță pe mine mă prostise, m-am gândit, amintindu-mi de convingerea cu care îmi vorbea de vaccinul pe care îl punea la punct. Mi-am dat seama încotro bătea Don Carter. DeÈ™i Wallingford făcuse o harababură din afacerea familiei, Nick Spencer hotărâse că era imaginea perfectă pentru compania sa. Arăta È™i vorbea ca anglo-saxonul conformist ce era È™i putea fi uÈ™or manipulat. Următoarea întrebare a lui Don mi-a confirmat ipoteza. — Domnule Wallingford, nu vi se pare că acest comitet director al dumneavoastră e un amestec destul de eterogen? — Nu sunt sigur că vă înÈ›eleg. — ToÈ›i directorii provin din familii extrem de bogate, dar nici unul nu are cu adevărat experiență în afaceri. — Sunt oameni pe care îi cunosc bine È™i care fac parte din consiliile de conducere ale propriilor lor fundaÈ›ii. — Ceea ce nu dovedeÈ™te neapărat că au priceperea financiară necesară pentru a fi la conducerea unei companii precum aceasta. — Nicăieri nu veÈ›i găsi un grup de oameni mai inteligenÈ›i È™i mai onorabili, spuse Wallingford. Tonul lui deveni brusc rece È™i se înroÈ™i la față. Cred că era pe punctul de a ne da afară, dar s-a auzit o bătaie în ușă È™i a intrat doctorul Celtavini. Doctorul era un bărbat relativ scund, cu aspect conservator, în vârstă de vreo È™aptezeci de ani, cu un uÈ™or accent italian. El ne-a spus că atunci când acceptase să conducă laboratorul Gen-stone crezuse cu tărie că se putea pune la punct un vaccin care să prevină cancerul. IniÈ›ial avusese niÈ™te rezultate promițătoare la puii de È™oareci cu celulele canceroase genetice, dar ulterior apăruseră problemele. Nu reuÈ™ise să multiplice acele prime rezultate. Era nevoie de teste exhaustive È™i în continuare de multă muncă pentru a se putea trage o concluzie certă. — Rezultatele de succes vor veni cu timpul, spuse el. Există mulÈ›i lucrători în domeniu. — Ce părere aveÈ›i despre Nicholas Spencer? întrebă Ken Page. Celtavini se făcu cenuÈ™iu la față. — Când am venit la Gen-stone, aveam o reputaÈ›ie nepătată de patruzeci de ani în domeniul meu. Acum se consideră că sunt implicat în prăbuÈ™irea acestei companii. Răspunsul la întrebarea dumneavoastră: îl dispreÈ›uiesc pe Nicholas Spencer. Când Ken s-a dus cu doctorul Celtavini în laborator, Don È™i cu mine am È™ters-o. Don avea întâlnire cu revizorii contabili în Manhattan. I-am propus să ne întâlnim mai târziu la birou È™i i-am spus că aveam de gând să pornesc dimineață spre Caspien, orășelul din Connecticut unde crescuse Nicholas Spencer. Am căzut de acord că pentru a redacta articolul de pagina întâi cât era încă o È™tire fierbinte trebuia să ne miÈ™căm repede. Asta nu m-a împiedicat să-mi îndrept maÈ™ina spre nord, È™i nu spre sud. O curiozitate copleÈ™itoare m-a îmboldit să mă duc în Bedford să văd cu ochii mei ravagiile incendiului în care era să-È™i piardă viaÈ›a Lynn. 7 Ned remarcase că doctorul Ryan se uitase cam ciudat când dăduse peste el în holul spitalului. De data asta îi era frică să se întoarcă, însă trebuia s-o facă. Trebuia să intre în rezerva în care era pacienta Lynn Spencer. Dacă făcea asta, poate că nu va mai vedea întruna faÈ›a lui Annie, aÈ™a cum arătase când maÈ™ina ardea È™i ea nu reuÈ™ea să iasă. SimÈ›ea nevoia să vadă aceeaÈ™i expresie pe faÈ›a lui Lynn Spencer. Interviul cu sora ei, sau sora vitregă, indiferent ce era, fusese difuzat alaltăieri la È™tirile de la È™ase, apoi la cele de la unsprezece. “Lynn are dureri mariâ€, spusese ea. “Fie-È›i milă de ea†era ceea ce voia să spună. Nu e vina ei că soÈ›ia ta a murit. Ea È™i soÈ›ul ei au vrut doar să vă înÈ™ele. Asta-i tot ce au vrut să facă. Annie. Când reuÈ™ea să doarmă, o visa. Uneori erau vise frumoase. Se visa în Greenwood Lake, în urmă cu cincisprezece ani. Cât timp trăise mama lui, nu se duseseră niciodată acolo. Mamei lui nu-i plăcea s-o viziteze cineva. Când a murit, casa a devenit a lui, È™i Annie a fost încântată. “N-am avut niciodată o casă a mea. Am s-o repar È™i am s-o fac tare frumoasă. Stai să vezi, Ned.†Și chiar o făcuse frumoasă. Era mică, doar patru camere, însă de-a lungul anilor Annie economisise destui bani ca să cumpere dulapuri noi pentru bucătărie È™i să angajeze un meseriaÈ™ să le pună. Anul următor economisise suficient ca să instaleze în baie un scaun de toaletă nou È™i o chiuvetă. ÃŽl convinsese să îndepărteze tapetul vechi È™i zugrăviseră împreună casa pe dinăuntru È™i pe dinafară. Cumpăraseră ferestre de la tipul ăla care își făcea tot timpul reclamă pe CBS că le vinde foarte ieftin. Annie avea grădina ei, grădina ei frumoasă. Se tot gândea cum munceau împreună, cum zugrăveau. O visa pe Annie cum atârna perdelele È™i apoi se dădea înapoi È™i ca să le privească încântată. ÃŽÈ™i amintea cum se duceau acolo cu maÈ™ina în fiecare week-end, din mai până la sfârÈ™itul lui octombrie. Aveau numai două calorifere electrice È™i costa prea mult ca să le folosească iarna. Annie intenÈ›iona ca atunci când va ieÈ™i la pensie să pună încălzire centrală, astfel încât să poată locui acolo tot timpul anului. El vânduse casa noului lor vecin în octombrie trecut. Vecinul voia să-È™i mărească proprietatea. Nu primise un preÈ› prea bun pentru casă, dar lui Ned nu-i păsase. El È™tia că, indiferent cât putea să bage în Gen-stone, banii ăia aveau să-i aducă o avere. Nicholas Spencer îi promisese asta când îi vorbise despre vaccin. ÃŽl cunoscuse pe Spencer când lucra pentru cel care amenaja grădinile pe proprietatea Bedford. Nu-i spusese lui Annie că vinde casa. Nu voia ca ea să-l convingă să n-o vândă. Apoi, într-o sâmbătă frumoasă de februarie, când el era la lucru, ea se hotărâse să dea o fugă până în Greenwood Lake. Casa nu mai era. Se întorsese acasă È™i îl lovise în piept cu pumnii, È™i cu toate că el o dusese în Bedford să vadă ce conac îi va cumpăra, nu reuÈ™ise s-o împace. Lui Ned îi părea rău că Nicholas Spencer murise. “AÈ™ vrea să-l fi omorât eu însumi. Dacă nu l-aÈ™ fi ascultat, Annie ar fi fost tot aici, cu mineâ€, gândea el. Seara trecută, când nu putea să doarmă, a avut o viziune. Annie îi spunea să se ducă la spital, la doctorul Greene. “Ai nevoie de un medicament, Nedâ€, îi spunea ea. “Doctorul Greene o să-È›i dea medicamentul.†Dacă își făcea programare la doctorul Greene, putea să se ducă la spital È™i nimănui nu i s-ar fi părut ciudat să îl vadă acolo. Avea să afle unde era Lynn Spencer È™i să intre în rezerva ei. ÃŽnainte de-a o omorî îi va spune totul despre Annie. 8 Nu avusesem de gând să o vizitez pe Lynn în ziua aceea, dar după ce am trecut de ruina care fusese casa ei din Bedford, mi-am dat seama că eram la doar zece minute depărtare de spital. M-am hotărât să mă opresc acolo. Am să fiu sinceră: văzusem fotografii ale acelei case frumoase, iar acum, uitându-mă la resturile carbonizate, mi-am dat seama dintr-o dată cât de norocoasă fusese Lynn că supravieÈ›uise. Mai erau alte două maÈ™ini în garaj în acea noapte. Dacă pompierul acela n-ar fi observat Fiatul roÈ™u pe care îl conducea ea de obicei È™i n-ar fi întrebat de el, acum Lynn ar fi fost moartă. Fusese norocoasă. Mai norocoasă decât bărbatul ei, mi-am zis în timp ce intram în parcarea spitalului. Eram sigură că azi n-am să dau peste cameramani. ÃŽn lumea asta care se miÈ™că în viteză, întâlnirea lui Lynn cu moartea era deja o È™tire veche. Ea redevenea interesantă doar dacă cineva era arestat pentru provocarea incendiului sau dacă se descoperea că Lynn însăși fusese părtașă la furtul de la Gen-stone. Mi s-a permis să intru în spital È™i am fost îndrumată spre ultimul etaj. Când am ieÈ™it din ascensor, mi-am dat seama că etajul era rezervat pacienÈ›ilor cu bani. Holuri, covoare, iar rezerva liberă pe lângă care am trecut rivaliza cu o cameră dintr-un hotel de cinci stele. Mi-a trecut prin cap că ar fi trebuit să telefonez în prealabil. Imaginea pe care o aveam în minte o reprezenta pe Lynn aÈ™a cum o văzusem acum două zile, cu tuburi de oxigen în nas, cu mâinile È™i picioarele bandajate È™i patetic recunoscătoare că venisem s-o văd. UÈ™a de la rezerva ei era întredeschisă. Când m-am uitat înăuntru am ezitat să intru pentru că ea vorbea la telefon. Stătea întinsă pe un divan de lângă fereastră. Schimbarea petrecută în înfățiÈ™area ei era spectaculoasă. Tuburile de oxigen dispăruseră. Bandajele de pe palmele ei erau mult mai mici. Un halat de satin de un verde deschis înlocuise cămaÈ™a de noapte dată de spital pe care o purtase marÈ›i. Nu mai avea părul lăsat pe spate liber, ci pieptănat într-un coc franÈ›uzesc. Am auzit-o spunând: “Și eu te iubescâ€. Trebuie că mi-a sesizat prezenÈ›a pentru că s-a întors în timp ce închidea celularul. Ce am văzut pe faÈ›a ei? Surprindere? Sau, preÈ› de o clipă, o expresie supărată, chiar alarmată? Apoi zâmbetul ei a devenit primitor È™i glasul cald. — Carley, ce drăguÈ› din partea ta că ai venit! Tocmai vorbeam cu tata. Nu pot să-l conving că n-am nimic. M-am dus la ea È™i, dându-mi seama că probabil nu trebuia să-i ating mâna, am bătut-o uÈ™urel pe umăr, după care m-am aÈ™ezat pe fotoliul de două persoane din faÈ›a ei. Pe masa de lângă ea erau flori, flori erau È™i pe comodă È™i pe noptieră. Nici unul din aranjamente nu era genul pe care îl întâlneÈ™ti în holul spitalului. Toate trebuie să fi costat mulÈ›i bani. Mi-am reproÈ™at sentimentul că È™ovăiam în faÈ›a ei, de parcă aÈ™teptam ca ea să stabilească atmosfera. La prima noastră întâlnire din Florida fusese condescendentă. Acum două zile, vulnerabilă. Azi? — Carley, n-am cuvinte să-È›i mulÈ›umesc pentru felul în care ai vorbit despre mine la interviul de alaltăieri, spuse ea. — Am spus pur È™i simplu că ai noroc că eÈ™ti în viață È™i că ai dureri. — Tot ce È™tiu este că am primit telefoane de la prieteni care n-au mai vorbit cu mine după ce au aflat ce a făcut Nick. — Ce crezi acum despre soÈ›ul tău, Lynn? Era o întrebare pe care trebuia să o pun. Mi-am dat seama că pentru întrebarea asta venisem aici. Lynn a privit pe lângă mine. Gura i s-a strâns. Și-a împreunat mâinile, apoi a icnit È™i le-a desfăcut. — Totul s-a întâmplat atât de repede, Carley! PrăbuÈ™irea avionului. Nu mi-a venit să cred că Nick a murit. Era mai dur ca viaÈ›a. Tu l-ai cunoscut È™i cred că ai sesizat asta. Am crezut în el. L-am considerat un om cu o misiune. ÃŽmi spunea: “Lynn, am să înfrâng celula canceroasă, dar acesta e numai începutul. Când văd copii care s-au născut surzi sau orbi sau retardaÈ›i È™i È™tiu cât de aproape suntem de prevenirea unor astfel de defecte din naÈ™tere, înnebunesc că n-am ieÈ™it încă pe piață cu vaccinul ăsta.†Îl întâlnisem pe Nicholas Spencer numai o dată, dar îl văzusem de nenumărate ori la televizor, în diverse interviuri. ConÈ™tient sau inconÈ™tient, Lynn prinsese ceva din glasul lui de tenor, din acea pasiune plină de forță care mă impresionase profund. Ridică din umeri. — Acum nu pot decât să mă întreb dacă toată viaÈ›a mea cu el a fost o minciună. Oare a pus ochii pe mine È™i pe urmă m-a luat de soÈ›ie pentru că îi ofeream posibilitatea de a cunoaÈ™te oameni pe care altfel nu i-ar fi cunoscut? — Dar tu cum l-ai cunoscut? — A venit la firma de relaÈ›ii publice la care lucrez, în urmă cu vreo È™apte ani. Noi ne ocupăm numai de clienÈ›i super. Voia să înceapă să facă publicitate firmei lui ca să se afle despre vaccinul la care se lucra. Pe urmă a început să mă invite în oraÈ™. Știam că semăn cu prima lui soÈ›ie. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat. Tatăl meu È™i-a pierdut banii de pensie pentru că s-a încrezut în Nick. Dacă el l-a înÈ™elat în mod deliberat pe tata, ca È™i pe toÈ›i ceilalÈ›i oameni, bărbatul pe care l-am iubit nici măcar n-a existat. Ezită, apoi continuă: — Au venit ieri la mine doi membri din consiliul de conducere. Cu cât aflu mai mult, cu atât sunt mai convinsă de faptul că Nick a fost un escroc de la început până la sfârÈ™it. Am hotărât că e cazul să-i spun că voi scrie un articol amănunÈ›it despre el pentru Wall Street Weekly. — Va fi un articol “zarurile sunt aruncateâ€, am spus eu. — Zarurile au fost aruncate. Telefonul de pe noptieră sună. L-am luat È™i i l-am dat. Ascultă, oftă È™i spuse: — Da, pot să urce. ÃŽmi dădu receptorul înapoi È™i spuse: doi tipi de la poliÈ›ia din Bedford vor să discute cu mine despre incendiu. Nu vreau să te reÈ›in, Carley. Mi-ar fi plăcut tare mult să asist la acea întâlnire, dar fusesem concediată. Am pus receptorul în furcă, mi-am luat poÈ™eta, apoi mi-a venit o idee. — Mâine mă duc la Caspien, Lynn. — Caspien? — OraÈ™ul unde a crescut Nick. CunoÈ™ti pe cineva acolo la care mi-ai sugera să mă duc? Adică, a pomenit Nick vreodată de niÈ™te prieteni apropiaÈ›i? S-a gândit o clipă, apoi a clătinat din cap. — Nimeni de care să-mi amintesc. Brusc, s-a uitat pe lângă mine È™i a icnit. M-am întors să văd ce o speriase. ÃŽn prag stătea un bărbat, cu o mână în interiorul hainei È™i cu cealaltă în buzunar. Avea un început de chelie, tenul pământiu È™i pomeÈ›ii lăsaÈ›i. M-am întrebat dacă era un pacient. S-a uitat lung la noi două, apoi a aruncat o privire pe coridor. — Scuze. Cred că am greÈ™it etajul. Și, cu această scuză murmurată, a dispărut. O clipă mai târziu doi ofiÈ›eri de poliÈ›ie în uniformă i-au luat locul în prag È™i eu am plecat. 9 ÃŽn drum spre casă am auzit la radio că poliÈ›ia interoga un suspect în incendierea casei din Bedford a lui Nicholas Spencer. Spre spaima mea, am auzit că suspectul era bărbatul care avusese izbucnirea emoÈ›ională la întrunirea acÈ›ionarilor de luni după-amiază de la Grand Hyatt Hotel din Manhattan. Se numea Marty Bikorsky, avea treizeci È™i È™ase de ani, locuia în White Plains, New York, È™i lucra la o staÈ›ie de benzină din Mount Kisco, un orășel învecinat cu Bedford. Fusese tratat marÈ›i după-amiază la spitalul St. Ann pentru o arsură la mâna dreaptă. Bikorsky a afirmat că în noaptea incendiului lucrase până la ora unsprezece, se întâlnise cu niÈ™te prieteni la o bere, iar la douăsprezece treizeci era acasă, în pat. Luat la întrebări, a recunoscut că la bar făcuse tămbălău în legătură cu conacul soÈ›ilor Spencer din Bedford È™i spusese că pentru doi cenÈ›i i-ar da foc. SoÈ›ia lui a confirmat depoziÈ›ia privind ora la care ajunsese acasă È™i se culcase, însă a recunoscut È™i că atunci când s-a trezit, la trei, el nu era în pat. A mai spus că absenÈ›a lui nu o mirase, pentru că el avea insomnie È™i, uneori, în timpul nopÈ›ii își punea o haină peste pijama È™i ieÈ™ea pe veranda din spate să fumeze. Ea s-a culcat la loc È™i nu s-a mai trezit până la È™apte. La ora aceea el se afla deja în bucătărie È™i era ars la mână. ÃŽi explicase că atinsese flacăra de la aragaz în timp ce spăla cacaua vărsată. ÃŽi spusesem anchetatorului de la Procuratura Generală, Jason Knowles, că, după părerea mea, Marty Bikorsky nu are legătură cu incendiul, că era mai degrabă un om frământat decât răzbunător. M-am întrebat dacă îmi pierdeam intuiÈ›ia, care este esenÈ›ială pentru oricare jurnalist. Apoi am hotărât că, indiferent cum stăteau lucrurile în ce-l privea pe Bikorsky, eu tot aÈ™a simÈ›eam. ÃŽn timp ce conduceam, mi-am dat seama că ceva pâlpâia în subconÈ™tientul meu - se aprindea È™i se stingea. Apoi m-am prins: era faÈ›a bărbatului care stătuse scurt timp în uÈ™a rezervei lui Lynn. Știam că îl mai văzusem. MarÈ›i când mi se luase interviul, se afla în faÈ›a spitalului. Bietul om, m-am gândit. Arăta înfrânt. M-am întrebat dacă avea pe cineva din familie internat în spital. ÃŽn seara aceea am luat cina cu Gwen Harkins la Neary’s pe East 57th Street. ÃŽn adolescență ea locuia aproape de mine în Ridgewood. Am făcut împreună È™coala generală È™i liceul. Ea a plecat la colegiu în sud, la Georgetown, iar eu am plecat în nord, la Boston College, dar am făcut câteva semestre împreună la Londra È™i FlorenÈ›a. Mi-a fost domniÈ™oară de onoare când m-am măritat cu javra secolului. Și tot ea a fost cea care s-a È›inut de capul meu să ieÈ™im în oraÈ™ după ce copilaÈ™ul a murit È™i javra a întins-o în California. Gwen este o roÈ™cată înaltă, zveltă, care de obicei poartă tocuri înalte. Sunt sigură că atunci când suntem împreună alcătuim o imagine ciudată. Eu sunt singură graÈ›ie unei legi care spune că ceea ce Dumnezeu a unit statul New York poate declara despărÈ›it. Ea a avut doi tipi cu care s-ar fi putut mărita, însă nici unul, spune ea, nu a convins-o să stea mereu cu celularul lipit de ureche ca să nu rateze apelul lui. Mama ei, ca È™i a mea, îi spune tot timpul că într-o zi o să-l întâlnească pe Făt-Frumos. Gwen e avocat la o companie farmaceutică importantă, iar când am sunat-o È™i i-am propus să luăm cina la Neary’s, aveam două motive să vreau s-o văd. Primul, desigur, e că întotdeauna ne simÈ›im bine împreună. Al doilea e că voiam s-o trag de limbă despre Gen-stone È™i cum se comentează cele întâmplate de către cei din industria farmaceutică. Ca de obicei, Neary’s era plin ochi. Pentru mulÈ›i, e ca o a doua casă. Niciodată nu È™tii ce politician sau celebritate poÈ›i vedea la una din mesele din colÈ›. Jimmy Neary a venit pentru o clipă la masa noastră. ÃŽn timp ce eu È™i Gwen sorbeam vinul roÈ™u, i-am spus de noua mea slujbă È™i de sarcina primită. — Nick Spencer trecea pe aici din când în când, spuse el. ÃŽl etichetasem ca fiind un om integru. Asta demonstrează că te poÈ›i înÈ™ela oricând. Arătă cu capul spre doi bărbaÈ›i care stăteau la bar. Tipii ăia au pierdut bani în Gen-stone È™i nu-È™i pot permite. Ambii au copii la colegiu. Gwen a comandat o gustare caldă. Eu am ales mâncarea mea preferată, un sandviÈ™ cu o felie de friptură È™i cartofi prăjiÈ›i. Ne-am instalat comod È™i am început să conversăm. — Cina asta o plătesc eu, Gwen. Am nevoie de niÈ™te informaÈ›ii de la tine. Cum a putut Nick Spencer să aibă parte de o publicitate atât de zgomotoasă pentru vaccinul lui dacă era o gogoriță? Gwen ridică din umeri. E un avocat bun, ceea ce înseamnă că niciodată nu răspunde direct la o întrebare. — Carley, progresele bruÈ™te È™i remarcabile în domeniul medicamentelor noi au loc, practic, în fiecare zi. Compară-le cu transportul. Până în secolul al nouăsprezecelea, oamenii călătoreau cu căruÈ›a, diligenÈ›a, sau călare. Trenul È™i automobilul au fost marile invenÈ›ii care au făcut ca lumea să se miÈ™te mai repede. ÃŽn secolul douăzeci am avut avioane cu elice, apoi avioane cu reacÈ›ie, apoi avioane supersonice, È™i după aceea nave spaÈ›iale. Genul ăsta de accelerare È™i progres are loc È™i în laboratoarele medicale. Ia gândeÈ™te-te. Aspirina a fost descoperită abia pe la sfârÈ™itul lui 1890. ÃŽnainte de asta, oamenilor li se lua sânge ca să scape de febră. Pojarul. Vaccinul ăsta are doar optzeci de ani È™i aproape că a eradicat boala. Nu mai departe de acum cincizeci de ani a fost o epidemie de poliomielită. Vaccinul Salk È™i apoi vaccinul Sabin au avut grijă să nu se mai întâmple asta. Și aÈ™ putea continua la infinit. — ADN? — Exact. Și nu uita că ADN-ul a revoluÈ›ionat sistemul juridic È™i, totodată, a permis identificarea bolilor ereditare. M-am gândit la deÈ›inuÈ›ii care scăpaseră de la moarte pentru că ADN-ul lor dovedise că nu ei comiseseră crima. Gwen continua să fie în priză. — AminteÈ™te-È›i de cărÈ›ile alea în care un copil a fost răpit, È™i apoi, treizeci de ani mai târziu, apare la ușă un adult È™i spune: “Am venit, mamăâ€. Astăzi nu mai contează dacă cineva seamănă sau nu cu altcineva. Probele ADN au cuvântul hotărâtor. A sosit mâncarea noastră. Gwen a luat de două ori din farfurie, apoi a continuat: — Carley, nu È™tiu dacă Nick Spencer a fost un È™arlatan sau un geniu. Am înÈ›eles că unele dintre primele rezultate ale vaccinului său anticancer, apărute în revistele medicale, păreau foarte încurajatoare. Dar, să recunoaÈ™tem, rezultatele nu s-au putut verifica. Apoi, fireÈ™te, Spencer dispare È™i se dovedeÈ™te că a furat compania. — L-ai întâlnit vreodată? — ÃŽntr-un grup mare la câteva seminare medicale. Un tip impresionant, dar È™tii ceva? Aflând cât a furat de la oameni care nu își pot permite să piardă È™i, chiar mai rău, cum a spulberat speranÈ›ele celor care au crezut cu disperare în vaccinul atât de mediatizat, nu simt nici un pic de milă pentru el. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, a primit ce merita. 10 Connecticut este un stat frumos. Verii tatălui meu trăiau acolo când eram copil. Pe atunci mergeam în vizită la ei È™i credeam că tot statul e ca Darien. ÃŽnsă ca oricare alt stat, Connecticut are orășelele lui modeste în care trăieÈ™te clasa muncitoare. A doua zi dimineață, când am ajuns în Caspien, am constatat că era un cătun aflat la o distanță de zece mile de Bridgeport. Călătoria a durat mai puÈ›in de o oră È™i jumătate. Am ieÈ™it din garaj la nouă, iar la zece È™i douăzeci treceam pe lângă placa cu “Bine aÈ›i venit în Caspienâ€. Pe lemn era sculptată imaginea unui soldat din timpul revoluÈ›iei, È›inând o muschetă. Am pornit-o în sus È™i în jos pe străzi ca să simt pulsul locului. Majoritatea caselor păreau să fi fost clădite pe la mijlocul anilor ‘50. Multe dintre ele fuseseră extinse, semn că altă generaÈ›ie luase locul stăpânilor iniÈ›iali, veteranii celui de al doilea război mondial. ÃŽn È™oproane sau rezemate lângă uÈ™ile laterale, se vedeau biciclete È™i skate board-uri. Mare parte din maÈ™inile parcate pe alei sau pe străzi erau SUV-uri sau berline spaÈ›ioase. Aproape toate casele erau bine întreÈ›inute. Pretutindeni unde locuiesc oameni, există o zonă cu case mai mari, dar în Caspien nu vedeai imitaÈ›ii de conace. De bună seamă că atunci când oamenilor a început să le meargă foarte bine, au pus afiÈ™ul “de vânzare†și s-au mutat într-o zonă mai cu pretenÈ›ii din apropiere, precum Greenwick, Westport sau Darien. Am condus încet pe Main Street, centrul localității. Lung de patru cvartale, acesta avea obiÈ™nuitul amestec de localuri de afaceri specifice unui mic orășel - un magazin cu articole de menaj, unul de mobilă, un oficiu poÈ™tal, un salon de coafură, o pizzerie, câteva restaurante, o agenÈ›ie de asigurări. Am trecut prin două intersecÈ›ii. Pe Elm Street am văzut un salon de servicii funerare È™i un complex comercial care includea un supermarket, o spălătorie ecologică, un magazin de băuturi È™i un cinematograf. Pe Hickory Street am găsit o braserie È™i, alături de ea, o clădire cu două niveluri cu o firmă pe care scria JURNALUL ORAȘULUI CASPIEN. Pe harta mea, casa familiei Spencer era situată pe Winslow Terrace 71, un bulevard care se desprindea la capătul lui Main Street. La acea adresă am găsit o casă spaÈ›ioasă cu verandă, genul de casă de la începutul secolului, asemeni celei în care crescusem È™i eu. Afară era o placă pe care scria PHILIP BRODERICK, Medic. M-am întrebat dacă doctorul Broderick locuia la etaj, în locul familiei Spencer. ÃŽntr-un interviu, Nicholas Spencer oferise un tablou strălucitor al copilăriei sale: “Nu-l puteam deranja pe tata când avea pacienÈ›i, însă simplul fapt că-l È™tiam acolo la parter, la un minut depărtare, mă făcea să mă simt grozavâ€. Aveam de gând să-i fac o vizită doctorului Philip Broderick, dar ceva mai târziu. M-am întors la clădirea care adăpostea Jurnalul oraÈ™ului Caspien, am parcat în față È™i am intrat. Femeia solidă de la recepÈ›ie era atât de absorbită de Internet încât a tresărit când s-a deschis uÈ™a. Imediat, însă, expresia feÈ›ei ei a devenit plăcută. Mi-a spus un “bună dimineaÈ›a†voios È™i m-a întrebat cu ce putea să mă ajute. Ochelarii mari, fără ramă, îi măreau ochii de un albastru deschis. Hotărâsem ca, în loc să mă prezint ca reporter la Wall Street Weekly, să solicit pur È™i simplu numerele de dată recentă ale ziarului. Avionul lui Spencer se prăbuÈ™ise cu aproape trei săptămâni în urmă. Scandalul legat de banii care lipseau È™i de vaccin era acum vechi de două săptămâni. Bănuiam că ziarul local scrisese în amănunt despre ambele subiecte. Femeia avea o uimitoare lipsă de curiozitate față de ce mă adusese acolo. A dispărut pe hol È™i s-a întors cu exemplare din ediÈ›iile săptămânilor trecute. Am plătit trei dolari pe ele, le-am pus sub braÈ› È™i m-am îndreptat spre braseria de alături. Micul meu dejun constase într-o jumătate de brioșă englezească È™i o ceaÈ™că de cafea instant. Am hotărât că o baghetă È™i o cafea fiartă ar fi o masă excelentă pentru ora unsprezece. Braseria era mică È™i intimă, unul din acele locuri cu draperii roÈ™ii cu carouri È™i farfurii pictate cu găini È™i puiÈ™ori, atârnate pe peretele din spatele tejghelei. Doi bărbaÈ›i de vreo È™aptezeci de ani tocmai se ridicau să plece. ChelneriÈ›a, o mână de om, dar plină de energie, strângea ceÈ™tile goale din faÈ›a lor. Când am intrat, a ridicat privirea. — Stai unde vrei, spuse ea zâmbind. La est, la vest, la nord sau la sud. Pe ecusonul ei scria “Spune-mi Millyâ€. Am apreciat că era cam de vârsta mamei mele, dar, spre deosebire de ea, avea părul de un roÈ™u aprins. Am ales masa rotunjită din colÈ›, unde puteam să întind ziarele. N-am apucat să mă aÈ™ez, că Milly era deja lângă mine, cu carnetul de comenzi în mână. Câteva clipe mai târziu cafeaua È™i bagheta se aflau în faÈ›a mea. Avionul lui Spencer se prăbuÈ™ise pe 4 aprilie. Cel mai vechi ziar cumpărat de mine purta data de 9 aprilie. Pe prima pagină era o fotografie de-a lui. Articolul era o odă în memoria unui băiat dintr-un orășel, care ajunsese departe. Fotografia era recentă. Fusese făcută în ziua în care Spencer primise titlul de cetățean de onoare al oraÈ™ului. La vremea decernării premiului, îi mai rămăseseră patruzeci È™i È™apte de zile de trăit pe planeta asta. M-am întrebat deseori dacă oamenii simt că le expiră timpul. Cred că tata a simÈ›it. ÃŽn dimineaÈ›a aceea, din urmă cu opt ani, a plecat să se plimbe, însă mama mi-a spus că la ușă a ezitat, apoi s-a întors È™i a sărutat-o pe creÈ™tet. Trei străzi mai încolo a făcut atac de cord. Doctorul a spus că a murit înainte să atingă pământul. ÃŽn fotografia asta Nicholas Spencer zâmbea, dar ochii lui păreau gânditori, chiar îngrijoraÈ›i. Primele patru pagini îi erau consacrate în întregime. Erau poze cu el la vârsta de opt ani când juca în Divizia Mică. Fusese aruncător în echipa de base-ball Caspien Tigers. Altă poză îl înfățiÈ™a la vârsta de zece ani, alături de tatăl lui, în laboratorul din casa familiei. ÃŽn liceu fusese în echipa de înot - în fotografia aia apărea È›inând un trofeu. Altă fotografie îl reprezenta într-un costum shakespearean, È›inând ceva ce semăna cu un Oscar - fusese ales ca cel mai bun actor într-un rol principal. Fotografia în care apărea alături de prima sa soÈ›ie în ziua nunÈ›ii lor, în urmă cu doisprezece ani, m-a făcut să icnesc. Janet Barlowe Spencer din Greenwich fusese o blondă suplă cu trăsături delicate. Ar fi o exagerare să spun că era dublura lui Lynn, dar nu încape îndoială că asemănarea era foarte mare. M-am întrebat dacă asemănarea dintre ele avusese vreo legătură cu căsătoria lui cu Lynn. Ziarul mai cuprindea omagii din partea unor localnici printre care un avocat care spunea că fuseseră cei mai buni prieteni în liceu, un profesor care îi ridica în slăvi setea de cunoaÈ™tere È™i o vecină care spunea că el se oferea mereu să-i facă comisioane. Mi-am scos carnetul È™i am notat numele. Bănuiam că am să le găsesc adresele în cartea de telefon, dacă mă hotăram să-i contactez. Numărul din săptămâna următoare scria că vaccinul Gen-stone despre care compania lui Spencer afirmase că va vindeca boala canceroasă s-a dovedit a fi un eÈ™ec. Articolul nota că celălalt director executiv al lui Gen-stone admisese că poate se grăbiseră atunci când dăduseră publicității primele succese ale vaccinului. Fotografia lui Nick Spencer, care însoÈ›ea articolul, părea că fusese pusă la dispoziÈ›ie de companie. Ziarul apărut în urmă cu cinci zile avea aceeaÈ™i fotografie a lui Spencer, dar purta un titlu diferit: “Spencer acuzat de furt de milioaneâ€. ÃŽn articol se folosea cuvântul “presupusâ€, însă într-un editorial se sugera că premiul pe care ar fi trebuit să i-l ofere oraÈ™ul era încă un Oscar pentru cel mai bun actor È™i nu cel de “Cetățean de onoareâ€. “Spune-mi Milly†mi-a oferit încă o cafea. Am acceptat-o È™i am văzut că ochii îi sticleau de curiozitate la vederea fotografiei lui Spencer. — L-ai cunoscut pe Nicholas Spencer? am întrebat-o. A clătinat din cap. — Nu. Când am venit în oraÈ™ acum douăzeci de ani el plecase deja. Dar trebuie să-È›i spun că atunci când au apărut articolele despre faptul că È™i-a escrocat compania È™i că vaccinul nu e bun de nimic numeroÈ™i oameni de pe aici au fost tare nefericiÈ›i. MulÈ›i au cumpărat acÈ›iuni de la compania lui după ce a primit medalia. ÃŽn discursul său a spus că s-ar putea să fie cea mai mare descoperire de la vaccinul poliomielitei încoace. AfirmaÈ›iile lui deveniseră mai arogante. “Ai vrut să mai prinzi în laÈ› un mănunchi de fraieri înainte să dispari?â€, mi-am zis. — La dineul ăla a fost mare înghesuială, continuă Milly. Fotografia lui Spencer apăruse pe copertele a două reviste naÈ›ionale. Oamenii voiau să-l vadă de aproape. El era singura celebritate pe care a dat-o vreodată oraÈ™ul ăsta. FireÈ™te, a fost È™i o strângere de fonduri. Am auzit că, după discursul lui, comitetul de directori al spitalului a cumpărat o mulÈ›ime de acÈ›iuni la Gen-stone. Acum toÈ›i sunt supăraÈ›i pe cei care au inventat premiul È™i l-au adus pe Spencer aici. Nu mai pot continua construcÈ›ia unei noi aripi a spitalului, destinată copiilor. ÃŽÈ™i puse în È™old mâna stingă - în dreapta È›inea cafetiera. — Dă-mi voie să-È›i spun că, în oraÈ™ul ăsta, numele de Spencer înseamnă mocirlă. Dar, Dumnezeu să-l odihnească, adăugă ea cu reÈ›inere, apoi se uită la mine. De ce te interesează atât de mult Spencer? EÈ™ti cumva reporter? — Da, sunt, am recunoscut. — Nu eÈ™ti prima care se interesează de el pe aici. A venit È™i cineva de la FBI È™i a întrebat cine sunt prietenii lui. I-am spus că nu i-a rămas nici unul. Am achitat nota de plată È™i i-am dat lui Milly cartea mea de vizită, spunându-i: “În caz că vrei să iei legătura cu mineâ€. M-am întors la maÈ™ină È™i am pornit spre Winslow Terrace 71. 11 Uneori am noroc. Doctorul Philip Broderick nu avea program la cabinet joi după-amiază. Când am sosit era douăsprezece fără un sfert È™i ultimul lui pacient pleca. I-am dat secretarei una din noile mele cărÈ›i de vizită cu Wall Street Weekly. A È™ovăit, apoi m-a rugat să aÈ™tept până vorbeÈ™te cu doctorul. Asta am È™i făcut. Când s-a întors, mi-a spus: — Domnul doctor vă poate primi. Părea surprinsă È™i, sincer vorbind, È™i eu eram. Teoria mea, elaborată pe baza experienÈ›ei acumulate în perioada în care am scris articole biografice, spune că unii oameni au totuÈ™i o politeÈ›e înnăscută È™i consideră că, dacă te-ai deranjat să vii la ei, meriÈ›i să fii tolerat, dacă nu primit cu braÈ›ele deschise. Tot conform teoriei, alÈ›i oameni se tem că dacă te refuză în pragul uÈ™ii lor ai putea să scrii ceva negativ despre ei. Oricum, indiferent de motivele acestui doctor, eram pe cale să ne întâlnim. Probabil că mi-a auzit paÈ™ii pentru că s-a ridicat de la birou când am intrat în cabinet. Era un bărbat înalt È™i suplu, de vreo cincizeci È™i cinci de ani, cu o claie de păr cărunt. M-a întâmpinat politicos, dar practic. — DomniÈ™oară DeCarlo, am să încep prin a fi foarte sincer. Am acceptat să stau de vorbă cu dumneavoastră doar pentru că citesc È™i respect revista pe care o reprezentaÈ›i. TotuÈ™i, trebuie să înÈ›elegeÈ›i că nu sunteÈ›i primul È™i nici al cincilea sau al zecelea reporter care sună sau trece pe aici. M-am întrebat câte articole aveau să apară despre Nicholas Spencer. Speram ca aportul meu la articolul nostru să aducă cel puÈ›in ceva nou sau demn de o È™tire. I-am mulÈ›umit repede doctorului că m-a primit fără să mă anunÈ› dinainte, m-am aÈ™ezat pe scaunul pe care mi l-a arătat È™i am trecut la atac. — Domnule doctor Broderick, dacă citiÈ›i în mod regulat revista noastră È™tiÈ›i că politica editorială prevede prezentarea adevărului, fără notă de senzaÈ›ional, aÈ™a cum sunt faptele dezvăluite. Asta intenÈ›ionez să fac eu pentru revistă, dar È™i din interes personal. Acum trei ani, mama mea s-a recăsătorit. Sora mea vitregă, pe care o cunosc foarte puÈ›in, este soÈ›ia lui Nicholas Spencer. Se află la spital în urma rănilor suferite după ce casei sale i s-a dat foc în mod intenÈ›ionat acum câteva nopÈ›i. Ea nu È™tie ce să creadă despre soÈ›ul ei, dar vrea È™i are nevoie să È™tie adevărul. Orice ajutor pe care îl puteÈ›i da va fi foarte apreciat. — Am citit despre incendiu. Am detectat nota de compătimire pe care o voiam de la el» în timp ce mă condamnam că jucam cartea aceea. — L-aÈ›i cunoscut pe Nicholas Spencer? — L-am cunoscut pe tatăl lui, doctorul Edward Spencer. Mi-a fost prieten. ÃŽmpărtășeam interesul lui pentru microbiologic È™i deseori veneam aici să asist la experienÈ›ele lui. Pentru mine era un hobby fascinant. Nicholas Spencer absolvise deja colegiul È™i se mutase în New York când m-am stabilit eu aici. — Când I-aÈ›i văzut ultima oară pe Nicholas Spencer? — Pe 16 februarie, a doua zi după strângerea de fonduri. — A rămas în oraÈ™ peste noapte? — Nu, s-a întors în dimineaÈ›a de după strângerea de fonduri. Nu mă aÈ™teptam să îl văd. Să vă explic. Asta e casa în care a crescut, dar presupun că È™tiÈ›i asta. — Da, È™tiu. — Tatăl lui Nick a murit subit acum doisprezece ani în urma unui atac de cord, chiar când s-a însurat Nick. M-am oferit imediat să cumpăr casa. SoÈ›iei mele i-a plăcut, iar eu depășisem faza primului cabinet La vremea aceea aveam de gând să păstrez laboratorul È™i să mă joc cu unele dintre primele experienÈ›e ale doctorului Spencer, care, hotărâse el, nu duceau nicăieri. L-am întrebat pe Nick dacă vrea să mă lase să copiez acele însemnări. Mi le-a lăsat A luat în schimb toate dosarele întocmite mai târziu de tatăl său, considerând că deÈ›ineau informaÈ›ii promițătoare în munca de cercetare. Probabil È™tiÈ›i că mama lui a murit de tânără de cancer. Ei bine, scopul vieÈ›ii tatălui său a fost să găsească un leac pentru această boală. Mi-am amintit de încordarea de pe faÈ›a lui Nick Spencer când mi-a vorbit despre asta. — AÈ›i folosit însemnările doctorului Spencer? am întrebat. — Nu chiar. Broderick dădu din umeri. Eram mereu prea ocupat, iar pe urmă mi-a trebuit spaÈ›iul pe care îl ocupa laboratorul ca să fac încă două camere de consultaÈ›ii. Am dus în pod însemnările, pentru cazul în care Spencer ar fi venit vreodată după ele. Nu a făcut-o, până în ziua de după strângerea de fonduri. — Asta a fost cu o lună È™i jumătate înainte să moară! De ce credeÈ›i că s-a întors atunci după ele? Broderick ezită. — Nu a dat nici o explicaÈ›ie, aÈ™a că nu pot fi sigur. Părea neliniÈ™tit. ÃŽncordat ar fi cuvântul mai potrivit, cred. L-am informat că făcuse drumul degeaba, iar el m-a întrebat ce voiam să spun. — Ce voiaÈ›i să spuneÈ›i? — Toamna trecută a venit cineva de la compania lui după însemnări È™i, bineînÈ›eles, i le-am dat. — Cum a reacÈ›ionat Nick când i-aÈ›i spus asta? — M-a întrebat dacă puteam să-i dau numele sau să descriu persoana care a fost aici. Nu mi-am amintit numele bărbatului, însă i l-am descris. Era bine îmbrăcat, avea părul castaniu-roÈ™cat, era de înălÈ›ime medie È™i în jur de patruzeci de ani. — Nick l-a recunoscut? — Nu sunt sigur, dar a fost vizibil supărat. Apoi a spus: N-am chiar atât de mult timp cât credeamâ€, È™i a plecat. — ȘtiÈ›i dacă a mai vizitat pe cineva din oraÈ™? — Presupun că da. O oră mai târziu, când eram în drum spre spital, a trecut pe lângă mine cu maÈ™ina. Avusesem de gând ca următoare mea oprire să fie la liceul pe care îl urmase Nick, să aflu ce fel de puÈ™ti fusese, dar după ce am stat de vorbă cu doctorul Broderick, m-am răzgândit. IntenÈ›ionam să mă duc direct la Gen-stone, să-l găsesc pe tipul cu părul castaniu-roÈ™cat È™i să-i pun câteva întrebări. Asta dacă lucra pentru Gen-stone, lucru de care, nu È™tiu de ce, mă cam îndoiam. 12 După ce părăsi spitalul, Ned se duse acasă È™i se întinse pe canapea. ÃŽÈ™i dăduse toată silinÈ›a, dar nu își È›inuse promisiunea față de Annie. Avea benzină într-un borcan È™i un fitil lung într-un buzunar, iar în celălalt o brichetă. ÃŽncă un minut È™i ar fi putut să-i facă acelei rezerve ce îi făcuse conacului. Auzise clicul uÈ™ii ascensorului È™i îi văzuse pe poliÈ›aii din Bedford. ÃŽl cunoÈ™teau. Nu erau destul de aproape ca să-i vadă faÈ›a, dar nu voia ca ei să înceapă să se întrebe ce căuta în spital acum că Annie era moartă. BineînÈ›eles că ar fi putut să le spună că se afla acolo pentru că avea programare la doctorul Greene. Și nici n-ar fi minÈ›it. Doctorul Greene fusese ocupat, dar îl prinsese în pauza de prânz. Era un om de treabă, chiar dacă fusese de acord cu Annie că ar fi trebuit să discute cu ea despre vânzarea casei din Greenwood Lake. Nu-i mărturisise doctorului Greene că era supărat. ÃŽi spusese doar: “Mi-e dor de Annie. O iubescâ€. Doctorul Greene nu È™tia adevăratul motiv al morÈ›ii lui Annie, nu È™tia că ea ieÈ™ise în fugă din casă, se urcase în automobil È™i fusese lovită de o maÈ™ină de gunoi, toate astea din cauză că era foarte supărată pe el pentru acÈ›iunile de la Gen-stone. Doctorul nu È™tia că Ned lucrase pentru cel care se ocupase de grădinile conacului Bedford care arsese, È™i de asta cunoÈ™tea terenul. Doctorul Greene îi dăduse calmante È™i niÈ™te somnifere. Ned luă două somnifere imediat ce ajunse acasă È™i adormi pe canapea. Nu se trezi decât după paisprezece ore, adică abia joi dimineaÈ›a la ora unsprezece. La acea oră proprietăreasa lui, doamna Morgan, sună la ușă. ÃŽn urmă cu douăzeci de ani, când el È™i Annie se mutaseră acolo, casa aparÈ›inea mamei ei, doamna Morgan o preluase anul trecut. Ned n-o plăcea. Era o femeie masivă, cu o față de om pus pe ceartă. ÃŽi deschise È™i rămase în prag, blocând intrarea. Femeia încerca să se uite pe lângă el, căutând nod în papură. Când vorbi, glasul ei nu avea obiÈ™nuitul ton aspru, puternic. — Ned, credeam că la ora asta eÈ™ti deja la muncă. El nu-i răspunse. Nu era treaba ei că fusese din nou concediat. — Știi ce rău îmi pare de Annie. — Mda. Sigur. Era atât de ameÈ›it de efectul somniferelor încât îi era greu să È™i bombăne. — Ned, a apărut o problemă. Tonul compătimitor dispăru. Contractul de închiriere expiră pe întâi iunie. Fiul meu se însoară È™i are nevoie de apartamentul tău. ÃŽmi pare rău, dar È™tii cum e. Dar, în amintirea lui Armie, poÈ›i să stai gratis aici toată luna mai. O oră mai târziu, făcu un drum la Greenwood Lake. Câțiva dintre vechii lor vecini erau afară È™i lucrau la peluze. Se opri în faÈ›a proprietății unde fusese casa lor. Acum era o peluză. Bătrâna doamnă Schafley, vecina lor din dreapta, tăia în curte crengile mimozelor. Ridică ochii, îl văzu È™i îl invită la o ceaÈ™că de ceai. ÃŽl servi cu prăjitură de casă, cu cafea, ba chiar își aminti că lui îi plăcea ceaiul cu mult zahăr. Apoi se aÈ™eză vizavi de el. — Arăți groaznic, Ned, spuse ea. Lui Annie nu i-ar fi plăcut să te vadă atât de neîngrijit. Ea avea mereu grijă să arăți bine. — Trebuie să mă mut, spuse el. Proprietăreasa vrea apartamentul pentru fiul ei. — Unde ai să te duci, Ned? — Nu È™tiu. ÃŽncă luptându-se cu toropeala produsă de somnifere, lui Ned îi veni o idee. Doamnă Schafley, mi-aÈ›i putea închiria pentru un timp dormitorul dumneavoastră liber până găsesc ceva? Văzu refuzul instantaneu din ochii ei. — De dragul lui Annie, adăugă el. Știa că doamna Schafley o iubise pe Annie. Femeia clătină din cap. — N-ar merge, Ned. Nu eÈ™ti cea mai ordonată persoană. Annie strângea mereu după tine. Casa asta e mică È™i n-am sfârÈ™i prieteni buni. — Credeam că vă plac. Ned simÈ›i mânia urcându-i în gât. — Te plac, spuse ea pe un ton liniÈ™titor, dar nu-i acelaÈ™i lucru când trăieÈ™ti în casă cu cineva. Se uită pe fereastră. Oh, uite-l pe Harry Harnik. Alergă la ușă È™i îl strigă. A venit Ned în vizită, urlă ea. Harry Harnik era vecinul care se oferise să le cumpere casa pentru că voia să aibă o curte mai mare. Dacă Harry n-ar fi făcut oferta aia, el n-ar fi vândut casa È™i n-ar fi băgat banii în nenorocita aia de companie. Acum Annie nu mai era, casa nu mai exista, iar proprietăreasa voia să-l azvârle afară. Doamna Schafley, care întotdeauna se purta foarte frumos când era Annie prin preajmă, nu voia nici măcar să-i închirieze o cameră. Harry Harnik intră în casă, afișând un zâmbet compătimitor. — Ned, am auzit despre Annie târziu. ÃŽmi pare rău. Era o persoană minunată. — Minunată, aprobă doamna Schafley. Oferta lui Harnik de a cumpăra casa fusese primul pas către moartea lui Annie. Doamna Schafley îl chemase acum aici pentru că nu voia să fie singură cu el. “Îi este frică de mineâ€, se gândi Ned. Chiar È™i Harnik se uita ciudat la el. “Și lui îi este frică de mineâ€, hotărî Ned. Proprietăreasa, cu tot aerul ei bătăios, se oferise să-l lase să stea gratis în apartament o lună, pentru că È™i ei îi era frică de el. Fiul ei nu avea să se mute niciodată la ea, nu se înÈ›elegeau. “Vrea doar să scape de mineâ€, își spuse Ned. Lynn Spencer se temuse de el când îl văzuse în uÈ™a rezervei ei din spital. Sora ei, cucoana DeCarlo, evitase să-l privească atunci când dăduse interviul È™i ieri abia dacă se deranjase să întoarcă capul să-l vadă. Va avea grijă să schimbe asta. O va face să-i fie frică de el. Toată mânia È™i durerea pe care le acumulase începeau să se transforme într-un sentiment de putere, ca atunci când era copil È™i trăgea cu praÈ™tia în vrăbiile din copaci. Harnik, Schafley, Lynn Spencer, sora ei - toÈ›i erau niÈ™te vrăbii. AÈ™a trebuia să-i trateze, exact ca pe vrăbiile alea. Pe urmă putea să plece în timp ce ei zăceau sângerând, exact cum lăsase vrăbiile alea, când era copil. Care era cântecul pe care obiÈ™nuia să-l cânte în maÈ™ină? “Vom merge la vânătoare.†Asta era. ÃŽncepu să râdă. Harry Harnik È™i doamna Schafley se uitau lung la el. Doamna Schafley spuse: — Ned, îți mai iei doctoria de când a murit Annie? “Nu-i face să intre la bănuieli.†ReuÈ™i să se oprească din râs. — Oh, da, spuse el. Annie ar fi vrut s-o iau. Râdeam doar pentru că mi-am adus aminte ce tare te-ai supărat în ziua când am adus acasă maÈ™ina aia veche pe care urma s-o repar, Harry. — Erau două maÈ™ini vechi, Ned. Din cauza lor, strada arăta ca un maidan. Annie te-a determinat să scapi de ele. — Þin minte. De asta ai cumpărat casa, fiindcă nu voiai să mă mai vezi aducând maÈ™ini vechi pe care îmi plăcea să le repar. De asta când nevasta ta a vrut să-i dea telefon lui Annie ca să se asigure că ea era de acord ca voi să cumpăraÈ›i proprietatea, n-ai lăsat-o să telefoneze. Și, doamnă Schafley, È™tiaÈ›i că Annie va fi distrusă dacă rămâne fără casă. Nici dumneavoastră nu i-aÈ›i dat telefon. N-aÈ›i ajutat-o să-È™i salveze casa pentru că voiaÈ›i să plec de aici. Pe feÈ›ele amândurora se citea vinovăția. Poate că o iubiseră pe Annie, dar nu suficient ca să nu fi conspirat să-i ia casa. “Nu le arăta ce simÈ›i cu adevărat. Nu te trăda.†— Plec, spuse el. Dar m-am gândit că trebuie să vă arăt că È™tiu ce aÈ›i pus amândoi la cale È™i sper să ardeÈ›i în focul iadului pentru asta. Le întoarse spatele, ieÈ™i din casă È™i o luă pe potecă înspre maÈ™ină. Chiar când deschidea portiera, zări o lalea aproape de locul în care fusese aleea îngustă ce ducea la casa lor. Alergă până acolo, culese laleaua È™i o ridică spre cer. Era promisiunea lui în faÈ›a lui Annie că avea s-o răzbune. Lynn Spencer, Carley DeCarlo, proprietăreasa lui, doamna Morgan, Harry Harnik, doamna Schafley. Dar nevasta lui Harnik, Bess? Se sui în maÈ™ină È™i plecă. Pe drum se mai gândi È™i o adăugă pe listă È™i pe Bess Harnik. Nu o sunase pe Annie ca s-o avertizeze de iminenta vânzare a casei. Nici ea nu merita să trăiască. 13 Nu eram sigură dacă făceam bine încâlcind teritoriul lui Ken Page când am ajuns la sediul Gen-stone din Pleasantville, dar ceva îmi spunea că trebuie să fac asta imediat. ÃŽn timp ce mergeam pe I-95 de la Connecticut spre Westchester, m-am tot gândit la posibilitatea ca cel care venise să ia însemnările doctorului Spencer să fi fost de la o firmă de investigaÈ›ii, poate chiar de la cea angajată de companie. ÃŽn discursul său de la întrunirea acÈ›ionarilor, Charles Wallingford afirmase, sau cel puÈ›in insinuase, că banii care lipseau È™i problema cu vaccinul erau lucruri absolut neaÈ™teptate, È™ocante. TotuÈ™i, cu luni înainte ca avionul lui Spencer să se prăbuÈ™ească, cineva adunase însemnările alea vechi. De ce? “N-am chiar atât de mult timp cât credeam.†Asta i-a spus Nick Spencer doctorului Broderick. Nu avea destul timp pentru ce? Ca să-È™i acopere urmele? Ca să-È™i asigure un viitor undeva sub un nume nou, poate cu o nouă față, È™i cu milioane de dolari? Sau exista un cu totul alt motiv? Și de ce mintea mea se tot întorcea la această posibilitate? De data asta, când am ajuns la sediul companiei, am întrebat de doctorul Celtavini È™i am pretins că era vorba de ceva urgent. Secretara lui m-a rugat să aÈ™tept. A trecut un minut È™i jumătate până să-mi spună că doctorul era ocupat, însă avea să mă primească asistenta lui, doctorul Kendall. Clădirea laboratorului era în spatele sediului biroului executiv È™i la ea se ajungea printr-un coridor lung. Un paznic mi-a cercetat poÈ™eta È™i m-a pus să trec printr-un detector de metale. Am aÈ™teptat în zona de primire până a venit doctor Kendall după mine. Era o femeie cu aspect sobru, între treizeci È™i cinci È™i patruzeci de ani, cu părul drept, negru È™i o bărbie voluntară. M-a dus în biroul ei. — L-am cunoscut ieri pe doctorul Page de la revista dumneavoastră, spuse ea. A petrecut mult timp cu doctorul Celtavini È™i cu mine. Credeam că am reuÈ™it să-i răspundem la toate întrebările. — Există o întrebare pe care n-ar fi putut să o pună Ken Page pentru că e legată de ceva ce tocmai am aflat azi dimineață. Am înÈ›eles că interesul iniÈ›ial al lui Nicholas Spencer pentru vaccin a fost declanÈ™at de cercetările tatălui său în laboratorul de acasă. Ea dădu din cap. — AÈ™a mi s-a spus È™i mie. — Primele însemnări ale doctorului Spencer erau păstrate pentru Nick Spencer de către cel care a cumpărat casa lui din Caspien, Connecticut Cineva care a pretins că e de la Gen-stone s-a adus acolo toamna trecută È™i le-a luat. — De ce spuneÈ›i “a pretins că e de ia Gen-stoneâ€? M-am întors. Doctorul Celtavini era în ușă. — Spun asta pentru că Nick Spencer s-a dus personal să ia acele însemnări È™i, conform spuselor doctorului Broderick, care le păstra, a fost vizibil supărat când a auzit că au dispărut. Era greu de judecat reacÈ›ia de pe faÈ›a doctorului Celtavini. Surpriză? îngrijorare? Sau ceva care semăna mai mult cu tristeÈ›ea? AÈ™ fi dat orice să-i pot citi gândurile. — CunoaÈ™teÈ›i numele persoanei care a luat însemnările? întrebă doctorul Kendall. — Doctorul Broderick nu-i mai È›inea minte numele. L-a descris ca fiind un bărbat bine îmbrăcat, cu părul castaniu-roÈ™cat, în vârstă de vreo patruzeci de ani. Se uitară unul la altul. Doctorul Celtavini clătină din cap. — Nu cunosc o persoană care să aibă legătură cu laboratorul. Poate că secretara lui Nick Spencer, Vivian Powers, v-ar putea ajuta. Aveam o duzină de întrebări pe care aÈ™ fi vrut să i le pun doctorului Celtavini. Instinctul îmi spunea că omul se lupta cu el însuÈ™i. Ieri spusese că îl dispreÈ›uia pe Nick Spencer nu numai din cauza duplicității lui, ci È™i pentru că propria-i reputaÈ›ie fusese terfelită. Nu mă îndoiam că era sincer în privinÈ›a asta, însă simÈ›eam că în mintea lui se mai petrecea ceva. Celtavini i se adresă asistentei lui: — Laura, dacă am fi trimis noi după însemnări, probabil că am fi apelat la oamenii noÈ™tri de la corespondență, ce zici? — Cred că da, domnule doctor. — Și eu cred. DomniÈ™oară DeCarlo, aveÈ›i numărul doctorului Broderick? AÈ™ vrea să vorbesc cu el. I l-am dat È™i am plecat. M-am oprit la recepÈ›ie È™i mi s-a confirmat că, dacă domnul Spencer voia să i se livreze ceva de interes profesional, apela la unul dintre cei trei oameni angajaÈ›i special în acest scop. Am cerut s-o văd pe Vivian Powers, însă ea își luase liber. Când am plecat de la Gen-stone eram aproape sigură de cel puÈ›in un lucru: tipul cu păr castaniu-roÈ™cat care luase de la doctorul Broderick însemnările nu fusese autorizat să le ia. ÃŽntrebarea era: unde au ajuns însemnările acelea È™i ce informaÈ›ii importante conÈ›ineau? 14 Nu È™tiu sigur când am început să mă îndrăgostesc de Casey Dillon. Poate cu ani în urmă. Numele lui complet e Kevin Curtis Dillon, dar toată viaÈ›a i s-a spus Casey, exact cum mie, Marcia, mi se spune Carley. E chirurg ortoped la Spitalul pentru Chirurgie Specială. Cu mult timp în urmă, când amândoi locuiam în Ridgewood È™i eu eram în anul doi de liceu, m-a invitat la balul lui de absolvire. Am făcut pentru el o pasiune care nu voia să treacă. Pe urmă a plecat la colegiu, iar când venea acasă nici nu mă mai saluta. Devenise foarte important. Ne-am ciocnit unul de altul acum vreo È™ase luni în holul unui teatru de pe Broadway. Eu mă dusesem singură, el era însoÈ›it. O lună mai târziu m-a sunat. La două săptămâni după aceea, m-a sunat iar. E foarte limpede că doctorul Dillon, un chirurg chipeÈ™, de treizeci È™i È™ase de ani, nu tânjeÈ™te prea des după compania mea. Acum mă sună în mod regulat, de fapt nu chiar atât de regulat. Mărturisesc că, prudentă cum sunt să nu mă aleg iarăși cu inima zdrobită, ador totuÈ™i fiece clipă petrecută cu Casey. Am fost absolut È™ocată când, acum două luni, m-am trezit în toiul nopÈ›ii È™i mi-am dat seama că visasem că eram cu el È™i cumpăram È™erveÈ›ele pentru petrecerile noastre. ÃŽn vis, am Văzut chiar È™i numele noastre scrise de-a curmeziÈ™ul lor: “Casey È™i Carleyâ€. Majoritatea întâlnirilor noastre sunt programate dinainte. Când am ajuns acasă însă, am găsit un mesaj pe robot: “Carley, vrei să îmbuci ceva?†Mi s-a părut o idee grozavă. Casey locuieÈ™te pe West 85th Street È™i deseori ne întâlnim la un restaurant din centru. L-am sunat, i-am lăsat un mesaj în care îi spuneam că eram de acord, am notat cu grijă evenimentele zilei, apoi am hotărât că un duÈ™ fierbinte era numai bun. Sita de la duÈ™ul meu a fost înlocuită de două ori, dar degeaba. Continuă să țârâie apa, apoi o împroaÈ™că; schimbarea de temperatură este de-a dreptul traumatizantă È™i nu m-am putut abÈ›ine să mă gândesc ce plăcut ar fi fost să mă aflu într-un jacuzzi cu apă caldă È™i bolborositoare. IntenÈ›ionasem ca atunci când îmi voi cumpăra apartamentul să fac pe dracu-n patru È™i să-mi instalez È™i eu invenÈ›ia asta dumnezeiască. Acum, mulÈ›umită investiÈ›iei în Gen-stone, acel jacuzzi e departe. Casey a sunat din nou în timp ce îmi uscam părul. Am căzut de acord că mâncarea chinezească de la Shun Lee West era excelentă È™i am hotărât să ne întâlnim acolo la opt, dar să n-o lungim. El avea programate operaÈ›ii dimineață, iar eu trebuia să mă pregătesc pentru întâlnirea de la nouă cu băieÈ›ii, la birou. Am ajuns la Shun Lee’s la opt fix. Casey era instalat într-un separeu È™i părea că e de ceva timp acolo. Am glumit spunându-i că mă face să simt că am întârziat chiar È™i atunci când È™i-ar putea fixa ceasul după mine. Am comandat vin, ne-am uitat peste meniu, am dezbătut È™i am căzut de acord să luăm amândoi crevete în sos de unt È™i pui condimentat. Apoi ne-am apucat să vorbim despre ce am mai făcut în ultimele două săptămâni. I-am spus că am fost angajată la Wall Street Weekly È™i s-a arătat corespunzător impresionat. Apoi i-am povestit de articolul despre Nicholas Spencer È™i am început să gândesc cu glas tare, lucru care mi se întâmplă des când sunt cu Casey. — Mă frământă faptul că adversitatea față de Spencer este atât de subiectivă. Sigur, e vorba de bani, pentru unii numai de bani, dar pentru alÈ›ii e mai mult decât atât. Se simt trădaÈ›i. — ÃŽl credeau un zeu care îi atingea cu mâinile-i vindecătoare È™i îi făcea bine, pe ei sau pe copiii lor, spuse Casey. Ca doctor, înÈ›eleg veneraÈ›ia de care avem parte când scoatem din criză un pacient foarte bolnav. Spencer a promis să elibereze întreaga lume de ameninÈ›area cancerului. Când vaccinul a eÈ™uat, poate că s-a pierdut cu firea. — Cum adică, “s-a pierdut cu fireaâ€? — Carley, indiferent de motiv, a luat bani. Vaccinul a eÈ™uat. Urma să fie făcut de ocară È™i nu avea unde să se ducă în afară de închisoare. Mă întreb cât de mare era asigurarea lui. A verificat cineva asta? — Sunt sigură că Don Carter, care scrie partea de afaceri a articolului, o va face, dacă n-a făcut-o deja. Deci crezi că s-ar putea ca Nick Spencer să fi optat pentru sinucidere? — N-ar fi primul care a ales calea asta de ieÈ™ire. — Nu, nu cred că a fost în stare de aÈ™a ceva. — Carley, pot să-È›i spun că laboratoarele de cercetare sunt pepiniere de bârfă. Am vorbit cu niÈ™te tipi pe care îi cunosc. De câteva luni umbla vorba că la Gen-stone rezultatele finale nu erau arătate. — Crezi că Spencer È™tia asta? — Dacă toÈ›i ceilalÈ›i din afacere È™tiau, nu văd cum să nu fi auzit È™i el. Să-È›i dau un pont - farmaceuticele sunt o afacere de multe miliarde de dolari, iar Gen-stone nu e singura companie care încearcă cu disperare să vindece cancerul. Compania care găseÈ™te leacul magic va avea un patent care valorează miliarde. Nu te amăgi. Celelalte companii jubilează că vaccinul lui Spencer a fost un fiasco. Nu e una care să nu lucreze cu frenezie pentru a fi învingătoarea. Banii È™i premiul Nobel sunt stimulente excelente. — Nu prea pui profesiunea medicală în cea mai bună lumină, domnule doctor. — Nu intenÈ›ionez s-o pun în vreo lumină. Spun doar ce se întâmplă. La fel e È™i cu spitalele. Suntem în competiÈ›ie pentru pacienÈ›i. PacienÈ›ii aduc venit. Venitul permite spitalelor să È›ină pasul cu aparatura de ultimă oră. Cum atragi pacienÈ›ii? Având medici de prima mână. De ce crezi că doctorii care È™i-au făcut un nume în domeniul lor sunt în mod constant recrutaÈ›i? Pentru ei se duce o luptă pe viață È™i pe moarte, È™i aÈ™a a fost mereu. Am prieteni în laboratoare de cercetare din spitale care îmi spun că se feresc tot timpul de spioni. Furtul de informaÈ›ii cu privire la medicamente È™i vaccinuri noi are loc tot timpul. Făcând abstracÈ›ie de furt, cursa pentru a fi cel care descoperă medicamentul sau vaccinul minune se desfășoară douăzeci È™i patru de ore din douăzeci È™i patru. Cu asta se confrunta Nick Spencer. Am prins cuvântul “spioni†și m-am gândit la străinul care luase dosarele din cabinetul doctorului Broderick. I-am povestit lui Casey despre el. — Carley, tu spui că Nick Spencer a luat dosarele tatălui său acum doisprezece ani È™i că o persoană neautorizată s-a întors după restul toamna trecută. Asta nu-È›i spune că cineva a considerat că ar putea fi valoroase È™i că a ajuns la concluzia asta înainte ca Spencer însuÈ™i să se gândească la acelaÈ™i lucru? — “N-am chiar atât de mult timp cum credeam.†Casey, ăsta a fost ultimul lucru pe care i l-a spus Spencer doctorului Broderick, cu numai È™ase săptămâni înainte ca avionul lui să se prăbuÈ™ească. — Ce crezi că a vrut să spună? — Nu È™tiu. Dar câtor oameni crezi tu că le-a spus despre însemnările de început ale tatălui său lăsate în fosta casă a familiei? Adică, atunci când te muÈ›i È™i în locul tău vine altă familie, parcă nu-È›i vine să le laÈ™i să-È›i păstreze niÈ™te lucruri. ÃŽn cazul acesta, însă, a fost o situaÈ›ie specială. Doctorul sperase să lucreze ca hobby în acel laborator. Pe urmă, spune el, a folosit spaÈ›iul drept camere de consultaÈ›ie. A sosit mâncarea, aburind È™i mirosind dumnezeieÈ™te. Mi-am dat seama că nu mâncasem nimic, decât bagheta È™i cafeaua de la ora unsprezece. Și mi-am mai dat seama că, în dimineaÈ›a următoare, după ce mă întâlneam la birou cu Ken Page È™i Don Carter, voi mai face un drum până la Caspien. Fusesem surprinsă că doctorul Broderick mă primise atât de prompt azi-dimineață È™i că spusese atât de repede È™i din proprie iniÈ›iativă că fusese în posesia unora dintre dosarele doctorului Spencer pe care toamna trecută le predase unui mesager, al cărui nume nu È™i-l amintea. Spencer crezuse întotdeauna că cercetările preliminare ale tatălui său aveau să-l ajute să dezvolte Gen-stone. Lăsase la Caspien însemnările alea la cererea lui Broderick. Ar fi trebuit tratate cu mare grijă. Poate că fuseseră, m-am gândit. Poate că nu există nici un bărbat roÈ™cat. — Tu mă ajuÈ›i foarte mult să gândesc, Casey, am spus în timp ce mă concentram asupra mâncării. Poate că ar fi trebuit să te faci psihiatru. — ToÈ›i doctorii sunt psihiatri, Carley. Doar că unii dintre ei nu-È™i dau seama de asta. 15 Era bine la Wall Street Weekly. Aveam un separeu al meu, un birou al meu, un computer al meu. Poate există oameni care tânjesc numai după drum liber, dar eu nu sunt unul dintre ei. Nu că nu-mi place să călătoresc - îmi place. Am scris articole despre oamenii renumiÈ›i sau cel puÈ›in cunoscuÈ›i, care m-au dus în Europa È™i America de Sud, ba chiar È™i în Australia, însă după două săptămâni, abia aÈ™tept să mă întorc acasă. Acasă e pentru mine minunata, superba, fantastica bucată de pământ numită Manhattan Island. Partea de est, partea de vest, tot oraÈ™ul. ÃŽmi place la nebunie să mă plimb prin el într-o duminică liniÈ™tită È™i să simt prezenÈ›a clădirilor pe care le-au văzut stră-străbunicii mei când au ajuns la New York - unul din Emerald Isle, celălalt din Toscana. Toate astea îmi treceau prin cap în timp ce îmi puneam câteva obiecte personale în biroul meu cel nou È™i mă uitam peste însemnările pentru È™edinÈ›a care urma să aibă loc în biroul lui Ken. ÃŽn lumea È™tirilor nu prea e timp de pierdut. Ken, Don È™i cu mine am schimbat saluturi È™i am trecut la treabă. Ken s-a aÈ™ezat la birou. Era îmbrăcat într-un jerseu È™i o cămașă cu guler răsfrânt È™i arăta ca un fotbalist care È™i-a pus ghetele în cui. — ÃŽncepe tu, Don, spuse el. Don, scund È™i îngrijit, își răsfoi însemnările. — Spencer a intrat la Jackman Medical Supply Company acum paisprezece ani, după ce È™i-a luat licenÈ›a în medicină la Corneli. La vremea aceea era o companie de familie, care se lupta să supravieÈ›uiască. Cu ajutorul socrului său, a sfârÈ™it prin a cumpăra în întregime compania Jackman. Acum opt ani, când a înfiinÈ›at Gen-stone a înglobat în ea fosta companie Jackman È™i a trecut public la finanÈ›area cercetării. Acesta e compartimentul pe care îl devaliza. A cumpărat casa din Bedford È™i apartamentul din New York. Conacul a costat iniÈ›ial trei milioane, dar cu renovările făcute È™i cu escaladarea preÈ›urilor pe piaÈ›a imobiliară valora mult mai mult când a fost incendiat. Apartamentul a fost achiziÈ›ionat cu patru milioane, dar a mai băgat niÈ™te bani în el. ÃŽntâmplător, atât conacul cât È™i apartamentul aveau ipoteci care, până la urmă, au fost achitate. Mi-am amintit că Lynn îmi spusese că ea trăia în casa È™i apartamentul primei lui soÈ›ii. — Devalizarea compartimentului de instrumentar medical a început cu mai mult timp în urmă. Acum un an È™i jumătate a început să-È™i însuÈ™ească bani împotriva propriilor acÈ›iuni. Nimeni nu È™tie de ce. — Pentru a respecta cronologia faptelor, aici intervin eu, spuse Ken. Asta a fost perioada când, conform spuselor doctorului Celtavini, au început să apară probleme în laborator. GeneraÈ›iile succesive de È™oareci cărora li se administra vaccinul începeau să dezvolte celule canceroase. Probabil că Spencer È™i-a dat seama că palatul din cărÈ›i de joc era pe cale să se năruie È™i a început să devalizeze serios compania. Se crede că întâlnirea din Puerto Rico era doar primul pas al fugii lui din È›ară. Apoi i-a părăsit norocul. — I-a spus doctorului care a cumpărat casa tatălui său că nu avea chiar atât de mult timp cât credea, am intervenit eu. Apoi le-am povestit despre însemnările pe care doctorul Broderick afirmase că le dăduse unui bărbat cu părul castaniu-roÈ™cat care a pretins că era de la biroul lui Spencer. Ce mi-e greu să înghit, am continuat, e că un doctor ar preda niÈ™te dosare de cercetare fără să verifice mai întâi dacă persoana care le cere e autorizată să le ia, sau măcar să-i ceară o chitanță pentru ele. — Există vreo È™ansă ca cineva de la companie să fi început să-l suspecteze pe Spencer? întrebă Don. — Dacă e să ne luăm după ce s-a spus la întrunirea acÈ›ionarilor, nu. Și, cu certitudine, pentru Celtavini a fost o noutate existenÈ›a acestor dosare. Or, dacă experienÈ›ele de început ale unui microbiolog amator ar fi putut interesa pe cineva, acea persoană ar fi cineva ca el. — Doctorul Broderick a mai spus cuiva că însemnările au fost luate? — A zis ceva despre faptul că a vorbit cu anchetatorii. Dar pentru că mi-a spus-o din proprie iniÈ›iativă, aÈ™ zice că nu. Mi-am dat seama că nu-i pusesem direct această întrebare. — Probabil că cei de la Procuratura Generală s-au dus la el. Don își închise carnetul. Ei sunt cei care încearcă să dea de urma banilor, însă eu unul cred că se află într-un cont dintr-o bancă elveÈ›iană. — Acolo se bănuieÈ™te că intenÈ›iona să fugă? am întrebat. — Greu de spus. Există È™i alte locuri în care oamenii cu mulÈ›i bani sunt primiÈ›i cu braÈ›ele deschise, fără să li se pună întrebări. Lui Spencer îi plăcea Europa È™i vorbea fluent franceza È™i germana, aÈ™a că nu i-ar fi fost greu să se acomodeze acolo unde hotăra să se stabilească. M-am gândit la ce spusese Nick despre fiul său Jack: “El înseamnă pentru mine totulâ€. Cum se împăcase cu gândul că, părăsind È›ara asta, nu putea să-È™i mai vadă fiul decât riscând să sfârÈ™ească în închisoare? Am aruncat pe masă subiectul ăsta, dar nici Don, nici Ken nu l-au văzut ca pe un conflict. — Cu banii pe care i-a luat, puÈ™tiul poate oricând să sară într-un avion particular È™i să se ducă în vizită la tăticu. Pot să-È›i dau o listă cu oameni care nu s-au mai întors aici, dar sunt buni familiÈ™ti. ÃŽn plus, cât de des È™i-ar fi văzut puÈ™tiul dacă intra la pârnaie? — Și mai există o necunoscută, am spus. Lynn. Dacă e să o credem, ea nu a avut nici o legătură cu planul lui. Avea el de gând s-o lase în aer, luându-È™i tălpășiÈ›a? Nu È™tiu de ce, dar nu o văd trăind în exil. Și-a dat toată silinÈ›a să facă parte din lumea bună din New York. Pretinde că acum nu are nici un ban. — Ceea ce pentru cei ca Lynn Spencer înseamnă nici un ban, probabil că diferă mult față de ce considerăm noi trei a fi nici un ban, spuse sec Don È™i se ridică. — ÃŽncă ceva, am spus eu repede. Acesta e exact aspectul pe care aÈ™ vrea să-l ating în articol. Am revăzut ce s-a scris în presă despre falimentele corporaÈ›iilor È™i se pare că accentul se pune mereu pe cât de extravagant trăia tipul care își însuÈ™ea banii — cu avioane È™i vapoare È™i o jumătate de duzină de case. Noi nu avem genul acesta de poveste. Indiferent ce a făcut Nick Spencer cu banii, nu se vede. ÃŽn schimb, vreau să-i intervievez pe oamenii mărunÈ›i, inclusiv pe tipul care e acuzat că a provocat incendiul. Chiar dacă e vinovat, ceea ce mă îndoiesc, era înnebunit din cauză că fetiÈ›a lui are cancer È™i e pe moarte, iar el o să-È™i piardă casa. — Ce te face să crezi că nu e vinovat? întrebă Don. Mie mi se pare un fapt evident. — L-am văzut la întrunirea acÈ›ionarilor. Eram practic umăr la umăr cu el când a avut izbucnirea aia. — Care cât a durat? Don ridică o sprinceană - un truc pe care totdeauna l-am invidiat. — Vreo două minute, poate mai puÈ›in, am recunoscut. Dar, indiferent că a dat foc sau nu, omul e un exemplu de ce se întâmplă cu adevăratele victime când Gen-stone dă faliment. — VorbeÈ™te cu câțiva dintre ei, să vedem ce iese, spuse Ken. Și-acum la treabă. M-am întors la biroul meu È™i m-am uitat în dosarul despre Spencer. După prăbuÈ™irea avionului, ziarele dăduseră citate din oamenii care îi fuseseră apropiaÈ›i la Gen-stone. Vivian Powers, secretara lui de È™ase ani, îl ridicase în slăvi. Am cerut legătura cu ea la biroul din Pleasatnville È™i m-am rugat să fie la lucru. Mi-a răspuns chiar ea. După glas părea tânără. Mi-a spus pe un ton categoric că nu putea să-mi acorde un interviu nici prin telefon nici în persoană. Am atacat repede, înainte să apuce să închidă: — Fac parte dintr-o echipă de la Wall Street Weekly, care scrie un articol despre Nicholas Spencer. Am sa fiu sinceră. Mi-ar plăcea să scriu È™i ceva pozitiv despre el, însă oamenii sunt atât de supăraÈ›i că È™i-au pierdut banii încât o să fie un portret negativ. Atunci când a murit aÈ›i vorbit foarte frumos despre el. Bănuiesc că È™i dumneavoastră v-aÈ›i schimbat părerea. — Eu sunt convinsă că Nicholas Spencer n-a luat un cent pentru el, spuse ea cu ardoare. Apoi glasul i se frânse. A fost o persoană minunată, zise ea, aproape în È™oaptă, È™i asta e tot ce am de spus. Am avut senzaÈ›ia că Vivian Powers se temea să nu fie auzită de cineva. — Mâine e sâmbătă, aÈ™ putea veni la dumneavoastră acasă sau oriunde doriÈ›i să ne întâlnim. — Nu mâine. Trebuie să mă mai gândesc. Am auzit un clic È™i legătura s-a întrerupt. Oare ce voise să spună prin faptul că Spencer n-ar fi luat nici un ban pentru el? m-am întrebat eu. Poate nu mâine, dar o să stăm de vorbă, domniÈ™oară Powers. O să stăm de vorbă. 16 Annie nu îl lăsa să bea. Nu avea voie din cauza medicamentelor. Cu o zi în urmă, însă, în drum spre casă, Ned se oprise la un magazin de băuturi È™i cumpărase vin, whisky È™i rachiu. Nu își mai luase doctoria de când murise Annie È™i spera că ea nu se va supăra că bea. — Trebuie să dorm, Annie, îi explică el când deschise prima sticlă. Mă va ajuta să dorm. Și chiar îl ajută. Adormise pe scaun, dar pe urmă se întâmplă ceva. Ned nu È™tia dacă visa sau își amintea noaptea incendiului. Stătea în pâlcul acela de copaci cu bidonul de benzină când din partea laterală a casei a ieÈ™it o umbră È™i a luat-o la fugă pe alee. Vântul bătea tare È™i crengile copacilor se legănau. La început crezuse că asta crease umbra... ÃŽnsă acum umbra devenise silueta unui bărbat. I se părea uneori că îi vede faÈ›a. Să fi fost ca visele lui cu Annie, cele care erau atât de reale încât simÈ›ea până È™i mirosul loÈ›iunii cu care se dădea ea? “Nu, era doar un visâ€, își zise ei. La ora cinci, când lumina primilor zori se infiltră prin oblon, Ned se ridică. ÃŽl durea tot corpul, dar È™i mai tare îl durea inima. O voia pe Annie. Avea nevoie de ea, însă Annie era moartă. Se duse în cealaltă parte a camerei È™i-È™i luă puÈ™ca. ÃŽn toÈ›i aceÈ™ti ani o È›inuse ascunsă în spatele unei grămezi de vechituri din jumătatea lor de garaj. Se aÈ™eză din nou, cu mâinile încleÈ™tate pe È›eavă. PuÈ™ca avea să-l ducă la Annie. Când termina cu oamenii ăia, cei din cauza cărora murise ea, avea să i se alăture. Apoi, brusc, își aminti de noaptea trecută. FaÈ›a din aleea de la Bedford. O văzuse, sau visase? Se întinse pe canapea È™i încercă să adoarmă din nou, dar nu reuÈ™i. Arsura de la mână se infectase È™i îl durea foarte tare. Nu putea să se ducă la spital. Auzise la radio că tipul arestat pentru incendiu avea o arsură la mână. Noroc că se întâlnise cu doctorul Ryan în holul spitalului. Dacă s-ar fi dus la urgență cineva ar fi putut raporta la poliÈ›ie, iar poliÈ›ia ar fi descoperit că vara trecută lucrase pentru cel care se ocupa de amenajarea grădinilor de la conacul Bedford. Din păcate, pierduse reÈ›eta pe care i-o dăduse doctorul. Poate că dacă își punea unt pe mână avea să se simtă mai bine. AÈ™a făcuse mama lui când se arsese la mână în timp ce își aprindea È›igara la aragaz. Oare să-i ceară doctorului Ryan altă reÈ›etă? Poate reuÈ™ea să-l prindă la telefon. Dar asta îi va reaminti doctorului că la câteva ore după incendiul de la Bedford, Ned îi arătase mâna arsă. Nu se putea hotărî ce să facă. 17 Decupasem din Caspien Town Journal toate articolele despre Nick Spencer. După ce am vorbit cu Vivian Powers, le-am frunzărit È™i am găsit fotografia podiumului de ia dineul din 15 februarie, când i se decernase premiul de Cetățean de Onoare. Sub fotografie erau trecute numele tuturor celor care stăteau la masă cu el. Printre ei era preÈ™edintele comitetului director de la Caspien Hospital, primarul din Caspien, un senator, un cleric È™i mai mulÈ›i bărbaÈ›i È™i femei, indiscutabil cetățeni de vază în zonă, genul de oameni la care se apelează de regulă când e vorba de strângeri de fonduri. Mi-am notat numele lor È™i le-am căutat numerele de telefon. IntenÈ›ionam să găsesc persoana din Caspien la care se dusese Nick Spencer după ce plecase de la doctorul Broderick. Șansele ca cineva dintre cei aflaÈ›i pe podium să fie cel vizitat erau mici. I-am sărit pe primar, pe senator È™i pe preÈ™edintele comitetului director al spitalului. Speram să reuÈ™esc s-o prind la telefon pe una din femeile care fuseseră acolo. Conform spuselor doctorului Broderick, Spencer se întorsese pe neaÈ™teptate în Caspien în acea dimineață È™i se supărase că însemnările tatălui său dispăruseră. ÃŽntotdeauna caut să mă pun în pielea celui pe care încerc să-l înÈ›eleg. Dacă eram în locul lui Nick È™i nu aveam nimic de ascuns, m-aÈ™ fi dus direct la birou È™i aÈ™ fi deschis o anchetă. Aseară, după ce am ajuns acasă de la cina cu Casey, mi-am pus cămaÈ™a de noapte preferată, m-am suit în pat, am sprijinit pernele de tăblia de la căpătâi È™i am întins pe pat toate articolele din dosarul voluminos pe care îl aveam despre Nick. Citesc foarte repede È™i am parcurs articolele, dar n-am găsit nici măcar o referire la faptul că el lăsase însemnările experienÈ›elor de început ale tatălui său la doctorul Broderick din Caspien. E la mintea cocoÈ™ului că o informaÈ›ie de genul ăsta o posedau foarte puÈ›ini oameni. Dacă era să îi cred de Celtavini È™i pe Kendall, ei nu È™tiau de existenÈ›a vechilor însemnări, iar bărbatul cu păr castaniu-roÈ™cat făcea parte dintre mesagerii companiei. Dar de unde ar fi È™tiut cineva din afara companiei de însemnările doctorului Spencer, È™i mai ales, de ce să le fi vrut? Am dat trei telefoane È™i am lăsat mesaje. Singura persoană cu care am intrat în legătură a fost reverendul Howell, preotul prezbiterian care È›inuse o scurtă slujbă la strângerea de fonduri. A fost cordial, dar mi-a spus că nu prea discutase cu Nick Spencer în acea seară. — Sigur, l-am felicitat pentru premiu, domniÈ™oară DeCarlo. Apoi, la fel ca toÈ›i ceilalÈ›i, am fost uluit È™i îndurerat să aflu de pretinsele lui fărădelegi È™i despre faptul că spitalul a suferit o grea pierdere financiară din cauză că a investit foarte mult în compania lui. — Părinte, la majoritatea dineelor de acest fel, între felurile de mâncare, oamenii se ridică È™i se miÈ™că. AÈ›i observat, cumva, dacă Nicholas Spencer a stat de vorbă în particular cu vreo persoană? _ N-am observat, dar mă pot interesa, dacă vreÈ›i. InvestigaÈ›ia mea nu prea făcea progrese. Am sunat la spital È™i mi s-a spus că Lynn se externase. Conform ziarelor de dimineață, Marty Bikorsky fusese acuzat pentru incendiu, provocare de daune prin imprudență È™i eliberat pe cauÈ›iune. Era trecut în cartea de telefon din White Plains. Am format numărul. A răspuns robotul È™i am lăsat un mesaj. “Sunt Carley DeCarlo de la Wall Street Weekly. V-am văzut la întrunirea acÈ›ionarilor È™i nu mi se pare că sunteÈ›i genul de om care să dea foc casei cuiva. Sper că mă veÈ›i suna. Dacă pot, mi-ar plăcea să vă ajut.†Telefonul a sunat imediat după ce am închis. _ Sunt Marty Bikorsky. Am desluÈ™it în vocea lui prudență È™i încordare. Nu cred că mă poate ajuta cineva, dar puteÈ›i încerca. O oră È™i jumătate mai târziu parcam în faÈ›a casei lui, o clădire mai veche, dar bine întreÈ›inută. Pe peluză, pe un stâlp flutura un steag american. Capricioasa vreme de aprilie continua să joace feste. Ieri temperatura atinsese 22°C, azi coborâse la 14°C È™i bătea vântul. Nu mi-ar fi stricat un jerseu pe sub jacheta uÈ™oară de primăvară. Trebuie că Bikorsky mă văzuse, pentru că uÈ™a se deschise înainte să apuc să sun. M-am uitat la faÈ›a lui È™i primul meu gând a fost: “Sărmanul om!†Ochii lui aveau o expresie atât de deznădăjduită È™i obosită încât m-a durut sufletul pentru el. A făcut un efort pentru a-È™i îndrepta umerii căzuÈ›i È™i a reuÈ™it chiar să schiÈ›eze un zâmbet slab. — IntraÈ›i, domniÈ™oară DeCarlo. Eu sunt Marty Bikorsky. A dat să întindă mâna, dar apoi È™i-a retras-o. Era bandajată. Știam că afirmase că se arsese la aragaz. Vestibulul îngust de la intrare dădea direct în bucătărie. Camera de zi se afla în dreapta uÈ™ii. — SoÈ›ia mea a făcut cafea proaspătă, spuse el. Dacă doriÈ›i, ne putem aÈ™eza la masă. L-am urmat în bucătărie unde o femeie, cu spatele la noi, scotea din cuptor o prăjitură cu cafea. — Rhoda, dumneaei este domniÈ™oara DeCarlo. — Vă rog să-mi spuneÈ›i Carley. De fapt, mă cheamă Marcia, dar în È™coală copiii au început să-mi spună Carley È™i aÈ™a a rămas. Rhoda Bikorsky, o femeie cam de vârstă mea, era cu vreo doi centimetri mai înaltă ca mine, bine făcută, avea părul blond, lung È™i ochi albaÈ™tri, strălucitori. Văzându-i obrajii îmbujoraÈ›i m-am întrebat dacă asta era culoarea lor naturală, sau emoÈ›ia își spunea cuvântul. Ca È™i bărbatul ei, purta blugi È™i un jerseu. Zâmbi scurt È™i Spuse: — AÈ™ vrea È™i eu ca cineva să fi scornit o poreclă pentru Rhoda. Apoi îmi strânse mâna. Bucătăria era curată È™i confortabilă. Masa È™i scaunele erau în stilul american timpuriu, iar linoleumul care imita cărămida semăna cu cel pe care îl avuseserăm È™i noi în bucătărie când eram copil. La invitaÈ›ia Rhodei, m-am aÈ™ezat, am mulÈ›umit pentru cafea È™i, din proprie iniÈ›iativă, m-am servit cu o felie de prăjitură. De unde stăteam, puteam vedea pe fereastră o curte mică. Un leagăn È™i un balansoar făceau dovada prezenÈ›ei unui copil în familie. Rhoda Bikorsky a observat la ce mă uitam. — Marty le-a construit cu mâna lui pentru Maggie. Se aÈ™eză la masă, în faÈ›a mea. Carley, am să fiu directă cu tine. Nu ne cunoÈ™ti. EÈ™ti reporter. Te afli aici pentru că i-ai spus lui Marty că vrei să ne ajuÈ›i. Eu am o întrebare foarte simplă: De ce vrei să ne ajuÈ›i? — Am fost la întrunirea acÈ›ionarilor. Părerea mea în legătură cu izbucnirea soÈ›ului tău a fost că era un tată disperat, nu un om răzbunător. FaÈ›a ei se îmblânzi. — Atunci È™tii mai multe despre el decât poliÈ›ia. Dacă aÈ™ fi È™tiut ce urmăresc, nu le-aÈ™ fi spus că Marty are insomnie È™i se scoală în toiul nopÈ›ii ca să iasă la o È›igară. — Tu te È›ii mereu de capul meu să renunÈ› la fumat, spuse Bikorsky cu amărăciune. Trebuia să te fi ascultat, Rhoda. — Din ce am citit, de la întrunirea acÈ›ionarilor te-ai dus direct la lucru la staÈ›ia service. AÈ™a e? El dădu din cap. — Săptămâna asta, am lucrat de la trei la unsprezece. Am întârziat, dar unul din băieÈ›i mi-a È›inut locul. Eram foarte montat când, după lucru, m-am oprit la o bere în drum spre casă. — E adevărat că la bar ai spus ceva despre incendierea casei lui Spencer? El se strâmbă È™i clătină din cap. — Uite ce e, n-am să susÈ›in că nu eram furios că am pierdut toÈ›i banii. Mai sunt încă supărat. Asta e casa noastră È™i trebuie s-o scoatem la vânzare. Dar în nici un caz n-aÈ™ da foc casei cuiva, aÈ™a cum nu i-aÈ™ da foc nici acestei case. Numai gura e de mine. — PoÈ›i s-o mai spui o dată! Rhoda Bikorsky strânse braÈ›ul soÈ›ului său, apoi își propti bărbia în palmă. Treaba asta o să se lămurească, Marty. Bikorsky spunea adevărul. Eram sigura de asta. Toate dovezile împotriva lui erau indirecte. — Ai ieÈ™it la o È›igară în noaptea de marÈ›i, pe la ora două? — Da. E un obicei rău, dar când mă trezesc È™i È™tiu că nu mai pot să adorm, două È›igări mă calmează. M-am uitat întâmplător pe fereastră È™i am observat că vântul se înteÈ›ise. Asta mi-a amintit de ceva. — Stai puÈ›in, am spus. ÃŽn noaptea de luni spre marÈ›i a fost frig È™i a bătut tare vântul. Ai stat afară? El ezită. — Nu, am stat în maÈ™ină. — ÃŽn garaj? — MaÈ™ina era pe alee. Am pornit motorul. El È™i Rhoda schimbară o privire. Ea îl atenÈ›iona să nu mai spună nimic. Sună telefonul. Mi-am dat seama că Bikorsky se bucura că avea un pretext să plece de la masă. Când s-a întors, era negru la față. — Carley, era avocatul meu. S-a făcut foc È™i pară că te-am primit. Mi-a spus să nu mai scot nici un cuvânt. — EÈ™ti supărat, tati? Târând o pătură după ea, o fetiță de vreo patru ani intrase în bucătărie. Avea părul blond È™i ochii albaÈ™tri ai mamei ei, însă la față era albă ca varul. Era atât de fragilă încât mintea m-a dus la frumoasele păpuÈ™i de porÈ›elan pe care le văzusem cândva într-un muzeu de păpuÈ™i. Bikorsky se aplecă È™i o luă în braÈ›e. — Nu sunt supărat, iubito. Ai dormit bine? - ÃŽhî. El se întoarse spre mine. — Carley, ea e Maggie a noastră. — Tati, trebuia să spui că sunt comoara voastră. El se prefăcu îngrozit. — Cum am putut să uit? Carley, ea e comoara noastră. Maggie, ea e Carley. Am luat mâna mică pe care mi-a întins-o. — Sunt foarte încântată de cunoÈ™tință, Carley, spuse ea. Am sperat să nu-mi dea lacrimile. Se vedea clar că era foarte, foarte bolnavă. — Bună, Maggie. Și eu mă bucur mult să te cunosc. — Ce-ai zice să-È›i prepar o ceaÈ™că de cacao în timp ce mami își ia la revedere de la Carley? propuse Marty. Ea îi atinse mâna bandajată. — PromiÈ›i să nu te arzi din nou la mână când prepari cacaua, tati? — Promit, prinÈ›eso. Marty se uită la mine. PoÈ›i să scrii asta dacă vrei, Carley. — AÈ™a am de gând, am spus încet. Rhoda m-a condus la ușă. — Maggie are o tumoare la creier. Știi ce ne-au spus doctorii acum trei luni? Au spus s-o luăm acasă È™i să ne bucurăm de ea. Să n-o chinuim cu chimioterapie sau radiaÈ›ii È™i să nu ne lăsăm păcăliÈ›i de È™arlatani cu cine È™tie ce tratamente aiurite, că n-o să meargă. Au spus că Maggie nu o să mai apuce Crăciunul următor. Obrajii i se colorară È™i mai tare. Să-È›i spun ceva, Carley. Când implori cerul dimineaÈ›a, la prânz È™i noaptea, aÈ™a cum facem Marty È™i cu mine, rugându-te la Dumnezeu să-È›i cruÈ›e unicul copil, nu-L superi dând foc casei altcuiva. ÃŽÈ™i muÈ™că buzele pentru a-È™i înăbuÈ™i un hohot de plâns. — Eu l-am convins pe Marty să facem a doua ipotecă. Anul trecut am fost la azil la St. Ann’s să văd o prietenă care era pe moarte. Nicholas Spencer era voluntar acolo. Atunci l-am cunoscut. Mi-a povestit de vaccinul la care lucra È™i de care era sigur că avea să vindece cancerul. L-am convins pe Marty să bage toÈ›i banii în compania lui. — L-ai cunoscut pe Nicholas Spencer într-un azil? Eram atât de uluită încât aproape că mă bâlbâiam. — Da. Apoi, nu mai departe de luna trecută, când am aflat de Maggie, m-am dus iarăși acolo. Mi-a spus că vaccinul nu era gata, că nu o putea ajuta. E greu de crezut că cineva atât de convingător ar putea înÈ™ela, ar putea risca... Clătină din cap È™i își duse mâna la gură, înăbuÈ™indu-È™i un hohot. FetiÈ›a mea o să moară! — Mami. — Vin, puiule. Rhoda își È™terse repede lacrimile care îi È™iroiau pe obraji. Am deschis uÈ™a. — Am fost instinctiv de partea lui Marty, i-am spus. Acum, că v-am cunoscut, dacă există o modalitate de a vă ajuta, o voi găsi. I-am strâns mâna È™i am plecat. ÃŽn drum spre New York am sunat ca să-mi verific mesajele. Cel pe care l-am primit m-a făcut să simt un fior de gheață pe È™ira spinării. “Bună ziua, domniÈ™oară DeCarlo, sunt Milly. V-am servit ieri la braseria din Caspien. Știu că ieri v-aÈ›i dus la doctorul Broderick È™i m-am gândit că aÈ›i vrea să È™tiÈ›i că, azi dimineață, în timp ce făcea jogging, a fost lovit de o maÈ™ină dispărută de la faÈ›a locului. Sunt slabe È™anse să scape cu viață.†18 Cred că am ajuns acasă pe pilot automat. Nu mă gândeam decât la accidentul care îl lăsase pe dr. Broderick în comă. Să fi fost oare doar un accident? După discuÈ›ia cu el, mă dusesem direct la Gen-stone È™i începusem să pun întrebări ca să aflu cine trimisese după însemnările alea. Am vorbit cu doctorul Celtavini È™i cu doctorul Kendall. Am întrebat la recepÈ›ie de alte posibile servicii de mesagerie È™i l-am descris pe bărbatul cu păr castaniu-roÈ™cat aÈ™a cum mi-l descrisese doctorul Broderick. Azi-dimineață, după nici douăzeci È™i patru de ore, Broderick a fost atacat de cineva care conducea o maÈ™ină. Folosesc în mod deliberat cuvântul “atacatâ€, în loc de lovit. Am sunat din maÈ™ină la braseria din Caspien È™i am vorbit cu Milly. Mi-a spus că accidentul avusese loc în jurul orei È™ase dimineaÈ›a, în parcul de lângă casa lui. — Din câte am auzit, poliÈ›ia presupune că tipul a fost beat, spuse ea. A trebuit să iasă de pe È™osea ca să-l lovească pe doctor. Nu e groaznic? Spune o rugăciune pentru el, Carley. Cu siguranță că aveam să spun. Când am ajuns acasă am îmbrăcat un jerseu uÈ™or, confortabil, pantaloni largi È™i espadrile. La ora cinci mi-am turnat un pahar de vin, am luat niÈ™te brânză È™i niÈ™te biscuiÈ›i È™i m-am lăsat în voia gândurilor. Maggie, care mai avea doar câteva luni de trăit, mi-a reînviat amintirile dureroase despre Patrick. M-am întrebat dacă ar fi fost mai rău să-l fi avut pe Patrick patru ani È™i apoi să-l pierd. Oare a fost mai uÈ™or să mă despart de el după numai câteva zile înainte să devină sufletul È™i centrul vieÈ›ii mele, aÈ™a cum era Maggie pentru Rhoda È™i Marty Bikorsky? Ce-ar fi fost dacă... Ce-ar fi fost dacă... Ce-ar fi fost dacă... Ce-ar fi fost dacă Patrick ar fi avut inima sănătoasă? Ce-ar fi fost dacă celulele canceroase care invadaseră creierul lui Maggie puteau fi distruse? Desigur, n-are rost să pui întrebări cu “ce-ar fi fost dacă†pentru că nu există răspunsuri. Nu s-a întâmplat aÈ™a, deci nu avem de unde să È™tim. Patrick ar fi avut acum zece ani. ÃŽn mintea È™i în inima mea îl văd cum ar fi arătat dacă ar fi trăit. Ar fi avut părul închis, desigur. Greg, tatăl lui, este brunet. Probabil ar fi fost înalt pentru vârstă lui. Greg e înalt È™i, judecând după părinÈ›ii È™i bunicii mei, la mine gena înălÈ›imii trebuie să fi fost regresivă. Ar fi avut ochi albaÈ™tri. Ai mei sunt albaÈ™tri, ai lui Greg un fel de albastru-fumuriu. ÃŽmi place să cred că la trăsături ar fi semănat cu mine pentru că eu semăn cu tata, È™i el era cel mai drăguÈ› om - È™i cel mai cumsecade - din lume. E ciudat. Copilul meu, care a trăit numai câteva zile, rămâne pentru mine atât de real, în timp ce pe Greg, cu care am fost colegă de È™coală un an È™i măritată alt an, mi-l amintesc vag. Singurul lucru legat de el care persistă este faptul că nu încetez să mă întreb cum am putut să fiu atât de proastă încât să nu-mi dau seama de la bun început cât de superficial era. Sper că există È™i o a doua È™ansă. AÈ™ vrea să am într-o bună zi o familie. Mă tot rog ca în ziua aceea să am ochii deschiÈ™i, să nu fac altă greÈ™eală. Asta mă îngrijorează. Mă pripesc să judec oamenii. Marty Bikorsky mi-a plăcut instinctiv È™i mi-a fost milă de el. De asta m-am dus la el. Cred că e nevinovat. Nu a provocat el incendiul. Apoi am început să mă gândesc la Nicholas Spencer. ÃŽn urmă cu doi ani, când l-am cunoscut, l-am plăcut È™i l-am admirat instinctiv. Acum, nu mă puteam gândi decât cum s-a jucat cu vieÈ›ile oamenilor, distrugându-le nu numai siguranÈ›a financiară, ci spulberându-le È™i speranÈ›a că vaccinul lui avea să-i vindece de cancer pe cei pe care îi iubeau. Și dacă greÈ™eam? Dacă lucrurile nu erau aÈ™a cum păreau a fi? Bărbatul cu părul castaniu-roÈ™cat care luase însemnările doctorului Spencer era unul din semnele de întrebare, care o dată rezolvat putea oferi un răspuns. Sunt sigură de asta. Nu cumva Broderick fusese atacat din cauză că îl putea identifica? M-am îmbrăcat È™i m-am dus în Village, unde am mâncat scoici È™i o salată într-un restaurant mic, fără pretenÈ›ii. Mi-a făcut bine la durerea de cap pe care o aveam, dar, din păcate, neliniÈ™tea nu mi-a trecut. Mă apăsa vinovăția la gândul că vizita mea l-a costat poate viaÈ›a pe doctorul Broderick. Cu toate acestea, când am ajuns acasă am reuÈ™it să adorm. Când m-am trezit, mă simÈ›eam mai bine. Ador dimineÈ›ile de duminică, ador să citesc în pat ziarele în timp ce îmi beau cafeaua. Apoi, am deschis radioul să prind È™tirile de la nouă. DimineaÈ›a, devreme, niÈ™te copii din Puerto Rico, care pescuiau în apropierea locului în care fusese găsit avionul lui Nicholas Spencer, au scos cu undiÈ›a la suprafață o fâșie arsă È™i pătată de sânge dintr-o cămașă albastră, bărbătească. Prezentatorul È™tirilor spunea că Nicholas Spencer, dat dispărut, care se presupunea că furase milioane de dolari de la compania sa de cercetare, purta o cămașă sport albastră când a plecat de pe Westchester County Airport în urmă cu mai multe săptămâni. Bucata de pânză urma să fie analizată È™i comparată cu cămășile asemănătoare de la Paul Stuart, negustorul de galanterie bărbătească de la care cumpăra Spencer. Scafandrii urmau să coboare din nou în adâncuri ca să caute cadavrul. Am sunat-o pe Lynn la apartamentul ei È™i mi-am dat seama imediat că o trezisem din somn. Era morocănoasă, însă s-a înviorat când È™i-a dat seama cu cine vorbeÈ™te. I-am spus ce-am auzit la buletinul de È™tiri È™i, preÈ› de câteva secunde, a tăcut. Apoi a È™optit: — Carley, eram convinsă că trăieÈ™te, că trăiesc un coÈ™mar È™i că am să mă trezesc È™i am să-l găsesc lângă mine. — EÈ™ti singură? — BineînÈ›eles, răspunse ea indignată. Ce fel de om mă crezi... Am întrerupt-o: — Lynn, mă refeream la o menajeră sau la cineva care stă acolo să te ajute să-È›i revii, i-am spus pe un ton tăios. Pentru Dumnezeu, de ce credea că insinuam că ar avea un tip prin preajmă? — Oh, Carley, scuză-mă, spuse ea. Menajera mea e liberă de obicei duminica, dar astăzi vine puÈ›in mai târziu. — Ai vrea să ai companie? — Da, aÈ™ vrea. Am căzut de acord să mă duc la ea pe la unsprezece. Tocmai plecam când a sunat Casey. — Carley, ai auzit ultimele È™tiri despre Spencer? — Da, le-am auzit. — Asta ar trebui să pună punct tuturor speculaÈ›iilor că ar mai fi încă în viață. — AÈ™a cred. Chipul lui Nicholas Spencer mi-a apărut clar în minte. De ce mă aÈ™teptasem că va reapărea brusc È™i va rezolva lucrurile, demonstrând că totul nu fusese decât o greÈ™eală cumplită? Sunt în drum spre Lynn, am continuat. — Și eu trebuie să fug. Nu te mai reÈ›in. Vorbim mai târziu. ÃŽmi imaginasem că voi sta liniÈ™tită de vorbă cu Lynn, dar n-a fost aÈ™a. Când am ajuns la ea, în camera de zi se aflau Charles Wallingford È™i doi bărbaÈ›i care s-au dovedit a fi avocaÈ›i ai firmei Gen-stone. Lynn era îmbrăcată în niÈ™te pantaloni bej, minunat croiÈ›i, È™i o bluză cu imprimeuri pastel. Se machiase È™i își pieptănase părul peste cap. Bandajele de la mâinile ei se reduseseră la câte o bucată de tifon. Am sărutat-o cu oarecare stângăcie pe obraz, am primit un salut de gheață de la Wallingford È™i, când m-am prezentat, unul politicos de la avocaÈ›ii cu înfățiÈ™are gravă È™i îmbrăcaÈ›i în costume închise la culoare. — Carley, spuse Lynn pe un ton de parcă s-ar fi scuzat, tocmai revedeam declaraÈ›ia pe care o pregătim pentru presă. Nu durează mult. Suntem siguri că o să primim o mulÈ›ime de telefoane. Charles Wallingford m-a privit în ochi È™i i-am citit gândurile. Urma să mă uit la ei în timp ce pregăteau declaraÈ›ia pentru presă? Eu eram presa. — Lynn, am protestat, nu e cazul să fiu de față. Am să vin altădată. — Carley, vreau să stai aici. PreÈ› de o clipă, aerul glacial al lui Lynn dispăru. Indiferent ce s-a întâmplat, sunt sigură că Nick credea în vaccin È™i în posibilitatea de a le da oamenilor o È™ansă să beneficieze de succesul financiar al acestuia. Vreau ca ei să înÈ›eleagă că n-am avut nici-un amestec în tot ce s-a întâmplat. Și mai vreau ca oamenii să È™tie È™i că, iniÈ›ial cel puÈ›in, Nick nu s-a gândit să înÈ™ele pe nimeni. Asta nu e o chestiune de imagine în relaÈ›iile cu publicul. Ai încredere în mine. Tot nu mă încânta să fiu participantă la această È™edință. M-am retras pe un scaun de lângă fereastră È™i m-am uitat prin cameră. PereÈ›ii erau de un galben luminos, tavanul È™i ciubucele albe. Cele două canapele aveau huse cu imprimeuri galbene, verzi È™i albe. De o parte È™i de alta a È™emineului se aflau două fotolii. Biroul englezesc înalt È™i mesele erau niÈ™te piese vechi superbe. Ferestrele din stânga ofereau o priveliÈ™te a Central Park. Era o zi caldă, È™i copacii începeau să dea în floare. Parcul era plin de oameni care se plimbau, alergau sau pur È™i simplu È™edeau pe bănci. Mi-am dat seama că încăperea fusese decorată pentru a da o impresie de interior-exterior. Era vie È™i strălucitoare È™i într-un fel mai puÈ›in formală decât m-aÈ™ fi aÈ™teptat cunoscând-o pe Lynn. De fapt, apartamentul nu arăta aÈ™a cum mi-l imaginasem. Era spaÈ›ios, dar părea mai mult un cămin confortabil decât o expoziÈ›ie de mobilă È™i decoraÈ›iuni interioare. Apoi mi-am amintit că Lynn îmi spusese că fusese cumpărat de Nick È™i de prima lui soÈ›ie, È™i că ea intenÈ›ionase să-l vândă È™i să se mute. Lynn È™i Nick se căsătoriseră în urmă cu patru ani. S-ar putea ca Lynn să nu-l fi redecorat după gustul ei pentru că nu intenÈ›iona să stea acolo. Intuiam că aÈ™a stăteau lucrurile. Câteva clipe mai târziu cineva a sunat la ușă. Am văzut-o pe menajeră trecând pe lângă camera de zi în drum spre uÈ™a de la intrare, dar cred că Lynn nu a auzit soneria. Ea È™i Charles Wallingford erau foarte preocupaÈ›i să studieze însemnările; apoi ea a început să citească cu glas tare: — Din ce am înÈ›eles noi, s-ar părea că fragmentul de îmbrăcăminte găsit azi-dimineață la două mile de Puerto Rico era din cămaÈ™a pe care o purta soÈ›ul meu când a decolat de pe Westchester Airport. ÃŽn aceste trei săptămâni m-am agățat de speranÈ›a că a supravieÈ›uit È™i că se va întoarce pentru a se apăra de învinuirile care i s-au adus. El credea cu tărie că era pe cale să găsească un vaccin care să prevină È™i, totodată, să vindece cancerul. Sunt convinsă că banii pe care i-a sustras, fără autorizaÈ›ie, au fost folosiÈ›i exclusiv în acest scop. — Lynn, îmi pare rău, dar trebuie să-È›i spun că reacÈ›ia la declaraÈ›ia asta o să fie “Pe cine crezi că păcăleÈ™ti?†Tonul era blând, dar obrajii lui Lynn luară foc, È™i ea lăsă să-i cadă din mână foaia pe care o È›inea. — Adrian! exclamă ea. Noul venit nu avea nevoie de prezentare. L-am recunoscut imediat. Era Adrian Nagel Garner, unicul proprietar al Garner Pharmaceutical Company È™i un filantrop de talie mondială. Nu era foarte înalt, avea vreo cincizeci È™i cinci de ani, păr cărunt È™i trăsături È™terse - genul de om pe care probabil nu l-ai remarca în mulÈ›ime. Nimeni nu È™tia cât de bogat era. Nu permitea niciodată să i se facă publicitate, dar, cu toate acestea, se afla în centrul atenÈ›iei. Oamenii vorbeau cu respect È™i admiraÈ›ie despre casa lui din Connecticut, care conÈ›inea o bibliotecă splendidă, un teatru cu optzeci de locuri, un studio de înregistrări È™i o sală de sport. De două ori divorÈ›at È™i cu copii adulÈ›i, se vorbea că are o relaÈ›ie romantică cu o englezoaică cu sânge albastru. Compania lui era cea care intenÈ›ionase să plătească un miliard de dolari pentru dreptul de distribuire a vaccinului firmei Gen-stone, dacă acesta ar fi fost validat. Știam că unul dintre directorii lui fusese ales să lucreze în comitetul de conducere al Gen-stone, dar nu apăruse la întrunirea acÈ›ionarilor. Eram sigură că ultimul lucru pe care îl voia Adrian Nagel Garner era ca numele companiei lui să fie asociat în mintea publicului cu Gen-stone. Sinceră să fiu, m-a È™ocat să-l văd în camera de zi a lui Lynn. La fel de surprinsă, Lynn părea că nu È™tie la ce să se aÈ™tepte. — Ce surpriză plăcută, Adrian! spuse ea, gata-gata să se bâlbâie. — Mă aflam în drum spre apartamentul soÈ›ilor Parkinson, când mi-am amintit că locuieÈ™ti aici. Am auzit vestea azi-dimineață. Se uită la Wallingford. — Charles. ÃŽl salută cu o anume răceală, dădu din cap, în semn de salut, spre avocaÈ›i, după care se uită la mine. — Adrian, ea e sora mea vitregă, Carley DeCarlo, spuse Lynn. ÃŽncă mai părea fâstâcită. Carley lucrează la un articol despre Nick pentru Wall Street Weekly. I-am citit ironia în privire. Eram furioasă pe mine că n-am plecat în clipa în care i-am văzut pe Wallingford È™i pe avocaÈ›i. — Am trecut pe la Lynn din acelaÈ™i motiv ca È™i dumneavoastră, domnule Garner, am spus pe un ton aspru, È™i anume pentru a-i spune cât de rău îmi pare că moartea lui Nick a devenit o certitudine. — Atunci, greÈ™eÈ™ti, domniÈ™oară DeCarlo, spuse tăios Adrian Garner. Eu nu sunt deloc sigur. Unul din zece oameni vor spune că acea bucată de cămașă a fost lăsată de Nick în zona epavei în speranÈ›a că o să fie găsită. AcÈ›ionarii È™i angajaÈ›ii sunt deja foarte porniÈ›i, È™i cred că veÈ›i fi de acord cu mine că Lynn a fost deja suficient de expusă reacÈ›iilor acestora. ÃŽn lipsa cadavrului lui Nick Spencer, ea n-ar trebui să spună nimic care ar putea fi interpretat ca o încercare de a convinge oamenii că el a murit. Cred că ar trebui să spună doar “Nu È™tiu ce să credâ€. Se întoarse spre ea. — Lynn, tu trebuie să faci ceea ce crezi că e potrivit, fireÈ™te. ÃŽÈ›i doresc numai bine, am vrut să È™tii asta. Dând din cap spre noi ceilalÈ›i, unul dintre cei mai bogaÈ›i È™i mai puternici oameni din È›ară părăsi încăperea. Wallingford aÈ™teptă până auzi închizându-se uÈ™a de la intrare, apoi spuse cu năduf: — Adrian Garner e al naibii de arogant. — Dar s-ar putea să aibă dreptate, spuse Lynn. De fapt, Charles, cred că are dreptate. Wallingford dădu din umeri. — ÃŽn toată harababura asta nu există “dreptateâ€, spuse el. Scuză-mă, Lynn, dar È™tii ce vreau să spun. — Da, È™tiu. — ÃŽmi vine greu pentru că l-am iubit pe Nick, spuse Wallingford. Am lucrat opt ani cu el È™i am considerat că era un privilegiu. Totul mi se pare incredibil! Clătină din cap È™i se uită la avocaÈ›i, apoi dădu din umeri. Lynn, am să te È›in la curent cu tot ce se va întâmplă. Ea se ridică È™i din strâmbătura pe care o făcu în mod inconÈ™tient mi-am dat seama că statul în picioare îi provoca durere. Mi s-a părut extenuată, dar la rugămintea ei am rămas destul cât să bem împreună câte o Bloody Mary. Am discutat iar relaÈ›ia noastră firavă de familie. I-am spus că vorbisem cu tatăl ei marÈ›i când m-am întors de la spital ca să-i spun în ce stare era È™i că o sunasem miercuri pe mama ca s-o înÈ™tiinÈ›ez de noua mea slujbă. — Eu am vorbit cu tata în ziua în care am intrat în spital È™i în dimineaÈ›a următoare, spuse Lynn. I-am spus că am să las telefonul închis ca să mă pot odihni È™i că am să-l sun în week-end. Am s-o fac mai târziu. M-am ridicat È™i am pus jos paharul gol. — Þinem legătura, Lynn. Era o zi atât de frumoasă încât m-am hotărât să merg pe jos până acasă. Mersul pe jos îmi limpezeÈ™te mintea, iar de data asta se petreceau o mulÈ›ime de lucruri în ea. Ultimele două minute cu Lynn căpătau o importanță deosebită. Când fusesem la ea la spital a doua oară, vorbea la telefon. ÃŽnainte de a închide a spus: “Și eu te iubescâ€. Pe urmă m-a văzut È™i a È›inut să-mi precizeze că vorbise cu tatăl ei. Oare nu mai È™tia ziua în care a vorbit cu el, sau la telefon fusese altcineva? Putea să fi fost o prietenă. Mie nu-mi place să spun “Te iubesc†când vorbesc cu vreo prietenă. Există o mulÈ›ime de feluri de a spune “Și eu te iubescâ€. Glasul lui Lynn sunase extrem de cald, într-un fel sexy. Următoarea posibilitate care mi-a trecut prin minte m-a È™ocat: să fi avut doamna Nicholas Spencer o discuÈ›ie tihnită cu soÈ›ul ei dispărut? 19 Carley DeCarlo. Trebuia să afle unde locuia. Era sora vitregă a lui Lynn Spencer, asta era tot ce È™tia despre ea. Chiar È™i aÈ™a, lui Ned i se părea că o cunoÈ™tea după nume, avea impresia că Annie îi vorbise de ea. Dar de ce? Și cum s-o fi cunoscut Annie? Poate că fusese pacientă în spital. Era posibil, hotărî el. Acum că avea un plan È™i că își curățase È™i încărcase puÈ™ca, Ned se simÈ›ea mai liniÈ™tit. Doamna Morgan urma să fie prima. Cu ea va fi uÈ™or - își încuia întotdeauna uÈ™a, dar el va urca la etaj să-i spună că avea un cadou pentru ea. O va face în curând. ÃŽnainte s-o împuÈ™te, intenÈ›iona să-i spună în față că nu trebuia să-l mintă că voia apartamentul pentru fiul ei. Hotărî să se ducă la Greenwood Lake cât era încă întuneric, pentru a-i vizita pe doamna Schafley È™i pe soÈ›ii Harnik. ÃŽi va fi mai uÈ™or decât atunci când împuÈ™case vrăbiile, pentru că toÈ›i vor fi în pat. SoÈ›ii Harnik lăsau întotdeauna fereastra de la dormitor deschisă. Putea s-o împingă È™i să se aplece peste pervaz înainte ca ei măcar să-È™i dea seama ce se întâmplă. ÃŽn casa doamnei Schafley nici nu era nevoie să intre. Putea să stea la fereastra dormitorului È™i să-i lumineze faÈ›a cu lanterna. Când se va trezi, își va lumina faÈ›a lui, astfel încât ea să-l vadă È™i să È™tie ce avea de gând să facă. Apoi o va împuÈ™ca. Era convins că atunci când poliÈ›ia va începe ancheta pe el îl va căuta. Probabil că doamna Schafley le spusese celor din Greenwood Lake că el voise să închirieze o cameră la ea. “Îți imaginezi ce tupeu din partea lui?†AÈ™a începea întotdeauna când se plângea de cineva. “Îți imaginezi ce tupeu din partea lui?â€, îi spusese ea lui Annie când puÈ™tiul care-i tundea gazonul încercase să ridice preÈ›ul. “Îți imaginezi ce tupeu din partea lui?â€, spusese când băiatul care-i aducea ziarul o întrebase dacă nu cumva uitase să-i dea un bacÈ™iÈ™ de Crăciun. Oare tot asta avea să gândească înainte ca el s-o omoare? ÃŽÈ›i poÈ›i imagina ce tupeu din partea lui să mă omoare? Știa unde locuia Lynn Spencer, dar trebuia să afle adresa surorii ei vitrege, Carley DeCarlo. De ce îi suna atât de cunoscut numele ăsta? O auzise pe Annie vorbind despre ea? Citise undeva despre ea? “Asta eâ€, È™opti Ned. “Carley DeCarlo avea o rubrică în ziarul de duminică pe care Annie o citea cu plăcere.†Astăzi era duminică. Se duse în dormitor. Cuvertura care-i plăcea atât de mult lui Annie era tot pe pat. El nu se atinsese de ea. Rămăsese aÈ™a cum o aranjase Annie în acea ultimă dimineață. Zări suplimentul de duminică pe care ea îl lăsase împăturit pe noptieră. ÃŽl luă È™i îl deschise. Dădu încet paginile. Apoi îi văzu numele È™i fotografia: Carley DeCarlo. O rubrică de sfaturi privitoare la bani. Annie îi trimisese odată o întrebare È™i mult timp după aceea se uitase să vadă dacă apăruse în rubrică. N-o găsise, dar tot îi plăcea rubrica È™i uneori i-o citea È™i lui. “Ned, ea e de acord cu mine. Spune că pierzi o grămadă de bani dacă faci rate pe cartea de credit È™i plăteÈ™ti lunar numai minimum.†Anul trecut Annie se supărase pe el pentru că luase în rate un set nou de unelte. Cumpărase o rablă de maÈ™ină la târgul de vechituri È™i voia să o repare. ÃŽi spusese că avea să le achite în timp. Atunci ea îi citise rubrica respectivă. Ned se uită lung la poza lui Carley DeCarlo. I-ar fi plăcut s-o supere È™i s-o facă să fie nervoasă. Din februarie când aflase că nu mai aveau casa din Greenwood Lake È™i până în ziua accidentului, Annie fusese supărată È™i nervoasă. Și plânsese tot timpul. “Dacă vaccinul nu e bun, nu mai avem nimic, Ned, nimicâ€, spunea ea întruna. ÃŽn săptămânile dinaintea morÈ›ii, Annie suferise. Ned voia ca È™i Carley DeCarlo să sufere, să fie îngrijorată È™i nervoasă. Știa cum să procedeze. ÃŽi va trimite prin e-mail o avertizare: “PregăteÈ™te-te pentru ziua judecățiiâ€. Trebuia să iasă din casă. Va lua autobuzul până în centru, È™i apoi va trece pe lângă clădirea elegantă de pe Fifth Avenue în care era apartamentul lui Lynn Spencer. Numai faptul că o È™tia acolo îl făcea să se simtă ca È™i cum o avea în bătaia puÈ™tii. O oră mai târziu Ned stătea vizavi de intrarea clădirii lui Lynn Spencer. Era acolo de mai puÈ›in de un minut când portarul deschise uÈ™a È™i Carley DeCarlo ieÈ™i. Crezu că visează, exact cum îl visase pe bărbatul care ieÈ™ea din casa din Bedford, înainte ca el să-i dea foc. Porni pe urmele ei. Carley merse pe jos până pe 37th Street, apoi traversă spre est. ÃŽn cele din urmă urcă treptele unei case, È™i Ned fu sigur că acolo locuia. Acum È™tiu unde stă, se gândi Ned, È™i când voi hotărî că e timpul, va fi exact ca È™i cu soÈ›ii Harnik È™i doamna Schafley. 20 Adrian Garner a nimerit-o ieri la fix, le-am spus lui Don È™i Ken în dimineaÈ›a următoare, când, la nouă fără un sfert, ne-am adunat toÈ›i trei în biroul lui Ken. Previziunea lui Garner că oamenii vor ajunge la concluzia că bucata de cămașă arsă È™i pătată de sânge nu era decât o parte din planul elaborat de Spencer pentru a scăpa se adeverise. Ziarele de scandal erau pline. Fotografia lui Lynn se afla pe prima pagină în New York Post È™i pe pagina a treia din The Daily News. Ambele fotografii păreau făcute seara trecută în uÈ™a clădirii în care locuia. Arăta în acelaÈ™i timp uluită È™i vulnerabilă. Avea lacrimi în ochi. Pe palma stângă se putea vedea pansamentul. Cu cealaltă mână o È›inea de braÈ› pe menajera ei. Titlul din New York Post era: SOÞIA NU E SIGURà DACà SPENCER S-A DUS LA FUND SAU A ÃŽNOTAT, în timp ce The Daily News titra: SOÞIA HOHOTEȘTE: “NU ȘTIU CE Sà CREDâ€. Mai devreme sunasem la spital È™i aflasem că starea doctorului Broderick rămăsese critică. M-am decis să le spun lui Don È™i Ken despre el È™i despre bănuielile mele. — Crezi că accidentul lui Broderick ar putea avea vreo legătură cu faptul că ai vorbit cu el despre însemnările alea? întrebă Ken. ÃŽn cele câteva zile de când îl cunoÈ™team ajunsesem să-mi dau seama că, atunci când Ken cântărea aspectele pro È™i contra ale unei situaÈ›ii, își scotea din când în când ochelarii È™i îi balansa în mâna dreaptă. AÈ™a făcea È™i acum. MiriÈ™tea È›epoasă de pe bărbia È™i obrajii lui m-a făcut să mă întreb dacă hotărâse să-È™i lase barbă sau fusese grăbit dimineață È™i nu avusese timp să se radă. Purta o cămașă roÈ™ie, dar, nu È™tiu de ce, în imaginea mentală pe care o aveam despre el apărea în halat de doctor, cu stetoscopul după gât. Indiferent cum e îmbrăcat È™i dacă e sau nu ras, Ken are ceva de doctor. — S-ar putea să ai dreptate, continuă el. Știm cu toÈ›ii că în industria farmaceutică există o competiÈ›ie acerbă, ca în oricare alt domeniu. Compania care va lansa prima pe piață un medicament care previne sau chiar vindecă această boală va câștiga miliarde. — Ken, de ce să-È›i baÈ›i capul să furi însemnările unui tip care nici măcar nu era biolog? obiectă Don. — Nicholas Spencer a susÈ›inut mereu că ultimele cercetări ale tatălui său au stat la baza vaccinului pe care îl pregătea. Poate că cineva s-a gândit că ar putea fi ceva de valoare È™i în însemnările acelea, spuse Ken. Mi se părea logic. — Doctorul Broderick este legătura directă dintre însemnări È™i bărbatul care le-a luat, am spus eu. Oare însemnările alea erau suficient de valoroase ca cineva să-l omoare, pentru ca el să-l nu-l mai poată identifica pe bărbatul cu păr castaniu-roÈ™cat? Nu sugerează asta că, indiferent cine e, tipului ăsta nu i se poate da de urmă? Poate să fie chiar de la Gen-stone sau măcar să cunoască pe cineva de la Gen-stone, cineva destul de apropiat de Nick Spencer ca să fie în temă cu povestea cu Broderick È™i însemnările. — Ce nu luăm noi în calcul este faptul că s-ar putea ca însuÈ™i Nick Spencer să fi trimis pe cineva să ia însemnările, pentru ca apoi să se prefacă surprins că au dispărut, spuse Don. M-am uitat lung la el. — De ce ar fi făcut asta? — Carley, Spencer este - sau a fost - un È™mecher cu suficiente cunoÈ™tinÈ›e de microbiologie ca să adune banii necesari demarării afacerii. L-a pus preÈ™edinte pe un tip ca Wallingford, care a reuÈ™it să ducă de râpă compania propriei sale familii, lăsându-l să alcătuiască un comitet director din indivizi care nu s-ar putea descurca să iasă pe o ușă turnantă. Față de aceÈ™tia i-a fost uÈ™or să pretindă că se află pe punctul de a dovedi că posedă leacul cancerului. I-a mers opt ani. A trăit relativ modest pentru un tip în situaÈ›ia lui, pentru că È™tia că n-o să È›ină. Punea deoparte o avere pentru când avea să se retragă, adică după prăbuÈ™irea castelului de nisip. A crea iluzia că cineva a furat date valoroase È™i că el era victima unei conspiraÈ›ii însemna o circumstanță atenuantă. AfirmaÈ›ia lui că nu a È™tiut că însemnările au fost luate a fost făcută pentru cei asemeni nouă care scriem despre el. — Și asasinarea lui Broderick face parte din acest scenariu? am întrebat. — Pun pariu că se va dovedi că a fost o coincidență. Sunt sigur că toate staÈ›iile service È™i atelierele de reparaÈ›ii din zona aceea au fost alertate, cerându-li-se să raporteze la poliÈ›ie orice maÈ™ină cu stricăciuni suspecte. Vor găsi un tip care era în drum spre casă după o noapte de chef sau vreun puÈ™ti cu mania vitezei. — Asta dacă cel care l-a călcat pe Broderick era din zona aceea. TotuÈ™i, nu È™tiu ce mă face să cred că nu era. M-am ridicat. Acum mă duc să văd dacă pot s-o conving pe secretara lui Nick Spencer să accepte să stea de vorbă cu mine. Pe urmă voi face o vizită la azilul unde Spencer a lucrat ca voluntar. Mi s-a spus că Vivian Powers își luase iarăși liber. Am sunat-o acasă, È™i când a auzit cine sunt a spus: “Nu vreau să vorbesc despre Nicholas Spencer†și mi-a închis. Nu aveam altă soluÈ›ie decât să sun la uÈ™a ei. ÃŽnainte de a pleca de la birou, m-am uitat pe e-mail. Erau cel puÈ›in o sută de întrebări pentru rubrica mea, toate de rutină. Apoi am dat de două mesaje care m-au făcut să tresar. Primul spunea: “PregăteÈ™te-te pentru ziua judecățiiâ€. Nu e o ameninÈ›are, mi-am spus. Probabil că vine de la vreun scrântit religios. Nu i-am dat prea mare importanță, poate pentru că celălalt mesaj chiar mi-a tăiat respiraÈ›ia: “Cine era bărbatul care se afla în conacul lui Nick Spencer cu un minut înainte să ia foc?†Cine ar fi putut să vadă o persoană părăsind casa înainte de producerea incendiului? Oare nu cel care, de fapt, l-a provocat? Și dacă aÈ™a stau lucrurile, de ce să-mi scrie mie? Apoi mi-a venit o idee: nu cumva cei care avea grijă de casă nu se aÈ™teptaseră ca Lynn să fie acasă, dar văzuseră pe altcineva părăsind casa? Dacă da, de ce păstraseră tăcerea? Nu vedeam decât un motiv: poate că cei doi se află ilegal în È›ară È™i nu vor să fie deportaÈ›i. Acum aveam de făcut trei vizite în Westchester County. Am ales să o fac pe prima acasă la Vivian È™i Joel Powers în Briarcliff Manor, unul dintre orășelele care se învecinează cu Pleasantville. Cu ajutorul hărÈ›ii, am găsit casa lor, o clădire fermecătoare, cu etaj, veche de peste o sută de ani. Pe peluza din față era un anunÈ›: “De vânzareâ€. Rugându-mă să nu fi venit degeaba, am sunat la ușă È™i am aÈ™teptat. Am simÈ›it că cineva mă privea prin vizor. Apoi uÈ™a s-a deschis, atât cât i-a permis lanÈ›ul de siguranță. Femeia care deschisese, o frumuseÈ›e cu păr negru, la vreo treizeci de ani, nu era machiată È™i nici nu avea nevoie. Ochii ei căprui erau străjuiÈ›i de gene lungi. PomeÈ›ii înalÈ›i, nasul È™i gura perfecte m-au făcut să mă întreb dacă nu fusese vreodată model. ÃŽn mod cert arăta ca un model. — Sunt Carley DeCarlo, am spus. EÈ™ti Vivian Powers? — Da, sunt, È™i È›i-am spus deja că nu vreau să fiu intervievată. Convinsă că era pe punctul de a închide uÈ™a, am spus repede: — ÃŽncerc să scriu un articol corect È™i echilibrat despre Nicholas Spencer. Sunt de părere că există mult mai multe elemente legate de dispariÈ›ia lui decât au apărut în presă. Când am vorbit sâmbătă, am avut senzaÈ›ia că îl aperi. — Da. La revedere, domniÈ™oară DeCarlo. Te rog să nu revii. Riscam, dar m-am aruncat cu capul înainte. — DomniÈ™oară Powers, vineri m-am dus la Caspien, oraÈ™ul în care a crescut Nick Spencer. Am stat de vorbă cu un anume doctor Broderick care a cumpărat casa familiei È™i avea în păstrare unele din primele înseninări ale doctorului Spencer. Acum e în spital. L-a lovit o maÈ™ină È™i nu se È™tie dacă va supravieÈ›ui. Faptul că a vorbit cu mine despre cercetările doctorului Spencer s-ar putea să aibă legătură cu aÈ™a-zisul accident. Am văzut în ochii femeii o expresie de uimire. O clipă mai târziu a desfăcut lanÈ›ul de siguranță. — Intră, mi-a spus ea. Casa era în curs de evacuare. Covoare strânse, stive de cutii, mese goale, ferestre fără perdele, pereÈ›i gri - toate atestau faptul că Vivian Powers era pe punctul de a se muta. Am observat că purta verighetă È™i m-am întrebat cine era soÈ›ul ei. M-a condus într-o verandă mică, închisă cu geam, cu mobilierul din împletitură de răchită. S-a aÈ™ezat în fotoliul de două persoane, lăsându-mi-l mie pe cel de o persoană. Eram mulÈ›umită că perseverasem È™i acum mă aflam aici. ÃŽn teoria afacerilor imobiliare se spune că o casă arată mult mai bine când e locuită. Atunci de ce graba ei de a pleca? Mi-am propus să mă interesez când fusese pusă în vânzare casa. Eram convinsă că nu înainte de prăbuÈ™irea avionului. — Aici m-am refugiat de când a început împachetatul. — Când pleci? — Vineri. — Rămâi în localitate? — Nu. PărinÈ›ii mei locuiesc la Boston. Am să stau la ei până îmi găsesc o locuință. Mobila am s-o las deocamdată într-un depozit. ÃŽncepeam să cred că Joel Powers nu făcea parte din planurile de viitor ale soÈ›iei sale. — Pot să-È›i pun câteva întrebări? — Nu te-aÈ™ fi lăsat să intri dacă nu m-aÈ™ fi hotărât să-È›i răspund. Dar mai întâi am eu câteva întrebări. — Dacă pot am să-È›i răspund. — Ce te-a făcut să te duci la doctorul Broderick? — M-am dus doar ca să văd casa în care a crescut Nicholas Spencer È™i să aflu câte ceva despre laboratorul care existase acolo. — Știai că avea în păstrare primele dosare cu datele cercetărilor doctorului Spencer? — Nu. Doctorul Broderick mi-a dat din proprie iniÈ›iativă informaÈ›ia asta. Evident că a fost tulburat când a înÈ›eles că nu Nicholas Spencer trimisese după însemnări. Þi-a spus Spencer că dispăruseră? — Da, mi-a spus. Ezită. La dineul de premiere din februarie s-a întâmplat ceva, È™i asta avea legătură cu o scrisoare pe care Nick a primit-o în preajma Zilei RecunoÈ™tinÈ›ei. Cea care îi scria susÈ›inea că doreÈ™te să-i spună un secret pe care îl împărtășise cu tatăl lui. Afirma că acesta o vindecase pe fiica ei de scleroză multiplă. Și-a dat chiar È™i numărul de telefon. Nick mi-a pasat mie scrisoarea ca să-i dau răspunsul standard. A zis: “E nebună de legat. AÈ™a ceva nu e cu putință.†— I-aÈ›i răspuns la scrisoare? — Răspundeam la toate scrisorile. Oamenii scriau oferindu-se voluntari pentru experienÈ›e. Erau gata să semneze orice pentru a primi vaccinul anticancer la care lucra el. Uneori îi scriau că se vindecaseră de nu È™tiu ce boală È™i voiau ca el să le testeze leacurile preparate în casă È™i să le distribuie. Aveam vreo două tipuri de răspunsuri. — Ai păstrat copiile acelor scrisori? — Nu, doar o listă cu oamenii cărora le-am expediat. Nici unul dintre noi nu își aducea aminte de numele acelei femei. Există doi angajaÈ›i care se ocupă de genul acesta de corespondență. Apoi, la dineul de premiere, s-a întâmplat ceva. ÃŽn dimineaÈ›a următoare Nick era foarte emoÈ›ionat È™i mi-a comunicat că trebuia să se întoarcă la Caspien. Spunea că aflase ceva extrem de important È™i că intuiÈ›ia îi spunea să ia în serios scrisoarea femeii căreia tatăl lui îi vindecase fiica. — Și s-a dus în grabă la Caspien ca să ia însemnările tatălui său, dar a descoperit că dispăruseră. Asta s-a întâmplat în preajma Zilei RecunoÈ™tinÈ›ei, cam în acelaÈ™i timp cu sosirea scrisorii, am gândit eu cu voce tare. — AÈ™a e. — Stai să vedem dacă am înÈ›eles bine. Crezi că a existat o legătură între scrisoare È™i dispariÈ›ia însemnărilor care a avut loc câteva zile mai târziu? — Sunt sigură că a existat È™i, de atunci, Nick a fost alt om. — Þi-a spus cumva la cine s-a dus după ce a plecat de la doctorul Broderick? — Nu, nu mi-a spus. — PoÈ›i să verifici în agenda lui. Dineul de premiere a fost pe cincisprezece februarie. Poate a notat un nume sau un număr de telefon. Vivian clătină din cap. — Nu a notat nimic în dimineaÈ›a aia È™i nici în zilele următoare nu a mai scris nimic în agendă - adică nimic despre întâlnirile din afara biroului. — Cum dădeai de el dacă apărea ceva urgent? — ÃŽl sunam pe celular. Existau evenimente deja programate, ca de pildă seminarii medicale, dineuri, È™edinÈ›e de consiliu, treburi de genul ăsta. ÃŽn ultimele patru sau cinci săptămâni Nick a lipsit mult de la birou. Când au venit cei de la procuratură, ne-au spus că fusese de două ori în Europa. Nu a folosit avionul companiei È™i nimeni de la birou nu-i cunoÈ™tea planurile. Nici măcar eu. — Autoritățile bănuiesc că a aranjat să-È™i facă operaÈ›ie estetică, sau È™i-a pregătit viitoarea reÈ™edință. Tu ce crezi, Vivian? — Eu cred că ceva nu era în ordine, È™i el È™tia ce anume. Cred că se temea că telefonul îi era ascultat. Mă aflam la el în birou când l-a sunat pe doctorul Broderick. Privind în urmă, mă întreb de ce nu i-a spus pur È™i simplu că voia însemnările tatălui său. L-a întrebat doar dacă putea să treacă pe acolo. Pentru mine era evident că Vivian Powers voia să creadă cu orice preÈ› că Nick Spencer fusese victima unei conspiraÈ›ii. — Vivian, tu crezi că el s-a aÈ™teptat ca vaccinul să aibă efect, sau a È™tiut de la început că n-are valoare? — Nu. Era animat de nevoia de a găsi un leac pentru cancer. Din cauza acestei boli cumplite È™i-a pierdut È™i soÈ›ia, È™i mama. L-am cunoscut acum doi ani într-un azil-sanatoriu unde era internat soÈ›ul meu. Nick lucra ca voluntar. — L-ai cunoscut pe Nick Spencer la sanatoriu? — Da. St. Ann’s. S-a întâmplat cu câteva zile înainte de a muri Joel. RenunÈ›asem la slujbă ca să am grijă de el. Fusesem asistenta preÈ™edintelui unei firme de brokeraj. Nick s-a oprit în rezerva lui Joel È™i a stat de vorbă cu noi. La câteva săptămâni după moartea lui Joel am primit un telefon de la el. Mi-a spus că dacă voiam să lucrez pentru Gen-stone, să vin la el. ÃŽmi găsise un post. Șase luni mai târziu m-am prezentat la el. Nu mă aÈ™teptam să lucrez pentru el personal, dar momentul a fost propice. Asistenta lui era însărcinată È™i avea de gând să stea acasă vreo doi ani, aÈ™a că am primit slujba. Pentru mine a fost o mană cerească. — Cum se înÈ›elegea cu ceilalÈ›i de la birou? Vivian zâmbi. — Bine. Pe Charles Wallingford chiar îl plăcea. Uneori glumea pe seama lui în faÈ›a mea. Spunea că dacă mai aude o dată de arborele lui genealogic, o să pună să-l taie. Pe Adrian Garner nu cred că-l plăcea. Spunea că e arogant, dar că merită să-l suporÈ›i pentru banii lui. — Ce-ar fi făcut dacă È™i-ar fi dat seama că vaccinul nu poate fi realizat È™i că luase bani pe care nu-i putea pune la loc? — ÃŽn cazul ăsta recunosc că putea să capoteze. Era nervos È™i îngrijorat. Mi-a spus ceva ce s-a întâmplat cu numai o săptămână înainte de prăbuÈ™irea avionului, ceva care putea să ducă la un accident fatal. Se întorcea la Bedford, de la New York, noaptea târziu, È™i i s-a blocat pedala de acceleraÈ›ie. — Ai mai spus cuiva despre asta? — Nu. El n-a dat importanță incidentului. Spunea că din fericire circulaÈ›ia era redusă È™i a putut să manevreze maÈ™ina după ce a oprit motorul. Era o maÈ™ină veche, una la care È›inea foarte mult, dar a ajuns la concluzia că venise timpul să scape de ea. Ezită. Carley, acum mă întreb dacă nu cumva a umblat cineva la maÈ™ină. Cum spuneam, s-a petrecut cu numai o săptămână înainte ca avionul lui să cadă. M-am mulÈ›umit să dau din cap gânditoare. Nu voiam să vadă că sunt de aceeaÈ™i părere. - Ce È™tii despre relaÈ›ia lui cu Lynn? — Nimic. AÈ™a sociabil cum părea, Nick era o persoană foarte discretă, chiar secretoasă. Am văzut durerea din ochii ei. — Þineai foarte mult la el, nu-i aÈ™a? Ea dădu din cap. — Oricine ar fi stat mai mult în preajma lui, l-ar fi îndrăgit. Era un om deosebit. Sufletul companiei. Acum o să dea faliment. Oamenii fie sunt concediaÈ›i, fie pleacă, È™i toÈ›i îl condamnă È™i îl urăsc. Ei bine, eu cred că s-ar putea să fie È™i el o victimă. Am plecat, după ce Vivian mi-a promis că va È›ine legătura cu mine. A stat în pragul uÈ™ii până am ajuns la maÈ™ină È™i mi-a făcut cu mâna când am demarat. Mintea îmi fierbea. Eram sigură că exista o legătură între “accidentul†lui Broderick, pedala de acceleraÈ›ie blocată È™i prăbuÈ™irea avionului lui Nicholas Spencer. Trei accidente? Nici vorbă. Am permis întrebării pe care o avusesem mereu în minte să iasă în față È™i să contureze: fusese Nicholas Spencer omorât? Mai târziu, în timp ce vorbeam cu familia care avea grijă de proprietatea Bedford, s-a profilat un alt scenariu. 21 “Azi-noapte am visat că m-am dus iar la Manderley.†N-am putut să nu mă gândesc la obsedantele rânduri cu care începe romanul Rebecca al lui Daphné du Maurier când am oprit la poarta domeniului Bedford È™i m-am anunÈ›at. Era pentru a doua oară în aceeaÈ™i zi că mergeam undeva neanunÈ›ată. Când un glas cu accent spaniol m-a întrebat cine sunt, am răspuns: sunt sora vitregă a doamnei Spencer. A urmat o pauză, apoi am fost îndrumată să ocolesc locul incendiului È™i s-o iau la dreapta. Am mers cu viteză mică, admirând domeniul bine întreÈ›inut pe care se afla clădirea în ruină. ÃŽn spate era un heleÈ™teu, iar pe o terasă, deasupra, o piscină. ÃŽn stânga am văzut o grădină englezească. Nu mi-o puteam închipui pe Lynn în genunchi, plantând flori. M-am întrebat dacă Nick È™i prima lui soÈ›ie fuseseră cei care supravegheaseră amenajarea terenului sau proprietarul anterior își asumase sarcina. Casa în care trăiau Manuel È™i Rosa Gomez era o viliÈ™oară nostimă cu acoperiÈ™ È›uguiat de È›iglă. ÃŽntre conac È™i viliÈ™oară exista un paravan de copaci care oferea intimitate ambelor case. Acum înÈ›elegeam de ce îngrijitorii nu È™tiuseră că Lynn se întorsese acolo săptămâna trecută. Mi se părea ciudat că în incintă nu existau camere de supraveghere, dar È™tiam că clădirea fusese prevăzută cu un sistem de alarmă. Am parcat, am urcat treptele verandei È™i am sunat. Mi-a deschis Manuel Gomez È™i m-a invitat înăuntru. Era un bărbat vânjos, nu prea înalt, cu părul negru È™i un chip ascuÈ›it. Am intrat în vestibul È™i i-am mulÈ›umit că m-a primit, deÈ™i nu m-am anunÈ›at din timp. — Cât pe ce să nu ne găsiÈ›i, domniÈ™oară DeCarlo, spuse el înÈ›epat. Conform dispoziÈ›iei surorii dumneavoastră, până la ora unu vom fi plecaÈ›i. Am scos deja lucrurile noastre personale. SoÈ›ia mea a cumpărat alimentele pe care le-a comandat doamna Spencer È™i acum verifică etajul. DoriÈ›i să inspectaÈ›i casa acum? — PlecaÈ›i! Dar de ce? Cred că È™i-a dat seama că uimirea mea era sinceră. — Doamna Spencer a zis că nu are nevoie de ajutoare care să locuiască tot timpul aici È™i că intenÈ›ionează să folosească ea această casă până se hotărăște dacă să reconstruiască sau nu. — Dar de la incendiu a trecut doar o săptămână. AveÈ›i unde să staÈ›i? — Nu, n-avem. Vom pleca într-o scurtă vacanță în Puerto Rico, să ne vizităm rudele. Apoi vom sta la fiica noastră până găsim altă slujbă. ÃŽnÈ›elegeam că Lynn voia să stea în Bedford - eram sigură că avea prieteni aici -, dar să-i dai afară pe oamenii ăștia fără un preaviz rezonabil mi se părea aproape inuman. Omul È™i-a dat seama că stăteam încă în vestibul. — ScuzaÈ›i-mă, domniÈ™oară DeCarlo. Vă rog să poftiÈ›i în camera de zi. ÃŽn timp ce îl urmam, m-am uitat repede în jur. O scară destul de abruptă ducea din hol la etaj. ÃŽn stânga se găsea ceea ce părea a fi un birou, cu rafturi pentru cărÈ›i È™i un televizor. Camera de zi spaÈ›ioasă, cu un È™emineu È™i ferestre cu geamuri fumurii, era mobilată confortabil cu o canapea È™i fotolii adânci. Totul amintea de o casă englezească de È›ară. — Vă rog să luaÈ›i loc, spuse Gomez. — Domnule Gomez, de când lucraÈ›i aici? — De când s-au căsătorit domnul È™i doamna Spencer - mă refer ia prima doamnă Spencer -, acum doisprezece ani. Doisprezece ani È™i un preaviz de nici o săptămână! Doamne Dumnezeule! Mă mânca limba să întreb ce compensaÈ›ie pentru concediere le dăduse Lynn, dar n-am avut curaj - cel puÈ›in pentru moment. — Domnule Gomez, n-am venit aici să inspectez casa, ci pentru că vreau să discut cu dumneata È™i cu soÈ›ia dumitale. Sunt jurnalistă È™i colaborez la scrierea unui articol despre Nicholas Spencer pentru Wall Street Weekly. Doamna Spencer este informată despre asta. Știu că oamenii spun lucruri destul de urâte despre Nicholas, dar eu intenÈ›ionez să fiu foarte dreaptă. Pot să-È›i pun câteva întrebări despre el? — LăsaÈ›i-mă să o aduc pe soÈ›ia mea, spuse el încet. E la etaj. ÃŽn timp ce aÈ™teptam am cercetat parterul. Am văzut un spaÈ›iu amenajat ca sufragerie È™i, dincolo de el, bucătăria. M-am întrebat dacă nu cumva destinaÈ›ia iniÈ›ială a viliÈ™oarei fusese casă de oaspeÈ›i, nu locuință pentru angajaÈ›i. Am auzit paÈ™i pe scări È™i m-am aÈ™ezat la loc. Apoi m-am ridicat s-o întâmpin pe Rosa Gomez, o femeie drăguță, durdulie. Ochii umflaÈ›i îmi spuneau că plânsese. — Să ne aÈ™ezăm, am spus È™i imediat m-am simÈ›it ca o proastă. La urma urmei, asta fusese casa lor. N-a fost greu să-i fac să vorbească despre Nicholas È™i Janet Spencer. — Au fost foarte fericiÈ›i împreună, spuse Rosa Gomez, luminându-se la față în timp ce vorbea. Când s-a născut Jack, ai fi zis că nu mai există alt copil pe lume. E greu de conceput că ambii lui părinÈ›i au murit. Erau niÈ™te oameni minunaÈ›i. Lacrimile care îi licăreau în ochi începură să curgă. Și le È™terse repede cu dosul palmei. Mi-au spus că soÈ›ii Spencer cumpăraseră casa la câteva luni după ce se căsătoriseră È™i ei doi fuseseră angajaÈ›i imediat. — Pe vremea aceea locuiam în casă, spuse Rosa. Era un apartament foarte frumos de cealaltă parte a bucătăriei. Când domnul Spencer s-a recăsătorit, sora dumneavoastră... “Soră vitregăâ€, mi-a venit să strig. ÃŽn loc de asta, am spus: — Trebuie să te întrerup, doamnă Gomez, È™i să-È›i explic că tatăl doamnei Spencer s-a căsătorit cu mama mea acum doi ani, în Florida. Suntem practic surori vitrege, fără a fi însă apropiate. Mă aflu aici ca jurnalistă, nu ca rudă. S-a zis cu rolul de avocat al lui Lynn. Trebuie să aud adevărul de la oamenii ăștia, nu răspunsuri politicoase, formulate cu grijă. Manuel Gomez se uită la soÈ›ia lui, apoi la mine. — Doamna Lynn Spencer nu a vrut ca noi să locuim în casă. I-a spus domnului Spencer că în casă erau cinci camere de oaspeÈ›i, mai mult decât suficiente pentru musafirii pe care i-ar fi avut. El a acceptat să ne mutăm în viliÈ™oară, iar noi am fost încântaÈ›i să locuim singuri în casa asta minunată. Jack, fireÈ™te, locuia la bunicii lui. — Nicholas Spencer a rămas apropiat de fiul său? am întrebat. — Categoric, răspunse prompt Manuel. ÃŽnsă el călătorea mult È™i nu voia să-l lase pe Jack cu o bonă. — După ce tatăl lui s-a recăsătorit, Jack nu a vrut să locuiască împreună cu doamna Lynn Spencer, zise Rosa cu fermitate. Mi-a spus o dată că are impresia că ea nu-l place. — Þi-a spus asta! — Da, mi-a spus. Nu uitaÈ›i că noi eram aici când s-a născut el. Se simÈ›ea bine cu noi. Considera că facem parte din familie. ÃŽnsă el È™i tatăl lui... Zâmbi a aducere-aminte È™i clătină din cap. Erau prieteni. Ce tragedie pentru băieÈ›el! Mai întâi mama, apoi tatăl. Am vorbit cu bunica lui Jack. Mi-a spus că băiatul e sigur că tatăl lui trăieÈ™te. — Ce-l face să creadă asta? am întrebat repede. — Domnul Spencer a făcut pilotaj acrobatic când era în colegiu. Jack se agață de speranÈ›a că a reuÈ™it să iasă cumva din avion înainte ca acesta să se prăbuÈ™ească. Copiii spun adevărul? m-am întrebat. Am ascultat un timp cum Manuel È™i Rosa se luau la întrecere să povestească întâmplări hazlii din anii petrecuÈ›i cu Nick, Janet È™i Jack, apoi am trecut la întrebările pe care voiam să le pun. — Rosa, Manuel, am primit un e-mail de la cineva care pretinde că un bărbat a părăsit conacul cu doar un minut înainte ca acesta să ia foc. Știe vreunul dintre voi ceva despre asta? Amândoi părură uimiÈ›i. — Noi n-avem e-mail, dar dacă am fi văzut pe cineva ieÈ™ind din conac înainte de incendiu le-am fi spus poliÈ›iÈ™tilor, spuse Manuel pe un ton ferm. CredeÈ›i că persoana care a provocat incendiul a trimis e-mail-ul? — S-ar putea. Există oameni bolnavi care fac lucruri de genul ăsta. TotuÈ™i, nu È™tiu de ce mi l-a trimis mie, È™i nu poliÈ›iei. — Mă simt vinovat că nu m-am gândit să ne uităm în garaj după maÈ™ina doamnei Spencer, spuse Manuel. De obicei nu vine acasă atât de târziu, dar uneori se mai întâmplă. — Cât de des foloseau casa? am întrebat. Adică, în fiecare week-end, în timpul săptămânii, sau când È™i când? — Prima doamnă Spencer adora casa. Pe vremea aceea veneau în fiecare week-end, iar înainte ca Jack să meargă la È™coală, stătea o săptămână sau două dacă domnul Spencer era plecat. Doamna Lynn Spencer voia să vândă casa asta È™i apartamentul. I-a spus domnului Spencer că nu dorea să trăiască într-o casă aranjată după gustul altei femei. ObiÈ™nuiau să se certe pe tema asta. — Rosa, nu cred că ar trebui s-o judeci pe doamna Spencer, o atenÈ›ionă Manuel. Ea ridică din umeri. — Spun ce e adevărat. Casa asta nu-i plăcea. Domnul Spencer a rugat-o să aÈ™tepte să se breveteze vaccinul înainte de a se implica într-un proiect de construcÈ›ie. Am înÈ›eles că în ultimele luni au fost probleme cu vaccinul, căci era teribil de îngrijorat. Călătorea foarte mult. Când era acasă, se ducea adesea la Greenwich È™i stătea cu Jack. — Știu că Jack locuieÈ™te cu bunicii lui, dar când domnul Spencer era acasă Jack venea aici în week-end-uri? Rosa dădu din umeri. — Nu prea. ÃŽn preajma doamnei Spencer băiatul era întotdeauna tăcut. Ea nu È™tie să se poarte cu copiii. Jack avea cinci ani când a murit mama lui. Doamna Lynn Spencer seamănă oarecum cu ea, dar atât. Asemănarea asta cred că îl tulbură. — Lynn È™i domnul Spencer erau foarte apropiaÈ›i? Știam că întindeam coarda, dar trebuia să am o idee despre relaÈ›ia lor. — Acum patru ani când s-au căsătorit, aÈ™ spune că da, rosti încet Rosa. ÃŽnsă, dacă nu mă înÈ™el, n-a durat prea mult. Ea venea des aici cu musafirii ei, iar el era plecat sau la Greenwich, cu Jack. — AÈ›i spus că doamna Spencer nu avea obiceiul să vină aici noaptea târziu, dar se mai întâmpla din când în când. De regulă, vă suna mai întâi? — Uneori telefona dinainte È™i spunea că voia să găsească o gustare sau o cină rece. Alteori telefona dimineaÈ›a, de la conac, È™i ne anunÈ›a la ce oră voia micul dejun. Altfel ne duceam acolo întotdeauna la nouă È™i ne apucam de treabă. Era o casă mare È™i trebuia întreÈ›inută, fie că era sau nu ocupată. Știam că era timpul să plec. SimÈ›eam că Rosa È™i Manuel Gomez nu voiau să prelungească durerosul moment al părăsirii acestei case. Am continuat, totuÈ™i, căci mai aveam multe probleme nelămurite. — Am fost surprinsă să văd că nu există camere de supraveghere pe proprietate. — Familia Spencer avea un labrador, un câine de pază bun. Jack l-a luat la Greenwich, iar doamna Lynn Spencer nu a vrut alt câine, spuse Manuel. Zicea că are alergie la animale. Mi s-a părut ciudat, deoarece în apartamentul din Boca Raton tatăl ei avea fotografii de-ale ei cu câini È™i cai. — Unde era È›inut câinele? — Noaptea, când vremea nu era foarte rece, afară. — Lătra la intruÈ™i? Amândoi zâmbiră. — Oh, da, spuse Manuel. Doamna Spencer spunea că pe lângă faptul că îi provoacă alergie, Shep e prea zgomotos. Prea zgomotos din cauză că anunÈ›a sosirile ei nocturne, sau din cauză că alerta pe toată lumea la sosirile nocturne ale altor vizitatori? M-am ridicat. — AÈ›i fost foarte amabili că aÈ›i acceptat să stăm de vorbă. AÈ™ fi vrut ca totul să iasă mai bine pentru toată lumea. — Eu mă rog, spuse Rosa. Mă rog pentru Jack È™i pentru ca domnul Spencer să fie încă în viață. Mă rog ca vaccinul lui să iasă până la urmă È™i ca necazurile cu banii să dispară. Ochii i se umplură iarăși de lacrimi. Și mă mai rog să se întâmple o minune. Mama lui Jack nu se poate întoarce, dar mă rog ca domnul Spencer È™i fata aia frumoasă care lucrează cu el să fie împreună. — Taci, Rosa, porunci Manuel. — Nu, nu tac, spuse ea sfidătoare. Ce rău fac dacă o spun acum? Se uită la mine. Doar cu câteva zile înainte de prăbuÈ™irea avionului, domnul Spencer a venit într-o după-amiază acasă ca să ia o servietă pe care o uitase. Fata era cu el. O cheamă Vivian Powers. Era clar că se iubeau È™i m-am bucurat pentru el. Prea multe lucruri merseseră prost în viaÈ›a lui. Doamna Lynn Spencer nu-i o persoană bună. Dacă domnul Spencer a murit, cel puÈ›in a È™tiut că cineva îl iubea foarte mult. Le-am dat cartea mea de vizită È™i am plecat, încercând să-mi dau seama de implicaÈ›iile a ceea ce tocmai aflasem. Vivian renunÈ›ase la slujbă, își vindea casa È™i își lăsa mobila într-un depozit, spre păstrare. Vorbise despre începerea unui nou capitol în viaÈ›a ei. ÃŽn drum spre casă, am ajuns la concluzia că acel capitol nu avea să se deschidă în Boston. Și cum rămânea cu cele spuse de ea despre scrisoarea de la o persoană care afirma că doctorul Spencer îi vindecase în mod miraculos fiica? Oare scrisoarea, însemnările dispărute È™i povestea cu acceleraÈ›ia blocată făceau toate parte dintr-un plan minuÈ›ios elaborat, menit să creeze iluzia că Nick Spencer fusese victima unui complot? M-am gândit la titlul din New York Post: SOÞIA HOHOTEȘTE: “NU ȘTIU CE Sà CREDâ€. AÈ™ fi putut oferi È™i eu un titlu: NICI SORA VITREGà NU ȘTIE CE Sà CREADÃ. 22 Holurile sanatoriului din spitalul St. Ann’s erau acoperite cu covoare moi, iar zona de recepÈ›ie, confortabilă, avea un perete de sticlă ce dădea spre un heleÈ™teu. Atmosfera era calmă, spre deosebire de clădirea centrală a spitalului, în care o vizitasem pe Lynn. PacienÈ›ii care veneau aici È™tiau că n-or să mai plece. Veneau pentru a li se uÈ™ura pe cât posibil suferinÈ›a È™i pentru a avea o moarte uÈ™oară, înconjuraÈ›i de cei iubiÈ›i È™i de personalul care se afla acolo È™i pentru a-i consola pe cei care rămâneau în urma lor. RecepÈ›ionera s-a mirat că voiam să-l văd pe director fără programare, dar când am pomenit numele Wall Street Weekly n-a mai fost nici o problemă. Am fost condusă imediat la doctoriÈ›a Katherine Clintworth, o femeie atrăgătoare, în jur de cincizeci de ani, cu păr lung È™i drept, de culoarea nisipului. Primul lucru pe care îl remarcai la ea erau ochii - de un albastru intens. Era îmbrăcată cu o jachetă tricotată È™i pantaloni asortaÈ›i. M-am scuzat pentru vizita neprogramată, explicându-i că lucram la un articol pentru Wall Street Weekly. Ea trecu repede peste asta. — ÃŽÈ›i răspund bucuroasă la întrebările despre Nicholas Spencer, spuse ea. ÃŽl admiram foarte mult. ÃŽÈ›i dai seama că nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să dispară sanatoriul ăsta, adică să fie eradicat cancerul. — De când lucra Nicholas Spencer ca voluntar aici? — De peste cinci ani, de când a murit soÈ›ia lui. Personalul nostru ar fi putut s-o îngrijească la domiciliu, dar, pentru că avea un copil de cinci ani, ea a cerut să stea la noi în acele ultime zece zile. Nick a fost foarte recunoscător pentru ajutorul pe care am putut să i-l acordăm, lui Janet, dar È™i fiului său È™i părinÈ›ilor soÈ›iei. Câteva săptămâni mai târziu s-a întors È™i È™i-a oferit serviciile. — Cred că a fost destul de greu să-i fixaÈ›i un program, dat fiind că el călătorea foarte mult. — Ne dădea cu două săptămâni înainte o listă cu zilele în care era disponibil, iar noi È›ineam cont de ele È™i treaba mergea. Oamenii îl plăceau foarte mult pe Nick. — Mai era voluntar la data când s-a prăbuÈ™it avionul? Ea ezită. — Nu. De fapt, nu mai era aici de vreo lună. — A existat vreun motiv anume? — I-am sugerat să-È™i ia liber un timp. Părea foarte stresat. Vedeam că își alegea cu multă grijă cuvintele. — Cum adică stresat? — Părea nervos È™i foarte încordat. Lucra toată ziua la vaccin È™i apoi venea aici È™i pacienÈ›ii îl implorau să testeze vaccinul pe ei. I-am spus că era o povară psihologică prea mare pentru el. — A fost de acord? — N-a fost de acord, dar a înÈ›eles. ÃŽn seara aceea s-a dus acasă È™i nu l-am mai văzut. Mai mult ceea ce nu îmi spunea m-a făcut să devin atentă. — Doamnă doctor, a testat vreodată Nicholas Spencer vaccinul pe vreun pacient? — Ar fi fost ceva ilegal, răspunse ea cu fermitate. — Nu asta am întrebat. Doamnă doctor, vreau să aflu dacă în accidentul lui Nicholas Spencer n-a fost vorba de o mână criminală. Vă rog să fiÈ›i sinceră cu mine. Ea ezită, apoi răspunse: — Bănuiesc că a administrat vaccinul unei persoane de aici. De fapt, sunt ferm convinsă de asta, deÈ™i persoana în cauză nu vrea să recunoască. Și mai e cineva care cred că l-a primit, dar È™i această persoană neagă cu tărie. — Ce s-a întâmplat cu persoana căreia sunteÈ›i sigură că i s-a administrat vaccinul? — A plecat acasă. — S-a vindecat? — Nu, dar am înÈ›eles că a avut o remisie spontană. EvoluÈ›ia bolii a fost încetinită, lucru care se mai întâmplă, dar numai rareori. — UrmăriÈ›i progresul făcut de fiecare pacient? — Cum spuneam, el nu a recunoscut că Nicholas Spencer i-a administrat vaccinul, dacă într-adevăr i l-a administrat. — VreÈ›i să-mi spuneÈ›i cine e? — Nu pot să fac asta. Ar fi o violare a intimității. Am căutat o carte de vizită È™i i-am dat-o. — SunteÈ›i amabilă să-l rugaÈ›i pe pacientul acela să mă contacteze? — Am să-l rog, dar sunt sigură că n-o va face. — Dar celălalt pacient? — Acel caz e numai o bănuială de-a mea È™i nu pot s-o confirm. Și acum, domniÈ™oară DeCarlo, trebuie să mă duc la o È™edință. Dacă vrei să mă citezi în legătură cu Nicholas Spencer, iată declaraÈ›ia mea: “A fost un om bun, animat de sentimente nobile. Dacă s-a rătăcit cumva pe drum, sunt sigură că nu din motive egoiste.†23 Mâna îi zvâcnea atât de dureros încât Ned nu se mai putea gândi la altceva. ÃŽncercase să o È›ină în apă cu gheață È™i se unsese cu unt, dar zadarnic. Apoi, luni seară, la zece fără zece, chiar înainte de ora închiderii, se duse la o farmacie din apropiere È™i se îndreptă spre raionul unde erau expuse medicamente pentru arsuri, care se dădeau fără reÈ›etă. Bătrânul domn Brown, patronul, tocmai închidea farmacia. Singura angajată era Peg, casiera, o femeie gureșă căreia îi plăcea la nebunie să bârfească. Ned nu voia ca ea să-i vadă mâna, aÈ™a că puse unguentele în unul din coÈ™urile de la intrare, îl agăță de braÈ›ul stâng, È™i pregăti banii în mâna stingă. Pe cea dreaptă o È›inea în buzunar. Bandajul era năclăit, deÈ™i îl schimbase de două ori în ziua aceea. ÃŽn faÈ›a lui erau doi oameni È™i, în timp ce aÈ™tepta, Ned se muta de pe un picior pe celălalt. Afurisita asta de mână, se gândi el. Nu s-ar fi ars, È™i Annie n-ar fi murit, dacă el nu vindea casa din Greenwood Lake È™i nu băga toÈ›i banii în compania aia fantomă. Când nu se gândea la Annie È™i la acele ultime minute, îi veneau în minte cei pe care îi ura È™i se bucura de ce avea să le facă. SoÈ›ii Harnik È™i doamna Schafley È™i doamna Morgan È™i Lynn Spencer È™i Carley DeCarlo. Degetele nu-l duruseră prea tare când se arsese, dar acum erau atât de umflate încât durerea îl săgeta la cea mai mică atingere. Dacă nu se vindecau, nu va putea È›ine puÈ™ca dreaptă È™i nici nu va fi în stare să apese pe trăgaci. Imediat ce bărbatul din faÈ›a lui își luă pachetul, Ned puse pe tejghea coÈ™ul, o bancnotă de douăzeci de dolari È™i se uită în altă parte, în timp ce Peg aduna preÈ›ul medicamentelor lui. Se gândi că ar fi trebuit să se ducă la serviciul de urgență È™i să roage un doctor să se uite la mâna lui, însă îi era frică s-o facă. Parcă îl È™i auzea pe doctor întrebându-l: “Ce s-a întâmplat? De ce ai aÈ™teptat până acum?†Nu voia să aibă de a face cu astfel de întrebări. Dacă ar fi spus că l-a consultat doctorul Ryan la St. Ann’s, risca să fie întrebat de ce nu se dusese iar acolo când văzuse că mâna nu se vindeca. — Hei, Ned, trezeÈ™te-te! Se uită la casieră. Peg nu-i plăcuse niciodată. Avea ochii prea apropiaÈ›i; sprâncenele groase È™i părul negru, cărunt la rădăcină, îl făceau să se gândească la o veveriță. Era supărată fiindcă el nu observase că îi pusese medicamentele într-o pungă È™i era pregătită să-i dea restul. Þinea punga într-o mână È™i restul în cealaltă È™i îl privea încruntată. El întinse mâna stângă după pungă È™i, din reflex, scoase dreapta din buzunar È™i o întinse să ia restul. O văzu pe Peg holbându-se la bandaj. — Dumnezeule, Ned! Ce-ai făcut, te-ai jucat cu chibriturile? Mâna aia e într-un hal fără de hal. Ar trebui să te duci la un doctor. Ned se blestemă în gând că o lăsase să-i vadă mâna. — M-am ars când am făcut mâncare, spuse el arțăgos. ÃŽnainte să moară Annie n-am gătit niciodată. Am fost la doctorul unde lucra Annie. A zis să mă întorc după o săptămână. Mâine se face săptămâna. ÃŽn clipa următoare își dădu seama de greÈ™eala făcută. ÃŽi spusese lui Peg că fusese la doctor marÈ›ea trecută, or, exact asta nu voise să spună. Știa că Annie obiÈ™nuia să stea de vorbă cu Peg când se ducea să cumpere ceva de la farmacie. Ea spunea că Peg nu era băgăcioasă, ci doar curioasă. Ce altceva îi mai spusese Annie lui Peg? Despre pierderea casei din Greenwood Lake? Despre banii investiÈ›i de el în Gen-stone? Despre faptul că îi arătase conacul familiei Spencer din Bedford È™i îi promisese că, într-o zi, avea să-i cumpere È™i ei unul la fel? Peg se uită lung la el. — De ce nu te duci la doctorul Brown? S-ar putea ca el să aibă ceva mai bun decât chestiile astea pe care le-ai cumpărat. El îi susÈ›inu privirea. — Þi-am spus că dimineață mă duc la doctor. Expresia feÈ›ei lui Peg era ciudată. AÈ™a se uitaseră la el È™i soÈ›ii Harnik È™i doamna Schafley. Lui Peg îi era frică de el. Oare îi era frică de el fiindcă se gândea la tot ce îi spusese Annie despre casă, despre bani È™i despre conacul familiei Spencer È™i, punând totul cap la cap, își dăduse seama că el provocase incendiul? Peg păru fâstâcită. — Oh, e bine că te duci mâine la doctor. Apoi spuse: ÃŽmi făcea plăcere când Annie venea aici, Ned. ÃŽmi dau seama ce dor trebuie să-È›i fie de ea. Se uită pe deasupra lui. Scuză-mă, Ned, trebuie să mă ocup de Garret. Ned își dădu seama că în spatele lui era un tânăr. — Sigur, Peg, spuse el È™i se dădu la o parte. Trebuia să plece. Nu mai putea rămâne acolo. Dar mai trebuia să facă ceva. IeÈ™i afară, se urcă în maÈ™ină È™i luă puÈ™ca de sub pătura aflată pe podea. Apoi aÈ™teptă. De unde stătea, vedea bine interiorul farmaciei. Imediat ce tipul acela, Garret, plecă, Peg goli casa de marcat È™i îi dădu reÈ›etele domnului Brown. Apoi se duse fuga să stingă luminile din farmacie. Dacă avea de gând să-i sune pe poliÈ›ai, o va face de acasă, gândi Ned. Sau poate avea să discute mai întâi cu soÈ›ul ei. Domnul Brown È™i Peg ieÈ™iră împreună din farmacie. Domnul Brown spuse noapte bună È™i dădu colÈ›ul. Peg porni repede în direcÈ›ia opusă, către staÈ›ia de autobuz. Ned văzu autobuzul venind. Peg alergă să-l prindă, dar ajunse prea târziu. Era singură în staÈ›ia de autobuz când el opri lângă ea È™i deschise portiera. — Te duc eu acasă, Peg, se oferi el. Văzu din nou expresia de pe faÈ›a ei. De data asta era cu adevărat speriată. — Oh, e în regulă, Ned, am să aÈ™tept. N-o să dureze mult. Se uită în jur. Nu era nimeni prin preajmă. Ned deschise larg portiera, sări din maÈ™ină È™i o înÈ™făcă. ÃŽl duru mâna când i-o puse pe gură ca s-o împiedice să È›ipe, dar rezistă. ÃŽi răsuci braÈ›ul cu stânga, o târî în maÈ™ină È™i o împinse pe podea. Blocă portierele când demară. — Ned, ce s-a întâmplat? Te rog, Ned, ce faci? se văită ea. El luă puÈ™ca într-o mână È™i o aÈ›inti spre ea. — Nu vreau să spui cuiva că m-am jucat cu chibriturile. — Ned, de ce aÈ™ spune cuiva? întrebă ea, plângând. Se îndreptă spre zona de picnic din parcul districtual. Patruzeci de minute mai târziu era acasă. ÃŽl duruseră degetul È™i mâna când apăsase pe trăgaci, dar nu ratase. Avusese dreptate. Era exact ca atunci când împuÈ™ca vrăbii. 24 După ce am plecat de la sanatoriu m-am oprit la birou, dar Don È™i Ken erau plecaÈ›i. Mi-am notat câteva lucruri ca să le discut cu ei dimineață. Mă bazam pe raÈ›ionamentul lor. Existau câteva întrebări la care speram să găsesc răspunsuri. Plănuia Vivian Powers să se întâlnească undeva cu Nicholas Spencer? ÃŽnsemnările de început ale doctorului Spencer chiar dispăruseră, sau fuseseră menÈ›ionate doar ca să provoace dubii în ce privea vinovăția lui Spencer? Mai fusese cineva în conac în noaptea aceea, cu doar câteva minute înainte de incendiu? Și, în sfârÈ™it, întrebarea de o importanță covârÈ™itoare: a testat Nick Spencer vaccinul pe un bolnav în fază terminală, care mai târziu a putut părăsi sanatoriul? Eram hotărâtă să aflu numele acelui pacient. Oare de ce n-a spus el că boala dădea înapoi? m-am întrebat. Din cauză că voia să vadă dacă remisia va dura? Sau pentru că se ferea de presă? Parcă È™i vedeam titlurile din ziare dacă s-ar fi auzit că vaccinul Gen-stone avea, totuÈ™i, efect. Și cine era celălalt pacient despre care doctoriÈ›a Clintworth nu era sigură, dar bănuia că i se administrase vaccinul? Exista vreun mod de a o convinge să-mi spună numele lui? Nicholas Spencer fusese în liceu într-o echipă de înot care participa la campionate. Fiul său se agăța de speranÈ›a că era în viață pentru că în colegiu făcuse pilotaj acrobatic. Nu era prea greu de imaginat că, având asemenea deprinderi, putea să-È™i însceneze propria moarte la câteva mile de țărm È™i apoi să înoate È™i să se pună la adăpost. AÈ™ fi vrut să pot discuta cu băieÈ›ii toate aceste aspecte cât îmi erau încă proaspete în minte. Mi-am făcut însemnări detaliate. Era aproape È™ase È™i avusesem o zi plină, aÈ™a că am plecat acasă. Pe robot erau mai multe mesaje, printre care unul de la Casey care îmi spunea să-l sun pe la È™apte dacă aveam chef de paste la Il Tinello. Aveam, am hotărât, È™i am încercat să-mi dau seama dacă trebuia să mă simt flatată că eram invitată la cină de două ori în decurs de È™apte zile, sau dacă trebuia să mă consider o parteneră “bună la nevoieâ€. N-avea importanță. Am oprit robotul È™i l-am sunat pe Casey pe celular. Am avut obiÈ™nuita noastră conversaÈ›ie telefonică scurtă. — Doctorul Dillon. — Casey, sunt eu. — Paste diseară - bune pentru tine? — Grozave. — La opt la Il Tinello? — ÃŽhî. — Bun. Clic. L-am întrebat odată dacă È™i în pat era atât de rapid ca la telefon, dar m-a asigurat că nu. — Știi cât timp irosesc vorbind la telefon? mă întrebase el. Am făcut un studiu despre asta. Am fost curioasă. — Unde ai făcut studiul? — Acasă, acum douăzeci de ani. Subiectul a fost sora mea, Trish. Când eram amândoi la liceu am cronometrat de două ori cât vorbea la telefon. O dată a petrecut o oră È™i cincisprezece minute spunându-i celei mai bune prietene a ei cât de îngrijorată era că nu se pregătise la testul pe care îl aveau a doua zi. Altă dată a stat la telefon cincizeci de minute, spunându-i altei prietene că nu făcuse nici pe jumătate un proiect care trebuia predat în două zile. — Prostii, a trecut prin È™coală bine, îi reamintisem eu în timpul conversaÈ›iei. Trish ajunsese chirurg pediatru È™i acum locuia în Virginia. Zâmbind amintirii, am apăsat pe butonul robotului ca să aud È™i ultimul mesaj. Glasul celei care vorbea era stins È™i trist. Nu s-a prezentat, dar am recunoscut-o - Vivian Powers. “Carley, e ora patru. Uneori îmi aduceam de lucru acasă. ÃŽmi eliberam biroul. Cred că È™tiu cine a luat însemnările de la doctorul Broderick. Sună-mă, te rog.†Îi scrisesem numărul de acasă pe dosul cărÈ›ii de vizită, pe care figura numărul celularului meu. AÈ™ fi vrut să mă fi sunat pe celular. La patru eram în drum spre oraÈ™. AÈ™ fi întors È™i m-aÈ™ fi dus direct la ea. Mi-am luat agenda din poÈ™etă, am găsit numărul ei de telefon È™i am sunat. Mi-a răspuns robotul. Mi-am formulat cu grijă mesajul. “M-am bucurat să am veÈ™ti de la tine, Vivian. E È™apte fără un sfert. Am să fiu acasă până la È™apte treizeci, când trebuie să plec. Mă întorc pe la nouă treizeci. Sună-mă, te rog.†Un duÈ™ rapid înainte de a ieÈ™i seara în oraÈ™ mă ajută întotdeauna să scap de tensiunile acumulate peste zi. DuÈ™ul pe care îl am în baia mea minusculă e o combinaÈ›ie de cadă È™i duÈ™, dar își face treaba. ÃŽn timp ce mă jucam cu robinetele de apă caldă È™i rece, mi-am adus aminte de ceva ce citisem despre Elisabeta I: “Regina face baie o dată pe lună, fie că are nevoie sau nu.†Poate n-ar fi decapitat atâția oameni dacă ar fi putut să se relaxeze sub un duÈ™ fierbinte la sfârÈ™itul zilei, mi-am zis. Ca È›inută de zi prefer costumele cu pantaloni, dar seara mă simt bine într-o bluză de mătase, pantaloni largi È™i pantofi cu toc înalt. ÃŽmbrăcată aÈ™a, am impresia că sunt mai înaltă. Când am ajuns acasă, temperatura începuse să scadă, dar în loc de o haină, am optat pentru un È™al de lână pe care mi-l cumpărase mama din Irlanda. M-am uitat în oglindă È™i am decis că nu arăt deloc rău. Zâmbetul mi s-a transformat în încruntare, la gândul deranjant că mă îmbrăcam cu atâta grijă pentru Casey È™i că eram atât de încântată că mă sunase aÈ™a de repede după ultima întâlnire. Am plecat de acasă din timp, dar n-am reuÈ™it să prind un taxi. Uneori mă gândesc că toÈ›i taximetriÈ™tii din New York City își trimit unul altuia un semnal să afiÈ™eze simultan “ieÈ™it din tură†când mă văd stând în stradă È™i uitându-mă după ei. ÃŽn consecință, am întârziat cincisprezece minute. Mario, patronul, m-a condus la masa unde stătea Casey È™i mi-a È›inut scaunul. Casey părea mult prea serios È™i m-am gândit: “Doamne Dumnezeule, doar n-o să facă un capăt de È›ară din faptul că am întârziatâ€. S-a ridicat, m-a sărutat uÈ™or pe obraz È™i a întrebat: — EÈ™ti bine? Mi-am dat seama că era atât de obiÈ™nuit să vin la timp încât își făcuse griji pentru mine, ceea ce m-a încântat din cale-afară. E de aÈ™teptat ca un doctor de succes, arătos, deÈ™tept È™i liber, precum Kevin Curtis Dillon, să aibă mare căutare printre femeile libere din New York City È™i mă tem că rolul meu este să fiu prietena comodă. E o situaÈ›ie dulce-amară. Când eram în liceu, È›ineam un jurnal. Acum È™ase luni, când m-am ciocnit de Casey la teatru, l-am dezgropat. Mi-a fost jenă să citesc ce topită eram că urma să merg cu el la balul de absolvire, dar È™i mai rău a fost când am citit despre dezamăgirea amară de mai târziu că nu mă mai sunase. Mi-am propus să nu uit să arunc jurnalul acela. — Sunt bine, am spus. Doar că n-am găsit nici un taxi. Nu păru prea uÈ™urat. Era limpede că îl frământa ceva. — Ce s-a întâmplat, Casey? Ce e? A aÈ™teptat până ce ni s-a turnat în pahare vinul pe care îl comandase, apoi a spus: — Am avut o zi cumplită, Carley. Chirurgia are È™i ea limitele ei È™i e al naibii de frustrant să È™tii că, oricât te străduieÈ™ti, uneori nu poÈ›i face mare lucru. Am operat un puÈ™ti care a intrat cu motocicleta într-un camion. Are noroc că a rămas cu un picior. Ochii lui Casey erau întunecaÈ›i de amărăciune. M-am gândit la Nick Spencer care spera cu disperare să salveze viaÈ›a celor care sufereau de cancer. Oare trecuse dincolo de limitele de siguranță încercând să demonstreze că putea s-o facă? Nu-mi puteam scoate din minte întrebarea asta. Instinctiv, mi-am pus mâna pe cea a lui Casey. M-a privit lung È™i mi s-a părut că se relaxează. — EÈ™ti foarte reconfortantă, Carley, spuse el. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că ai venit. — Plăcerea e de partea mea. — Cu toate că ai întârziat. Momentul de intimitate zburase. — Penurie de taxiuri. — Cum merge articolul despre Spencer? ÃŽn timpul mesei, i-am povestit despre întâlnirile mele cu Vivian Powers, Rosa, Manuel Gomez È™i cu doctoriÈ›a Clintworth de la sanatoriu. Nu i-a plăcut că Nicholas Spencer făcuse experimente pe pacienÈ›ii de la sanatoriu. — Dacă e adevărat, nu e numai ilegal, ci È™i imoral. Au fost medicamente care păreau miraculoase, dar s-au dovedit dezastruoase. Un exemplu clasic e talidomida. A fost brevetată în Europa acum patruzeci de ani pentru a înlătura greÈ›urile femeilor gravide. Din fericire, doctorul Frances Kelsey de la AAM, s-a opus folosirii ei în SUA. Astăzi, mai ales în Germania, există oameni în jur de patruzeci de ani cu malformaÈ›ii oribile din cauză că mamele lor au luat acel medicament. — Am citit că medicamentul este util în tratarea altor boli, am spus eu. — E adevărat. Dar nu se dă femeilor gravide. Medicamentele noi trebuie testate o perioadă lungă înainte de a fi puse în circulaÈ›ie. — Casey, presupunând că ai avea de ales între a muri în câteva luni È™i a rămâne în viață cu riscul unor efecte secundare cumplite, ce ai alege? — Din fericire, e o întrebare cu care nu m-am confruntat. Ceea ce È™tiu în mod sigur este că eu, ca doctor, nu mi-aÈ™ încălca jurământul transformând pe cineva în cobai. Dar Nicholas Spencer nu era doctor È™i gândea altfel. ÃŽn sanatoriu avea de-a face cu oameni care erau în ultima fază a bolii. AceÈ™tia puteau alege doar să fie cobai, sau să moară. La cafea, Casey m-a invitat să merg cu el duminică după-amiază la un cocteil în Greenwhich. — O să-È›i placă, spuse el. Am acceptat, bineînÈ›eles. Când am plecat de la restaurant l-am rugat să-mi găsească un taxi, dar de data asta a insistat să mă însoÈ›ească până acasă. L-am invitat să bem un pahar, însă el i-a spus taximetristului să aÈ™tepte È™i m-a condus până la uÈ™a apartamentului. — Mă gândesc că ar trebui să locuieÈ™ti într-o clădire cu portar, spuse el. Treaba asta cu intratul cu cheia nu-mi place. Cineva ar putea să te agreseze È™i să intre o dată cu tine. — Cum de È›i-a venit ideea asta? am întrebat eu mirată. M-a privit cu seriozitate. Casey are în jur de un metru optzeci È™i cinci È™i chiar când port tocuri mă domină. — Nu È™tiu, Carley. Dar mă întreb dacă cu investigaÈ›ia asta legată de Spencer nu te-ai băgat în ceva mai periculos decât îți dai seama. N-am bănuit cât de aproape de adevăr erau spusele lui. Se făcuse zece È™i jumătate când am intrat în apartament. M-am uitat la robot, dar beculeÈ›ul nu clipea. Vivian Powers nu mă sunase. Am sunat-o eu, dar nu mi-a răspuns, aÈ™a că i-am mai lăsat un mesaj. A doua zi dimineaÈ›a a sunat telefonul tocmai când mă pregăteam să ies pe ușă. Era cineva de la departamentul de poliÈ›ie din Briarcliff Manor. Un vecin care își plimba câinele în acea dimineață observase că uÈ™a casei lui Vivian Powers era întredeschisă. A sunat la ușă È™i, neprimind nici un răspuns, a intrat. Casa era goală. O masă È™i o veioză zăceau pe podea, È™i luminile erau aprinse. Omul chemase poliÈ›ia. PoliÈ›iÈ™tii verificaseră robotul È™i găsiseră mesajul meu. Știam cumva unde putea fi Vivian Powers sau dacă se afla în vreo încurcătură? 25 Ken È™i Don au ascultat cu maximă atenÈ›ie relatarea întâlnirilor mele din Westchester È™i povestea cu telefonul primit în acea dimineață de la poliÈ›ia din Briarcliff Manor. — Ce-È›i spune intuiÈ›ia, Carley? întrebă Ken. E o punere în scenă menită să convingă pe toată lumea că realitatea e alta? ÃŽngrijitorii casei È›i-au spus că Nick Spencer È™i Vivian Powers erau îndrăgostiÈ›i. E posibil să te fi apropiat prea mult de adevăr? Crezi că ea avea de gând să se ducă la Boston È™i să stea o vreme la mami È™i la tati, pentru ca apoi să înceapă o viață nouă în Australia sau în altă parte după ce lucrurile se vor fi liniÈ™tit? — Tot ce e posibil, am spus. De fapt, dacă aÈ™a stau lucrurile, părerea mea este că uÈ™a lăsată deschisă È™i masa răsturnată reprezintă o exagerare. După ce am spus asta, am ezitat. — Ce e? întrebă Ken. — Dacă mă gândesc bine, cred că era înspăimântată. Când mi-a deschis uÈ™a, a È›inut lanÈ›ul de siguranță pus vreo două minute înainte de a-mi da drumul. — Ai fost acolo pe la unsprezece È™i jumătate? — Da. — Þi-a dat vreun indiciu de ce anume se temea? — Nu direct, însă mi-a spus că pedala de acceleraÈ›ie a maÈ™inii lui Spencer se blocase cu numai o săptămână înainte de prăbuÈ™irea avionului. ÃŽncepuse să creadă că în ambele situaÈ›ii nu a fost vorba de accident. M-am ridicat. Mă duc acolo, am spus. Și pe urmă dau o fugă până la Caspien. Dacă povestea asta nu e o È™aradă, faptul că Vivian Powers m-a sunat pentru a-mi spune că bănuia cine e bărbatul cu păr castaniu-roÈ™cat ar putea însemna că deranjase pe cineva. Ken dădu din cap. — Dă-i înainte. Și eu am câteva piste. Sunt puÈ›ini oamenii care au intrat în sanatoriul St. Ann’s ca să moară È™i mai târziu s-au externat. Cu siguranță că n-ar trebui să fie chiar atât de greu să-l identificăm pe tipul ăla. Eram încă nouă în slujba aceea, iar la articolul pe care îl scriam, Ken era È™eful. TotuÈ™i, nu m-am putut abÈ›ine să nu-i spun: — Ken, dacă îl găseÈ™ti, vreau să fiu È™i eu de față când discuÈ›i cu el. Ken se gândi o clipă, apoi dădu din cap. — Mi se pare corect. Am un simÈ› al orientării destul de bun. De data asta n-am avut nevoie de hartă ca să găsesc casa lui Vivian Powers. PoliÈ›istul de la ușă m-a privit bănuitor. I-am explicat că o vizitasem ieri pe Vivian Powers È™i că primisem un telefon de la ea. — Să verific, spuse el. Intră în casă È™i se întoarse repede. Detectivul Shapiro zice să vă las să intraÈ›i. Detectivul Shapiro se dovedi a fi un bărbat cu vorba domoală È™i înfățiÈ™are de cărturar, cu un început de chelie È™i ochi căprui pătrunzători. Se grăbi să-mi explice că investigaÈ›ia tocmai începuse. Fuseseră contactaÈ›i părinÈ›ii lui Vivian Powers È™i se obÈ›inuse de la ei permisiunea de a intra în casă. Faptul că uÈ™a de la intrare era deschisă, veioza È™i masa răsturnate, iar maÈ™ina ei staÈ›ionată pe alee sugerau că fusese victima unei agresiuni. — AÈ›i fost ieri aici, domniÈ™oară DeCarlo? întrebă Shapiro. — Da. — VedeÈ›i pe aici ceva care vi se pare altfel decât era ieri? Ne aflam în camera de zi. M-am uitat în jur. AceeaÈ™i priveliÈ™te - învălmășeală de cutii È™i mobilă. Apoi mi-am dat seama că exista ceva nou. Pe măsuÈ›a de cafea se afla o cutie care ieri nu fusese acolo. Am arătat-o. — Cutia aceea, am spus. Ieri nu era. Detectivul Shapiro se duse È™i luă dosarul care se afla deasupra. — Lucra la Gen-stone, nu-i aÈ™a? întrebă el. — Da, am răspuns. Apoi i-am spus că o intervievasem pe Vivian Powers pentru că scriam un articol despre È™eful ei, Nicholas Spencer. — V-a sunat după ce aÈ›i plecat? — Da. Discutasem cu Vivian despre dispariÈ›ia unor însemnări privind niÈ™te experienÈ›e, însemnări care îi aparÈ›ineau lui Nicholas Spencer. Din câte È™tia ea, omul care le ridicase, spunând că fusese trimis de Spencer, nu era autorizat s-o facă. Scurtul mesaj pe care mi l-a lăsat pe robot mi-a creat impresia că putea să identifice acea persoană. Detectivul mai È›inea încă în mână dosarul Gen-stone, însă în el nu se afla nici o hârtie. — E posibil să fi făcut legătura când s-a uitat prin dosarul acesta? — Nu È™tiu, dar e posibil. — Acum dosarul e gol, iar ea a dispărut. Ce vă spune asta, domniÈ™oară DeCarlo? — Că s-ar putea să fi fost victima unei agresiuni. ÃŽmi aruncă o privire pătrunzătoare. — ÃŽn timp ce veneaÈ›i aici, aÈ›i avut cumva radioul din maÈ™ină deschis, domniÈ™oară DeCarlo? — Nu. — Atunci n-aÈ›i auzit zvonul că Nick Spencer a fost zărit la Zürich de către un bărbat care îl cunoÈ™tea de la întrunirile acÈ›ionarilor? Mi-a luat un minut să diger È™tirea. — SunteÈ›i sigur că afirmaÈ›ia este credibilă? — Nu, doar că e un unghi de abordare nou. FireÈ™te, povestea va fi verificată în amănunÈ›ime. — Dacă se confirmă, eu nu mi-aÈ™ face prea multe griji pentru Vivian Powers, am spus eu. Bănuiesc că în momentul de față e în drum spre ElveÈ›ia, dacă n-o fi ajuns deja. — Erau cuplaÈ›i? întrebă repede Shapiro. — Perechea care are grijă de casa lui Nick Spencer crede că erau. ÃŽn acest caz s-ar putea ca furtul însemnărilor să fie o parte din planul de a ascunde adevărul. N-aÈ›i auzit că uÈ™a din față era deschisă? Shapiro dădu din cap. — E posibil s-o fi lăsat deschisă pentru a atrage atenÈ›ia asupra absenÈ›ei sale. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, domniÈ™oară DeCarlo, ceva în afacerea asta nu-mi miroase bine È™i cred că mi-aÈ›i spus ce. Pun pariu că în clipa de față zboară spre Spencer, indiferent unde se află el. 26 Am ajuns la braserie tocmai la timp pentru un prânz întârziat È™i Milly m-a întâmpinat ca pe o veche prietenă. — Le-am spus tuturor că scrii un articol despre Nick Spencer, spuse ea zâmbindu-mi. Cum e cu È™tirea de azi, că se află în ElveÈ›ia? Acum două zile puÈ™tii ăia au pescuit bucata de cămaÈ™a pe care o purta È™i toată lumea a crezut că a murit. Mâine o să auzim altceva. Eu am spus mereu că cine e destul de deÈ™tept să fure atâta bănet, o să găsească È™i modalitatea de a trăi suficient de mult ca să-i cheltuie. — S-ar putea să ai dreptate, Milly. Cum e azi salata de pui? — Grozavă. Bazându-mă pe recomandare, am luat salată de pui È™i cafea. Fiind pauza de prânz, localul era aglomerat. Am auzit de multe ori pomenindu-se numele lui Nicholas Spencer la diferite mese, dar nu È™i ce se spunea despre el. Când Milly s-a întors cu salata, am întrebat-o ce auzise despre starea doctorului Broderick. — E puÈ›in mai bine, spuse ea, tărăgănând cuvântul astfel încât suna: “p-u-u-u-È›inâ€. Adică, starea lui e tot critică, dar am auzit că a încercat să vorbească cu soÈ›ia lui. Nu e bine? — Ba da, e bine. Mă bucur mult. ÃŽn timp ce mâncam salata, care avea mai multă È›elină È™i mai puÈ›in pui, mintea mea lucra cu febrilitate. Dacă Broderick își revenea, îl va putea identifica pe cel care-l accidentase, sau nu-È™i va aminti nimic? ÃŽn timp ce beam a doua ceaÈ™că de cafea, braseria se golea rapid. Am aÈ™teptat ca Milly să termine de strâns de la celelalte mese, apoi i-am făcut semn să vină la mine. Adusesem fotografia făcută în seara când Nick Spencer era sărbătorit È™i i-am arătat-o. — Milly, îi cunoÈ™ti pe oamenii ăștia? ÃŽÈ™i potrivi ochelarii È™i studie grupul adunat pe podium. — Sigur. Asta e Delia Gordon, È™i cel de lângă ea soÈ›ul ei, Ralph. Ea e de treabă, el cam scorÈ›os. Asta e Jackie Schlosser. O femeie cu adevărat cumsecade. Ãsta e reverendul Howell, preotul prezbiterian, iar acesta e escrocul, fireÈ™te. Sper să pună mâna pe el. Ãsta e preÈ™edintele comitetului director al spitalului. E tare amărât că a convins comitetul să investească aÈ™a de mult în Gen-stone. Din câte am auzit, va fi dat afară din conducere la următoarele alegeri, dacă nu mai devreme. MulÈ›i sunt de părere că ar trebui să-È™i dea demisia. Sunt sigură că o va face dacă se dovedeÈ™te că Nick Spencer trăieÈ™te. Dacă va fi arestat, s-ar putea afla unde a ascuns banii. Asta-i Dora Whitman cu soÈ›ul ei, Nils. Provin amândoi din familii de vază ale oraÈ™ului. Bani grei. Mă refer la servitori care locuiesc în casă È™i tot tacâmul. Locuiesc în Caspien, dar aud că au È™i o casă de vacanță formidabilă în Martha’s Vineyard. Oh, ultima din dreapta e Kay Fess, È™efa voluntarilor de la spital. Mi-am luat notiÈ›e, străduindu-mă să È›in pasul cu comentariile rapide ale lui Milly. Când a terminat, am spus: — Milly, vreau să vorbesc cu câțiva dintre oamenii ăștia. Singurul la care am reuÈ™it să ajung până acum a fost reverendul Howell. CeilalÈ›i fie au telefoanele la secret, fie nu mi-au răspuns la mesajul lăsat. Ai vreo idee cum pot ajunge la ei? — Să nu spui că È™tii de la mine, dar Kay Fess e probabil la biroul de informaÈ›ii de la spital în clipa asta. Chiar dacă nu È›i-a răspuns la mesaj, e uÈ™or să intri în vorbă cu ea. — EÈ™ti o comoară, Milly, am spus. Mi-am terminat cafeaua, am achitat nota de plată, lăsând un bacÈ™iÈ™ generos È™i, după ce mi-am consultat harta, am plecat spre spital. Cred că mă aÈ™teptam să găsesc un modest spital al comunității locale, dar Caspien Hospital era evident o instituÈ›ie în dezvoltare, cu multe clădiri mai mici ataÈ™ate la clădirea principală È™i o zonă nouă, împrejmuită È™i marcată cu un indicator pe care scria LOCUL VIITORULUI CENTRU DE PEDIATRIE. Eram sigură că asta era construcÈ›ia plănuită care acum stagna din cauza investiÈ›iei la Gen-stone. Am parcat maÈ™ina È™i am intrat în hol. La biroul de informaÈ›ii se aflau două femei, dar am ghicit imediat care era Kay Fess. Foarte bronzată, deÈ™i era abia luna aprilie, cu părul scurt uÈ™or încărunÈ›it, ochi căprui, ochelari de bunicuță, un nas frumos È™i buze înguste, arăta “stăpână pe situaÈ›ieâ€. Mă îndoiam serios că cineva ar fi putut să se strecoare pe lângă ea fără permis de vizitator. Când am intrat în hol, patru sau cinci oameni aÈ™teptau să primească permise. Am aÈ™teptat È™i eu până când cele două femei s-au eliberat È™i m-am dus să vorbesc cu Kay Fess. — DomniÈ™oara Fess? am întrebat. Ea s-a pus imediat în gardă, de parcă mă bănuia că aveam s-o rog să mă lase să aduc zece copii să viziteze un pacient. — DomniÈ™oară Fess, sunt Carley DeCarlo de la Wall Street Weekly. AÈ™ vrea tare mult să discut cu dumneavoastră despre dineul de premiere a lui Nicholas Spencer de acum câteva luni. Am înÈ›eles că aÈ›i fost pe podium È™i aÈ›i stat foarte aproape de el. — Dumneata mi-ai dat telefon zilele trecute. — Da, eu. Cealaltă femeie de la birou se uita la noi curioasă; apoi È™i-a îndreptat atenÈ›ia spre niÈ™te nou-veniÈ›i. — DomniÈ™oară DeCarlo, faptul că nu È›i-am răspuns la mesaj nu È›i-a dat de înÈ›eles că nu intenÈ›ionez să stau de vorbă cu dumneata? Tonul ei era plăcut, dar foarte ferm. — DomniÈ™oară Fess, am înÈ›eles că vă petreceÈ›i mult timp în spital. Și mai È™tiu că spitalul a fost nevoit să oprească o vreme lucrările la centrul de pediatrie din cauza investiÈ›iei la Gen-stone. Vreau să discut cu dumneavoastră pentru că nu cred că adevărata poveste a dispariÈ›iei lui Nicholas Spencer a ieÈ™it la suprafață; dacă iese, atunci s-ar putea da de urma acelor bani. Am citit pe chipul ei ezitare È™i îndoială. — Nicholas Spencer a fost văzut în ElveÈ›ia, spuse ea. Mă întreb dacă își va cumpăra un castel cu banii care ar fi putut salva viaÈ›a multor copii. — Ceea ce părea a fi dovada indubitabilă a morÈ›ii lui a È›inut prima pagina a ziarelor cu doar două zile în urmă, i-am reamintit. Acum a apărut È™tirea asta. Adevărul e că încă nu È™tim toată povestea. Vă rog să-mi acordaÈ›i doar câteva minute. DomniÈ™oara Fess se întoarse spre colega ei. — Margie, mă întorc imediat. Ne-am aÈ™ezat într-un colÈ› al holului. Se vedea clar că nu era dispusă să lungească vorba. La rândul meu, nu aveam de gând să-i spun că mă îndoiam că ceea ce i se întâmplase doctorului Broderick fusese un accident. I-am spus doar că bănuiam că Nicholas Spencer auzise ceva la dineul de premiere, ceva care-l făcuse să dea fuga în dimineaÈ›a următoare să ia vechile însemnări ale cercetărilor tatălui său de la doctorul Broderick. Apoi m-am hotărât să mai fac un pas. — DomniÈ™oară Fess, Spencer a fost vizibil supărat când a aflat că altcineva luase deja acele însemnări, spunând că el îl trimisese. Cred că dacă putem afla cine i-a dat informaÈ›ia care l-a tulburat la dineu È™i la cine a fost a doua zi după ce a plecat de la doctorul Broderick, am avea o idee despre ce i s-a întâmplat cu adevărat È™i despre banii care lipsesc. AÈ›i stat mai mult de vorbă cu Spencer? Kay Fess păru să reflecteze. Aveam sentimentul că era una din acele persoane cărora nu le scapă nimic. — Oamenii de pe podium s-au adunat cu o jumătate de oră mai devreme într-o sală de recepÈ›ie privată, pentru niÈ™te fotografii; s-au servit cocteiluri. ÃŽn centrul atenÈ›iei s-a aflat Nicholas Spencer. — Cum aÈ›i descrie comportamentul iui la începutul serii? Părea destins? — Era cordial, plăcut, cum îi stă bine unui sărbătorit. ÃŽi prezentase preÈ™edintelui un cec de o sută de mii de dolari, destinaÈ›i fondului de construcÈ›ii, dar nu a vrut să se anunÈ›e asta la dineu. A spus că, după omologarea vaccinului, va fi în măsură să facă o donaÈ›ie de zece ori mai mare. Strânse buzele. Era un om foarte convingător. — AÈ›i observat dacă a vorbit cu cineva în particular? — Nu. ÃŽnainte de a se servi desertul a stat la taclale cu Dora Whitman cel puÈ›in zece minute È™i părea foarte atent la ce-i spunea ea. — AveÈ›i vreo idee despre ce vorbeau? — Eu stăteam în dreapta reverendului Howell, dar el se ridicase să salute niÈ™te prieteni. Dora se afla în stânga lui Howell, aÈ™a că o auzeam foarte bine. Cita pe cineva care îl preÈ›uise pe doctorul Spencer, tatăl lui Nicholas. ÃŽi spunea lui Nicholas că femeia respectivă a afirmat că doctorul Spencer îi vindecase copilul de un defect din naÈ™tere, care altfel i-ar fi distrus viaÈ›a. Am È™tiut imediat că asta era legătura pe care încercasem s-o găsesc. Mi-am dat seama că nu reuÈ™isem să-i contactez pe soÈ›ii Whitman deoarece aveau telefonul ia secret. — DomniÈ™oară Fess, dacă aveÈ›i numărul de telefon al doamnei Whitman, vă rog să o sunaÈ›i È™i să întrebaÈ›i dacă aÈ™ putea sta de vorbă cu ea cât mai repede cu putință, chiar imediat, dacă e liberă. I-am citit îndoiala din ochi. Nu i-am dat prilejul să mă refuze. — DomniÈ™oară Fess, sunt reporter. Am să aflu unde locuieÈ™te doamna Whitman È™i, într-un fel sau altul, am să ajung să vorbesc cu ea. Dar cu cât aflu mai repede ce i-a spus lui Nicholas Spencer în seara aia, cu atât cresc È™ansele de a afla ce l-a făcut să dispară È™i unde sunt banii care lipsesc. S-a uitat la mine È™i mi-am dat seama că nu o clintisem din hotărârea ei. Dimpotrivă, o făcusem să dea înapoi amintindu-i că eram reporter. ÃŽncă nu voiam să vorbesc despre doctorul Broderick ca posibilă victimă, însă am mai jucat o carte: — DomniÈ™oară Fess, m-am întâlnit ieri cu Vivian Powers, asistenta personală a lui Nicholas Spencer. Mi-a spus că la dineul de premiere s-a întâmplat ceva care l-a tulburat sau care l-a emoÈ›ionat teribil. Tot în cursul zilei de ieri, la câteva ore după ce am vorbit, tânăra asta a dispărut È™i mă tem că a pățit ceva rău. Este limpede că cineva vrea cu disperare să împiedice ca informaÈ›ia despre însemnările dispărute să ajungă la autorități. Și acum, vreÈ›i, vă rog, să mă puneÈ›i în legătură cu Dora Whitman? DomniÈ™oara Fess se ridică. — Te rog să aÈ™tepÈ›i aici cât o sun eu pe Dora, spuse ea. Se duse la birou; am văzut-o ridicând receptorul È™i formând numărul. Era evident că îl È™tia pe dinafară. ÃŽncepu să vorbească È™i mi-am È›inut respiraÈ›ia când am văzut-o notând ceva pe o bucată de hârtie. ÃŽn hol câțiva oameni se îndreptau spre biroul de informaÈ›ii. Mi-a făcut semn È™i m-am grăbit să mă duc la ea. — Doamna Whitman e acasă, dar pleacă la New York în jumătate de oră. I-am spus că vei pleca imediat spre ea È™i te aÈ™teaptă. Ai aici adresa ei È™i numărul de telefon. Am dat să-i mulÈ›umesc domniÈ™oarei Fess, dar ea privea pe deasupra mea. — Bună ziua, doamnă Broderick, spuse ea cu solicitudine. Cum se simte astăzi domnul doctor? Sper că mai bine. 27 Acum că Annie murise, nimeni nu mai venea la el. AÈ™a încât marÈ›i dimineață, când sună soneria de la ușă, Ned se hotărî s-o ignore. Probabil că era doamna Morgan. Ce mai voia? Nu avea nici un drept să-l deranjeze. Soneria sună din nou, numai că de data asta nu se mai opri. Auzi pe scări paÈ™i grei. Asta însemna că nu era doamna Morgan. Apoi auzi vocea ei È™i pe cea a unui bărbat. Trebuia să vadă cine era, altfel doamna Morgan va descuia cu cheia ei. ÃŽÈ™i aduse aminte că trebuia să-È™i bage mâna dreaptă în buzunar. Chiar È™i cu unguentele pe care le luase de la farmacie, mâna nu arăta mai bine. Probabil că bărbatul lui Peg raportase la poliÈ›ie dispariÈ›ia ei, dacă nu cumva i se găsise deja cadavrul. Presupunea că Brown spusese poliÈ›iei că el fusese unul dintre ultimii oameni care fuseseră în farmacie seara trecută. Conform legitimaÈ›iilor, tipul înalt era detectivul Pierce, cel în negru era detectivul Carson. Carson întrebă dacă puteau să stea de vorbă cu el câteva minute. Ned È™tia că nu era cazul să refuze - ar fi părut ciudat. Remarcă faptul că amândoi se uitau la mâna lui dreaptă È™i asta pentru că o È›inea în buzunar. Poate se gândeau că avea un pistol. Bandajul avea să-i împiedice să vadă cât de urâtă era arsura. Scoase încet mâna din buzunar, străduindu-se să nu arate cât de tare îl durea când o atingea de căptuÈ™eală. — Sigur, se poate, bombăni el. Detectivul Pierce îi mulÈ›umi doamnei Morgan că îi însoÈ›ise la parter. Ned își dădea seama că ea murea de curiozitate să È™tie ce se petrece È™i, înainte ca el să închidă uÈ™a, o văzu încercând să arunce o privire în apartament. ÃŽÈ™i dădu seama ce gândea - în casă era o mizerie de nedescris. Doamna Morgan È™tia că Annie strângea zilnic după el ziare, farfurii È™i haine murdare. Lui Annie îi plăceau ordinea È™i curățenia. Acum ea nu mai era, iar el nu se deranja să facă ordine. Nu prea mânca, dar când o făcea, trântea toate vasele în chiuvetă È™i lăsa să curgă apa peste ele, când avea nevoie de o farfurie sau de o ceaÈ™că. ÃŽÈ™i dădea seama că detectivii studiau camera. Observaseră perna È™i pătura de pe canapea, teancurile de ziare de pe podea, cutia de cereale È™i castronul de pe masă, alături de bandaje È™i unguente È™i leucoplast. Hainele pe care le purtase în ultimul timp zăceau aruncate pe un scaun. — Putem să luăm loc? întrebă Pierce. — Sigur. Ned împinse pătura într-o parte È™i se aÈ™eză pe canapea. De o parte È™i de alta a televizorului era câte un scaun. Detectivii le luară È™i le aduseră mai aproape de canapea. Se aÈ™ezaseră prea aproape de el ca să se simtă bine. ÃŽncercau să-l facă să se simtă încolÈ›it. Fii atent ce spui, își zise Ned. — Domnule Cooper, aseară, chiar înainte de închidere, te aflai în farmacia domnului Brown, nu-i aÈ™a? întrebă Carson. Ned își dădu seama că dintre cei doi Carson era È™eful. Amândoi se uitau la mâna lui. VorbeÈ™te-le despre asta, își spuse el. Fă-i să le fie milă de tine. — Da, eram acolo. SoÈ›ia mea a murit luna trecută. Eu n-am gătit niciodată. Mi-am ars mâna la aragaz acum două săptămâni È™i nu s-a vindecat încă. Aseară m-am dus la farmacie să iau niÈ™te alifii cu care să mă ung. Se aÈ™teptau probabil ca el să-i întrebe de ce erau aici. Se uită la Carson. — Ce s-a întâmplat? — O cunoÈ™teai pe doamna Rice, casiera lui Brown? — Peg? Sigur. Lucrează de douăzeci de ani la Brown. E o doamnă cumsecade. Foarte săritoare. Erau vicleni. Nu-i spuneau nimic despre Peg. Oare chiar credeau că dispăruse, sau îi găsiseră cadavrul? — După spusele domnului Brown, dumneata ai fost penultima persoană pe care a servit-o doamna Rice. AÈ™a e? — Cred că da. Þin minte că mai era cineva în urma mea când am plătit. Nu È™tiu dacă a mai intrat È™i altcineva după ce am plecat. M-am suit în maÈ™ină È™i am venit acasă. — Când ai ieÈ™it din farmacie ai observat pe cineva învârtindu-se pe afară? — Nu. Cum am spus, m-am suit în maÈ™ină È™i am venit acasă. — Știi cine era în spatele dumitale la farmacie? — Nu. Nu i-am dat atenÈ›ie. Dar Peg îl cunoaÈ™te. I-a spus... să mă gândesc. I-a zis “Garretâ€. Ned îi văzu pe detectivi uitându-se unul la altul. Asta veniseră să afle. Brown nu È™tiuse cine fusese ultimul client. Acum, îl vor căuta pe acel tip. Se ridicară. — Nu te mai reÈ›inem, domnule Cooper, spuse Carson. Ne-ai fost de mare ajutor. — Mâna aia pare umflată, spuse Pierce. Sper că a văzut-o un doctor. — Da, da. E mai bine pe zi ce trece. Se uitau ciudat la el. SimÈ›ise asta. Abia după ce încuie de două ori uÈ™a în urma lor își dădu seama că nu-i spuseseră ce se întâmplase cu Peg. Era sigur că remarcaseră că îi lăsase să plece fără să întrebe. Probabil că acum erau în drum spre Brown ca să-l întrebe de Garret. Ned aÈ™teptă zece minute, apoi sună la farmacie. ÃŽi răspunse Brown. — Aici e Ned Cooper. ÃŽmi fac griji pentru Peg. Au fost aici doi detectivi È™i mi-au pus întrebări despre ea, dar nu mi-au spus ce s-a întâmplat. A pățit ceva? — AÈ™teaptă o clipă, Ned. ÃŽÈ™i dădu seama că Brown acoperise receptorul cu mâna È™i vorbea cu cineva. Apoi, pe fir intră detectivul Carson. — Domnule Cooper, îmi pare rău că trebuie să-È›i spun: doamna Rice a fost ucisă. Ned era sigur că glasul lui Carson suna acum mai prietenos. Avusese dreptate: remarcaseră că nu întrebase ce i se întâmplase lui Peg. ÃŽi spuse lui Carson că îi părea foarte rău È™i îl rugă să-i transmită È™i lui Brown regretele sale. Carson îi spuse că dacă își aminteÈ™te ceva, fie È™i un amănunt neimportant, să-i sune. — Am s-o fac, îl asigură Ned pe detectiv. După ce închise, se duse la fereastră. Se va întoarce; era sigur de asta. Deocamdată însă nu avea de ce să-È™i facă griji. Trebuia să ascundă imediat puÈ™ca. Nu era bine s-o lase în maÈ™ină È™i nici în grămada de vechituri din garaj. Dar unde s-o ascundă? Trebuia să găsească un loc unde nu i-ar trece nimănui prin minte s-o caute. Se uită în jos la peticul de iarbă din faÈ›a casei. Era plin de noroi È™i îi amintea de mormântul lui Annie. O îngropase în locul de veci al mamei lui, în cimitirul vechi al oraÈ™ului. Cimitirul nu prea mai era folosit. Nu era întreÈ›inut, È™i de altfel nici mormintele. Trecuse pe acolo săptămâna trecută. Mormântul lui Annie era prea proaspăt È™i pământul nu se aÈ™ezase. Era moale È™i noroios, un morman de țărână. Un morman de țărână... Ãsta era răspunsul. O să înfășoare puÈ™ca È™i gloanÈ›ele în plastic, apoi într-o pătură veche È™i o să le îngroape în mormântul lui Annie până va veni vremea să le folosească din nou. După ce se va fi terminat totul, se va culca pe mormânt È™i se va sinucide. “Annieâ€, strigă el, aÈ™a cum obiÈ™nuia s-o strige când era în bucătărie, “Annie, în curând voi fi cu tine, îți promitâ€. 28 Ken È™i Don nu se mai aflau la birou când m-am întors de la Caspien, aÈ™a că am plecat acasă. Le-am lăsat totuÈ™i mesaje amândurora, È™i ei m-au sunat seara. Am căzut de acord să ne întâlnim dimineață, la opt, È™i să discutăm cu mintea limpede. Am lucrat la rubrica mea È™i mi-am reamintit de lupta zilnică a nouăzeci È™i nouă la sută din populaÈ›ie pentru a-È™i echilibra cheltuielile cu veniturile. M-am uitat pe noua serie de e-mail-uri în speranÈ›a că voi găsi È™i altceva decât mesajul celui care a văzut pe cineva părăsind conacul Bedford înainte de incendiu. Nu era nimic de la el. Sau de la ea, am adăugat în gând. Am terminat rubrica È™i la unsprezece fără douăzeci m-am spălat pe față, mi-am pus cămaÈ™a de noapte È™i halatul, am sunat după o pizza mică È™i mi-am turnat un pahar de vin. Restaurantul era chiar după colÈ›, pe Third Avenue, È™i pizza a sosit tocmai când începeau È™tirile de la ora unsprezece. Principala È™tire era despre Nicholas Spencer. Presa făcuse legătura dintre posibila lui apariÈ›ie în ElveÈ›ia È™i dispariÈ›ia lui Vivian Powers. “O întorsătură nouă È™i bizară în cazul Spencer.†ReieÈ™ea că poliÈ›ia din Briarcliff Manor se îndoia că Vivian Powers fusese răpită. Am hotărât că era prea târziu s-o sun pe Lynn, dar mi-am zis că, dacă aÈ™a stăteau lucrurile, afirmaÈ›iile că nu luase parte la planurile soÈ›ului ei rămâneau în picioare. Și totuÈ™i, dacă cineva chiar a părăsit conacul cu doar câteva minute înainte de incendiu, însemna că ea a avut un plan propriu. M-am dus la culcare cu sentimente contradictorii È™i am avut nevoie de mult timp ca să adorm. Dacă Vivian Powers plecase la Nick Spencer doar la câteva ore după ce am vorbit cu ea, înseamnă că e o actriță a naibii de bună. ÃŽmi părea bine că nu È™tersesem mesajul telefonic primit de la ea. IntenÈ›ionam să-l păstrez È™i să mă duc din nou la Gen-stone ca să stau de vorbă cu câteva dintre femeile care răspundeau la corespondență. A doua zi la ora opt, Don È™i cu mine eram în biroul lui Ken. Þinând în mâini căni cu cafea proaspătă, aburindă, cei doi mă priveau nerăbdători. — Cronologic? am propus. Ken dădu din cap. Le-am povestit despre casa lui Vivian Powers, despre aspectul fals, regizat al uÈ™ii deschise È™i al mesei È™i veiozei răsturnate. Apoi am adăugat: — Trebuie să È™tiÈ›i că părea absolut convingătoare când m-a sunat să-mi spună că bănuieÈ™te cine a luat însemnările doctorului Spencer de la Broderick. M-am uitat la ei È™i am continuat: — Acum cred că È™tiu de ce au fost luate È™i ce-ar fi putut să conÈ›ină. Ieri m-am lămurit. Am pus pe birou fotografia de la dineul de premiere È™i am identificat-o pe Dora Whitman. I-am făcut o vizită. Mi-a povestit că a stat de vorbă cu Nick Spencer la dineu. I-a spus că ea È™i cu soÈ›ul ei au fost la începutul lui noiembrie trecut într-o croazieră în America de Sud È™i s-au împrietenit cu un cuplu din Ohio, care le-a povestit că nepoata lor a locuit o perioadă scurtă în Caspien, în urmă cu vreo treisprezece ani. Ea a născut la Caspien Hospital È™i copilul a fost diagnosticat cu scleroză multiplă. L-a dus la doctorul Spencer pentru injecÈ›iile obiÈ™nuite È™i, cu o zi înainte ca familia să se mute înapoi în Ohio, doctorul Spencer a venit acasă la ei È™i i-a făcut bebeluÈ™ului o injecÈ›ie cu penicilină pentru că avea febră mare. Am luat o gură de cafea. ImplicaÈ›iile a ceea ce aflasem încă mă mai uluiau. — Conform poveÈ™tii lor, câteva săptămâni mai târziu doctorul Spencer a sunat-o pe mamă în Ohio. Era foarte agitat. I-a spus că È™i-a dat seama că îi administrase bebeluÈ™ului un vaccin netestat la care lucrase mai demult È™i că purta întreaga răspundere pentru orice problemă putea să apară. — I-a administrat pruncului un vaccin netestat... un vaccin vechi la care lucrase? E o minune că nu l-a omorât, spuse Ken furios. — Stai să auzi È™i restul. Mama i-a spus că bebeluÈ™ul nu avusese nici o reacÈ›ie la injecÈ›ie. Și absolut neobiÈ™nuit în ziua de azi, nu a dat fuga la un avocat. Pe de altă parte, copilul nu dădea nici un semn că ar avea vreo problemă. Câteva săptămâni mai târziu, pediatrul din Ohio i-a spus mamei că pruncului i se pusese un diagnostic greÈ™it, pentru că se dezvolta normal È™i nu exista nici un semn de scleroză. Fata are acum treisprezece ani È™i toamna trecută a fost victima unui accident de maÈ™ină. Radiologul a spus că dacă n-ar È™ti că e imposibil, ar zice că rezultatul arată urme extrem de vagi de scleroză la câteva celule. Mama s-a hotărât să ceară la Caspien radiografiile iniÈ›iale. Ele arătau o scleroză extinsă, atât la creier cât È™i la măduva spinării. — Probabil că radiografiile au fost încurcate, spuse Ken. Asta se întâmplă foarte des. — Știu, È™i nimeni din Ohio nu a vrut să creadă că radiografiile nu au fost încurcate, cu excepÈ›ia mamei. Ea a încercat să-i scrie doctorului Spencer despre asta, însă el murise de câțiva ani È™i scrisoarea i-a fost returnată. Dora Whitman le-a spus noilor prieteni că Nicholas Spencer era fiul doctorului Spencer È™i că era sigură că lui i-ar fi plăcut să aibă veÈ™ti de la nepoata lor. Doamna Whitman a sugerat ca nepoata lor să-i scrie la Gen-stone. Se pare că a făcut-o, dar n-a primit nici un răspuns. — Asta-i povestea pe care i-a spus-o doamna Whitman lui Spencer la dineu? întrebă Don. — Da. — Iar a doua zi el s-a întors în grabă în Caspien să ia însemnările tatălui său, dar a descoperit că dispăruseră, spuse Ken, jucându-se cu ochelarii. M-am întrebat cât de des trebuia să înlocuiască È™urubelele care prindeau toartele de ramă. — Dora Whitman i-a promis lui Spencer că îi dă adresa È™i numărul de telefon ale cuplului care îi povestise despre nepoata lor. BineînÈ›eles că nu le avea la ea la dineu. Spencer s-a dus la ea după ce a plecat de la doctorul Broderick, după ce aflase că însemnările fuseseră luate. Dora Whitman spune că era vizibil supărat. Spencer a telefonat cuplului din Ohio din casa soÈ›ilor Whitman, a primit numărul de telefon al nepoatei lor È™i a vorbit cu ea. Numele nepoatei e Caroline Summers. Dora Whitman l-a auzit întrebând-o pe doamna Summers dacă are fax. Se pare că avea, pentru că el a spus că va verifica la Caspien Hospital dacă mai există în arhivă un set de radiografii ale fiicei ei È™i, dacă da, voia ca ea să-i transmită prin fax permisiunea de a le lua. — Deci acolo s-a dus după ce a vorbit cu Broderick? — Da. După ce am plecat de la doamna Whitman, m-am întors la Caspien Hospital. Mi s-a spus că Nick Spencer fusese acolo, dar nu-l putuseră ajuta. Singurul set de radiografii îi fusese trimis lui Caroline Summers. — Succesiunea evenimentelor pare să indice că doamna Summers i-a trimis scrisoarea aia lui Spencer în noiembrie, după care cineva s-a grăbit să ia însemnările tatălui său, spuse Don. Am observat că tot desena niÈ™te triunghiuri È™i m-am întrebat cum ar fi interpretat un psiholog genul ăsta de mâzgăleală. Eu È™tiam cum s-o interpretez: o a treia persoană de la Gen-stone luase acea scrisoare în serios È™i fie că acÈ›ionase pe baza ei, fie o dăduse altcuiva. — Dar povestea nu s-a terminat. Nick Spencer a plecat cu avionul în Ohio, s-a întâlnit cu Caroline Summers È™i cu fiica ei, a examinat-o pe fată È™i a luat radiografiile care fuseseră făcute la Caspien Hospital. Apoi s-a dus cu doamna Summers la spitalul din Ohio, unde radiologul afirmase că văzuse urme de celule cu scleroză. Raportul radiologului dispăruse. Cineva se folosise de numele lui Caroline Summers È™i luase raportul în săptămâna de după Ziua RecunoÈ™tinÈ›ei. Nick a rugat-o pe doamna Summers să nu vorbească cu nimeni despre toate astea È™i i-a promis că va È›ine legătura cu ea. BineînÈ›eles că n-a mai făcut-o. — Avea o cârtiță undeva în propria-i companie È™i, după o lună È™i un pic, avionul lui s-a prăbuÈ™it. Ken È™i-a pus ochelarii, semn că È™edinÈ›a avea să se încheie curând. Acum a fost zărit în ElveÈ›ia È™i iubita lui a dispărut. — Și au dispărut È™i milioanele de dolari, spuse Don. — Carley, zici că ai vorbit cu soÈ›ia doctorului Broderick? Ai obÈ›inut vreo informaÈ›ie de la ea? — Am vorbit cu ea doar o clipă. Știa că am fost săptămâna trecută la el la cabinet È™i bănuiesc că el m-a descris în culori favorabile, pentru că a fost de acord să stea de vorbă cu mine imediat ce soÈ›ul ei va fi în afara oricărui pericol. Să sperăm că el va putea spune ce s-a întâmplat. — Accidentul lui Broderick, un avion prăbuÈ™it, însemnări furate, un raport radiologic furat, un conac incendiat, o secretară dispărută, un vaccin anticancer eÈ™uat, È™i un vaccin care s-ar putea să fi vindecat scleroza multiplă acum treisprezece ani, spuse Don È™i se ridică. Și când te gândeÈ™ti că totul a început ca povestea unui escroc fugar! — Pot să vă spun un lucru, nici o injecÈ›ie cu un vaccin vechi n-a vindecat vreodată scleroza multiplă, conchise Ken. Telefonul meu a sunat È™i am alergat să răspund. Era Lynn. Zvonurile că Nick fusese văzut în ElveÈ›ia, cuplate cu È™tirea È™ocantă că el avea o relaÈ›ie amoroasă cu secretara lui, o determinaseră pe Lynn să pregătească o declaraÈ›ie pentru presă È™i voia s-o ajut. Atât Charles Wallingford cât È™i Adrian Garner se chinuiau să redacteze una. — Carley, chiar dacă zvonul despre Nick se dovedeÈ™te a fi neadevărat, faptul că avea o legătură sentimentală cu secretara lui mă va separa efectiv în mintea oamenilor de activitățile lui. ToÈ›i mă vor considera o soÈ›ie inocentă. Asta vrem amândouă, nu-i aÈ™a? — Vrem adevărul, Lynn, am spus, dar am acceptat cu reÈ›inere să mă întâlnesc cu ea mai târziu È™i să luăm masa la The Four Seasons. 29 The Four Seasons era aglomerat la ora unu, oră preferată de cel puÈ›in jumătate din cei care iau prânzul în oraÈ™. Am recunoscut multe personaje ale căror fotografii apar în secÈ›iunea “Style†a ziarului New York Times, precum È™i în paginile de politică È™i afaceri. Julian È™i Alex, patronii, erau amândoi la birou. Am întrebat de masa doamnei Spencer È™i Alex mi-a precizat: — Rezervarea este pe numele domnului Garner. CeilalÈ›i au sosit. Sunt în Salonul Piscinei. AÈ™adar, nu era vorba de o È™edință gen “sora vitregă pune umărul să salveze o reputaÈ›ieâ€, m-am gândit în timp ce urmam însoÈ›itorul pe coridorul de marmură spre sala în care se aflau ceilalÈ›i. M-am întrebat de ce nu-mi spusese Lynn nimic despre Wallingford È™i Garner. Poate s-a gândit că am să dau bir cu fugiÈ›ii. GreÈ™it, Lynn, m-am gândit. Abia aÈ™tept să mă uit bine la ei, mai ales la Wallingford. Dar trebuia să-mi înfrâng instinctele de reporter. Aveam de gând să fiu numai urechi È™i să vorbesc foarte puÈ›in. Am ajuns în Salonul Piscinei, numit aÈ™a pentru că are în mijloc o piscină mare, pătrată, înconjurată de copaci specifici anotimpului. Acum fiind primăvară, piscina era înconjurată de meri lungi È™i supli, cu crengile încărcate de flori. Era o încăpere veselă, plăcută È™i puteam paria că aici se încheie printr-o strângere de mână tot atâtea tranzacÈ›ii barosane ca È™i în sălile de consiliu. Lynn arăta minunat. Era îmbrăcată cu un costum negru cu guler È™i manÈ™ete albe. Bandajele de la mâini dispăruseră. Duminică nu purta bijuterii, dar astăzi avea pe al treilea deget de la mâna stângă o verighetă lată de aur. ÃŽn drum spre mesele lor oamenii se opreau să o salute. Juca teatru, sau eram eu atât de predispusă s-o antipatizez încât m-am pomenit dispreÈ›uindu-i zâmbetul afiÈ™at cu curaj È™i clătinarea copilărească din cap atunci când un bărbat pe care l-am recunoscut a fi directorul unei firme de brokeraj i-a atins mâna? “Încă mă doareâ€, îi explică ea, în timp ce însoÈ›itorul îmi È›inea scaunul. M-am bucurat că era cu capul întors. Asta m-a scutit de a juca scena cu pupatul aerului. Adrian Garner È™i Charles Wallingford făcură obiÈ™nuitul gest de a-È™i împinge scaunele în spate È™i a se ridica atunci când am ajuns la masă. Eu am schiÈ›at obiÈ™nuitul protest È™i ne-am aÈ™ezat pe locurile noastre în acelaÈ™i timp. Trebuie să spun că ambii arătau foarte bine. Wallingford era un bărbat cu adevărat frumos, cu acele trăsături rafinate care rezultă prin continua încruciÈ™are a mai multor generaÈ›ii cu sânge albastru. Nas acvilin, ochi albaÈ™tri, păr È™aten închis, încărunÈ›it la tâmple, È™i mâini frumoase - era tipul patricianului. Costumul lui gri închis cu dungi înguste, aproape invizibile, mi s-a părut a fi un Armani. Cravata roÈ™u cu gri È™i o cămașă albă, apretată întregeau tabloul. Am observat mai multe femei privindu-l cu admiraÈ›ie în timp ce treceau pe lângă masă. Adrian Garner era cam de aceeaÈ™i vârstă cu Wallingford, dar asemănarea se oprea aici. Era mai scund cu cinci centimetri È™i, după cum remarcasem duminică, nici trupul È™i nici faÈ›a nu aveau nimic din rafinamentul atât de vizibil la Wallingford. Tenul arămiu lăsa impresia că-È™i petrecea foarte mult timp în aer liber. Azi purta ochelari, iar ochii căprui, cufundaÈ›i în orbite, aveau o privire pătrunzătoare. Când s-a uitat la mine, am simÈ›it că putea să-mi citească gândurile. Omul emana o forță subliniată de haina sport din antilopă È™i pantalonii largi, maro. Cei doi beau È™ampanie È™i, la un semn din cap făcut de rame, chelnerul a umplut paharul din dreapta mea. ÃŽn clipa aceea l-am văzut pe Garner aruncând o privire iritată spre Lynn, care încă mai vorbea cu tipul de la firma de brokeraj. Se pare că ea a simÈ›it-o, pentru că a pus capăt conversaÈ›iei, s-a întors spre noi È™i a făcut pe încântata că mă vede. — Carley, îmi pare tare bine că ai venit. ÃŽÈ›i imaginezi în ce situaÈ›ie sunt. — Da. — Nu e o binecuvântare că Adrian m-a avertizat privitor la declaraÈ›ia pe care o pregătisem duminică, când am crezut că se găsise o bucată din cămaÈ™a lui Nick? Acum, după ce am auzit că Nick a fost văzut în ElveÈ›ia È™i că asistenta lui a dispărut, pur È™i simplu nu mai È™tiu ce să cred. — ÃŽnsă nu asta ai să declari, zise Wallingford pe un ton ferm. Se uită la mine. Toate astea sunt confidenÈ›iale. Am făcut câteva cercetări la firmă. Unii angajaÈ›i sunt convinÈ™i că Nicholas Spencer È™i Vivian Powers aveau o relaÈ›ie sentimentală. Părerea generală este că Vivian a rămas la serviciu ca să fie la curent cu desfășurarea anchetei privitoare la prăbuÈ™irea avionului. Cei de la procuratură fac cercetări bineînÈ›eles, dar am angajat È™i noi o agenÈ›ie de detectivi. Evident că pentru Spencer ar fi fost grozav ca toată lumea să-l creadă mort, dar o dată ce a fost văzut în Europa, jocul s-a sfârÈ™it. Acum e declarat fugar È™i e de presupus că È™i Vivian Powers va fi considerată la fel. Ea n-a mai avut de ce să aÈ™tepte după ce s-a aflat că el a supravieÈ›uit accidentului Dacă mai zăbovea, autoritățile ar fi luat-o la întrebări. — Singurul lucru bun pe care l-a făcut femeia asta pentru mine este acela că oamenii nu mă mai tratează ca pe o paria, spuse Lynn. Cel puÈ›in acum sunt încredinÈ›aÈ›i că am fost păcălită de Nick la fel ca È™i ei. Când mă gândesc... — DomniÈ™oară DeCarlo, când vă aÈ™teptaÈ›i să apară articolul dumneavoastră? mi se adresă Adrian Garner. M-am întrebat dacă eu eram singura de la masă iritată de modul arogant în care o întrerupsese pe Lynn. Aveam impresia că Garner își făcuse un obicei din asta. l-am dat în mod deliberat un răspuns în doi peri, sperând să-l enervez la rândul meu: — Domnule Garner, uneori avem de-a face cu două elemente opuse. Unul este aspectul de È™tire al unui articol È™i, fireÈ™te, Nicholas Spencer e o È™tire mare. Celălalt aspect este tratarea subiectului în mod cinstit, astfel încât articolul să nu devină doar o sinteză a ultimelor zvonuri. Știm în momentul de față întreaga poveste a lui Nick Spencer? Nu cred. De fapt, pe zi ce trece mă conving că n-am cercetat nici măcar ambalajul poveÈ™tii, aÈ™a că nu vă pot răspunde la întrebare. Mi-am dat seama că reuÈ™isem să-l înfurii, lucru care m-a încântat. O fi Adrian Napel Garner un magnat cu succes uriaÈ™, dar asta nu-i dă dreptul să fie bădăran. Am înÈ›eles că eram pe picior de război. — DomniÈ™oară DeCarlo..., începu el. L-am întrerupt: — Prietenii îmi spun Carley. Nu era singurul care putea să întrerupă oamenii în timp ce vorbeau, m-am gândit. — Carley, cei patru oameni de la masa asta, precum È™i investigatorii È™i angajaÈ›ii de la Gen-stone sunt victimele lui Nicholas Spencer. Lynn mi-a spus că dumneata însăți ai investit în companie douăzeci È™i cinci de mii de dolari. — Da, am investit. M-am gândit la tot ce auzisem despre superba vilă a lui Garner È™i m-am decis să încerc să-l fac să se simtă prost. Erau banii pe care îi economisisem pentru a-mi cumpăra un apartament, domnule Garner. Am visat ani de zile la el: o clădire cu un ascensor care să funcÈ›ioneze, o baie în care duÈ™ul să funcÈ›ioneze, poate chiar o clădire mai veche, cu È™emineu. ÃŽntotdeauna m-am dat în vânt după È™eminee. Știam că Garner se ridicase prin propriile puteri, dar nu a vrut să înghită momeala È™i să spună ceva de genul: “Știu cum e să vrei un duÈ™ care funcÈ›ioneazăâ€. Mi-a ignorat umilele visuri. — ToÈ›i cei care au investit în Gen-stone au o poveste personală, un plan personal care a fost spulberat, spuse el nervos. Compania mea È™i-a tăiat craca de sub picioare anunțând intenÈ›ia de a plăti drepturile de distribuire a vaccinului Gen-stone. Noi n-am avut de suferit din punct de vedere financiar, pentru că angajamentul nostru depindea de aprobarea AAM după testarea vaccinului. Cu toate astea, compania a fost grav prejudiciată în ceea ce priveÈ™te credibilitatea. Oamenii au cumpărat acÈ›iuni Gen-stone în parte È™i pentru că Garner Pharmaceutical are o reputaÈ›ie solidă. ÃŽn lumea afacerilor, vinovăția prin asociere este un factor foarte real, Carley. Fusese cât pe ce să-mi spună domniÈ™oară DeCarlo, dar ezitase È™i îmi spusese “Carleyâ€. Nu cred că am auzit vreodată o rostire mai dispreÈ›uitoare a numelui meu. Brusc, mi-am dat seama că, în ciuda atotputerniciei lui, Adrian Garner se temea de mine. Drace, asta era prea de tot. El respectă faptul că pot ajuta oamenii să înÈ›eleagă că nu numai Lynn, ci È™i Garner Pharmaceutical Company era victima colosalei gogoriÈ›e a lui Spencer, vaccinul anticancer. ToÈ›i trei mă priveau aÈ™teptând răspunsul. Am decis că era rândul meu să aÈ™tept o mică informaÈ›ie de la ei. M-am adresat lui Wallingford. — ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i personal pe acÈ›ionarul care pretinde că l-a văzut pe Nick Spencer în ElveÈ›ia? ÃŽnainte ca Wallingford să apuce să răspundă, Garner ridică mâna: — Poate că ar trebui să comandăm, zise el. Mi-am dat seama că È™eful de sală stătea alături de masa noastră. Eu am comandat sufleu de homar È™i salată verde. Nu mulÈ›i oameni comandă în ziua de azi biftec tartar. Carnea crudă combinată cu ouă crude nu e considerată cea mai potrivită hrană pentru a trăi până la o vârstă înaintată. Iată de ce mi s-a părut interesant că biftecul tartar a fost alegerea lui Adrian Garner. Am repetat întrebarea: — ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i pe acÈ›ionarul care pretinde că l-a văzut pe Nick Spencer în ElveÈ›ia? Wallingford ridică din umeri: — Pentru mine, a cunoaÈ™te pe cineva înseamnă a È™ti cu adevărat suficient de multe lucruri despre el, nu doar a-l vedea în mod regulat la adunări mari, precum întrunirea acÈ›ionarilor sau petrecerile de caritate. Numele acÈ›ionarului e Barry West. Face parte din conducerea unui magazin universal È™i se pare că își plasează destul de bine propriile investiÈ›ii. ÃŽn ultimii opt ani a venit de patru sau cinci ori la întrunirile noastre È™i de fiecare dată a È›inut să stea de vorbă atât cu Nick cât È™i cu mine. Acum doi ani, când Garner Pharmaceutical s-a angajat să distribuie vaccinul dacă va fi omologat, Adrian l-a numit pe Lowell Drexel să îl reprezinte în consiliul nostru director. Barry West a încercat imediat să se vâre pe sub pielea lui Lowell. Wallingford îi aruncă o privire lui Adrian Garner. — L-am auzit întrebându-l pe Lowell dacă ai nevoie de un manager bun, Adrian. — Dacă Lowell a fost deÈ™tept, a spus nu, se stropÈ™i Garner. Era clar că Adrian Garner nu credea în porÈ›ia de bunăvoință de fiecare zi, dar mi-am dat seama că, într-o oarecare măsură, eram dispusă să-i trec cu vederea lipsa de maniere. ÃŽn lumea presei ai parte de atâtea “ocoliÈ™uriâ€, încât cineva care spune lucrurilor pe nume poate constitui o schimbare revigorantă. — ÃŽn tot cazul, spuse Wallingford, cred că Barry West a avut ocazia să-l vadă destul de des È™i destul de aproape pe Nick, astfel încât să nu-l confunde cu cineva care seamănă cu el. Prima mea impresie de duminică din apartamentul Iui Lynn fusese că bărbaÈ›ii ăștia se detestau cordial. TotuÈ™i, războiul duce la alianÈ›e ciudate È™i la fel se petrec lucrurile È™i în cazul unei companii falimentare, mi-am zis. Oricum, îmi era clar faptul că nu mă aflam aici doar ca s-o ajut pe Lynn să explice lumii că este victima neajutorată a hoÈ›iei È™i infidelității soÈ›ului ei. Pentru cei trei era important să-È™i facă o idee despre ce avea să se scrie în articolul din Wall Street Weekly. — Domnule Wallingford... El a ridicat mâna. Am È™tiut că urma să-mi ceară să-i spun pe numele de botez. A făcut-o. Am acceptat. — Charles, după cum bine È™tii eu scriu numai partea de interes omenesc a falimentului lui Gen-stone È™i a dispariÈ›iei lui Nick Spencer. AÈ›i vorbit pe larg cu colegul meu, Don Carter, nu-i aÈ™a? — Da. ÃŽn colaborare cu auditorii noÈ™tri, le-am acordat investigatorilor accesul total la registrele noastre. — A furat toÈ›i banii ăia È™i cu toate acestea nici măcar n-a vrut să meargă cu mine să vadă o casă din Darien, care era o afacere grozavă, spuse Lynn. Eu îmi doream din tot sufletul ca mariajul nostru să meargă, iar el nici măcar n-a înÈ›eles că nu puteam să trăiesc în casa altei femei! A trebuit să-i dau dreptate în privinÈ›a asta. Dacă aÈ™ fi fost măritată, nici mie nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în casa altei femei. Apoi, preÈ› de o fracÈ›iune de secundă, m-am gândit că dacă eu È™i Casey sfârÈ™eam prin a fi împreună, n-am fi avut problema asta. — Colegul dumitale, doctorul Page, a primit acces liber la laboratorul nostru È™i la rezultatele experienÈ›elor noastre, continuă Wallingford. Din nefericire pentru noi, la început au existat unele rezultate promițătoare. Acest lucru nu e ceva neobiÈ™nuit atunci când se fac cercetări pentru un medicament sau vaccin menite să împiedice sau să încetinească dezvoltarea celulelor canceroase, însă foarte des s-a întâmplat ca speranÈ›ele să dispară din cauză că rezultatele primelor cercetări nu s-au adeverit. Asta s-a întâmplat È™i la Gen-stone. De ce o fi furat el atâția bani? Nu vom È™ti niciodată de ce a început să-i fure. Când s-a convins că vaccinul nu era bun È™i că acÈ›iunile urmau să se prăbuÈ™ească, n-a mai avut cum să acopere furtul; probabil că atunci s-a hotărât să dispară. ÃŽn facultate, jurnaliÈ™tii sunt învățaÈ›i să pună cinci întrebări de bază: Cine? Ce? De ce? Unde? Când? Eu am ales-o pe cea de la mijloc. — De ce? am întrebat. De ce ar fi făcut asta? — IniÈ›ial, poate ca să mai tragă de timp pentru a încerca să dovedească faptul că vaccinul ar avea efect, spuse Wallingford. Apoi, când È™i-a dat seama că nu se putea È™i el falsifica rezultatele, a decis că nu-i rămânea decât să fure destui bani ca să poată trăi È™i apoi să fugă. ÃŽnchisoarea federală nu e “clubul†pe care îl descrie presa. M-am întrebat dacă cineva se gândise vreodată serios la închisoarea federală ca la un club. Ce spuneau Wallingford È™i Garner era că, în esență, mă dovedisem zeloasă în a rămâne alături de Lynn. Acum puteam cădea de acord asupra modalității de a-i evidenÈ›ia acesteia nevinovăția È™i a-i ajuta pe ei să-È™i restabilească credibilitatea prin modul în care formulam partea mea din articol. Era timpul să spun din nou ceea ce credeam că spusesem deja: — Trebuie să repet ceva de care sper că v-aÈ›i dat seama, am început eu. Deoarece ni se serveau salatele, am întârziat să-mi termin declaraÈ›ia. Chelnerul ne-a oferit piper măcinat. Numai Adrian Garner È™i cu mine am acceptat. După ce chelnerul a plecat, le-am spus că aveam să scriu articolul aÈ™a cum vedeam eu lucrurile, însă pentru a-l scrie bine È™i corect, trebuia să îmi programez niÈ™te întâlniri atât cu Charles Wallingford cât È™i cu domnul Garner, care, mi-am dat seama brusc, nu mă încurajase să-i spun Adrian. Amândoi acceptară. Cu reÈ›inere? Probabil, dar asta era greu de dovedit. Apoi, afacerea fiind oarecum încheiată, Lynn a întins mâinile peste masă, spre mine. Am fost nevoită să-i răspund atingându-mi vârfurile degetelor de ale ei. — Carley, eÈ™ti atât de bună cu mine, spuse ea cu un oftat adânc. Mă bucur tare mult că È™i tu crezi că am mâinile arse, dar curate. Mi-au venit în minte faimoasele cuvinte ale lui Pilat din Pont: “Mă spăl pe mâini de sângele acestui om nevinovatâ€. Dar Nick Spencer, m-am gândit, oricât de curate i-au fost la început intenÈ›iile, era vinovat de furt È™i înÈ™elăciune, nu-i aÈ™a? Asta indicau în mod clar majoritatea dovezilor. Oare? 30 ÃŽnainte de a pleca de la restaurant am căzut de acord asupra datelor întrevederilor mele cu Wallingford È™i Garner. Am profitat de situaÈ›ie È™i le-am propus să ne întâlnim la domiciliile lor. Wallingford, care locuieÈ™te în Rye, una dintre cele mai elegante suburbii din Westchester County, a spus imediat că puteam să mă duc la el fie sâmbătă, fie duminică după-amiază, la trei. — Mi-ar conveni sâmbătă, am spus, gândindu-mă la petrecerea la care urma să mă duc cu Casey. Apoi i-am strecurat o strâmbă. Vreau să merg la sediul dumitale È™i să vorbesc cu câțiva angajaÈ›i, doar ca să aflu părerea lor despre pierderea banilor È™i faliment È™i despre felul cum o să le afecteze toate astea viaÈ›a. Dându-mi seama că încearcă să găsească rapid un mod politicos de a mă refuza, am adăugat: — Am luat numele acÈ›ionarilor prezenÈ›i la întrunirea de săptămâna trecută È™i am să discut È™i cu ei. De fapt, voiam, să aflu de la angajaÈ›i dacă È™tiau că Nicholas Spencer È™i Vivian Powers aveau o legătură sentimentală. Era limpede că lui Wallingford îi displăcea cererea mea, însă a cedat pentru că dorea să-mi fac o părere bună despre el. — Nu cred că va fi o problemă, spuse el în final, pe un ton rece. — Atunci, mâine după-amiază, pe la trei, am spus repede. Promit că n-o să dureze. Vreau doar să văd reacÈ›ia generală, ca s-o prind în articol. Spre deosebire de Wallingford, Garner a refuzat scurt să fie intervievat acasă la el. — Casa omului este cetatea lui, Carley, spuse el. Eu nu amestec niciodată căminul cu afacerile. Mi-ar fi plăcut să-i amintesc că până È™i Palatul Buckingham este deschis pentru turiÈ™ti, dar mi-am È›inut gura. Un jurnalist nu trebuie să-È™i lase emoÈ›iile să stea în calea unui articol, însă am simÈ›it că mă cuprinde mânia. Mi se părea că Lynn era de-a dreptul mulÈ›umită la gândul că soÈ›ul ei fusese implicat într-o idilă serioasă înainte de a dispărea. Asta o punea într-o lumină mai bună. MulÈ›i o vor compătimi È™i pentru ea asta conta. Wallingford È™i Garner se situau pe aceeaÈ™i poziÈ›ie. Și ei voiau să apară în faÈ›a lumii în postura de victime. Dintre noi patru, m-am gândit eu, sunt singura care pare cât de cât interesată de probabilitatea ca, în cazul în care se dădea de urma lui Nick Spencer, să existe o posibilitate de a recupera cel puÈ›in o parte din bani. Asta ar fi fost o veste grozavă pentru acÈ›ionari. Poate că mi-aÈ™ fi primit È™i eu înapoi cei douăzeci È™i cinci de mii de dolari. Exista È™i posibilitatea ca Wallingford È™i Garner să fie convinÈ™i că Nick îngropase banii atât de adânc încât nu aveau să fie găsiÈ›i niciodată, chiar dacă el ar fi fost arestat. După ce mi-a refuzat o vizită acasă, Garner a fost de acord să mă duc la el la birou, în Chrysler Building. Mi-a spus că putea să-mi acorde un interviu rapid vineri dimineață la ora nouă treizeci. Dându-mi seama ce puÈ›ini jurnaliÈ™ti au ajuns atât de departe cu Adrian Garner - era renumit pentru faptul că nu dădea interviuri -, i-am mulÈ›umit cu o căldură rezonabilă. Chiar înainte de a ne ridica de la masă, Lynn mi-a spus: — Carley, am început să sortez lucrurile personale ale lui Nick. Am dat de placheta care i-a fost acordată în februarie în oraÈ™ul lui natal. O băgase într-un sertar. Tu ai fost la Caspien ca să aduni material despre el, nu-i aÈ™a? — Da. — Ce gândesc despre el oamenii de acolo? — Exact ce gândesc toÈ›i ceilalÈ›i oameni. A fost atât de convingător încât conducerea spitalului din Caspien a băgat o grămadă de bani în Gen-stone È™i, ca urmare a pierderii, a trebuit să amâne construirea aripii pentru copii. Wallingford clătină din cap. Garner părea trist, dar mi-am dat seama că devenea nerăbdător. Masa luase sfârÈ™it. El era gata de plecare. Lynn nu păru afectată de pierderea banilor de care ar fi beneficiat copiii bolnavi, în schimb m-a întrebat: — Adică, ce au spus despre Nick înainte de izbucnirea scandalului? — ÃŽn ziarul local s-au publicat elogii È™i veÈ™nice regrete după prăbuÈ™irea avionului. Se pare că Nick a fost un elev eminent, un copil bun È™i a excelat la sport, mai ales la înot. — Ceea ce ar putea explica faptul că, după înscenarea accidentului de avion, a reuÈ™it să înoate până la țărm, sugeră Wallingford. S-ar putea, m-am gândit. Dar dacă a fost destul de deÈ™tept să realizeze asta, mi se pare ciudat că n-a dovedit aceeaÈ™i prezență de spirit pentru a nu fi localizat în ElveÈ›ia. M-am întors la birou È™i mi-am verificat mesajele. Două dintre ele erau destul de deconcertante. Primul e-mail pe care l-am citit spunea: “Când soÈ›ia mea È›i-a scris anul trecut, nu te-ai deranjat să-i răspunzi la întrebare, iar acum e moartă. Nu eÈ™ti chiar atât de deÈ™teaptă. Ai aflat cine a fost în casa lui Lynn Spencer înainte să fie incendiată?†Cine o fi tipul ăsta? m-am întrebat. Evident că era destul de dus cu sorcova. După adresă, mi-am dat seama că era acelaÈ™i tip care îmi trimisese un mesaj ciudat cu două zile în urmă. Păstram acel e-mail, dar mi-am dorit să-l fi păstrat È™i pe celălalt care mi se păruse ciudat, cel care spunea: “PregăteÈ™te-te pentru ziua judecățiiâ€. La vremea aceea crezusem că era o formă de nebunie religioasă. Acum m-am întrebat dacă nu cumva toate trei aveau acelaÈ™i expeditor. Fusese cineva în casă cu Lynn? Știam de la familia Gomez că obiÈ™nuia să primească vizitatori seara târziu. M-am întrebat ce-ar fi să-i trimit acest e-mail È™i să-i spun: “Nu-i aÈ™a că e caraghios?†Ar fi interesant să-i aflu reacÈ›ia. Celălalt mesaj care m-a tulburat era pe robot È™i venea de la o doctoriță de la cabinetul de radiologie al spitalului din Caspien. Spunea că era important s-o lămuresc într-o privință. Am sunat-o imediat. — DomniÈ™oară DeCarlo, aÈ›i fost ieri aici È™i aÈ›i vorbit cu asistenta mea? — Da. — Am înÈ›eles că aÈ›i cerut o copie a radiografiilor copilului Summers, spunând că doamna Summers este dispusă să vă trimită prin fax permisiunea de a le lua. — AÈ™a este. — Am înÈ›eles că asistenta mea v-a spus că noi nu am reÈ›inut copii. I-am explicat soÈ›ului doamnei Summers când le-a luat anul trecut, pe 28 noiembrie, că era ultimul nostru set È™i că dacă dorea îi puteam face duplicate. El a zis că nu e nevoie. — ÃŽnÈ›eleg. A trebuit să-mi caut cuvintele. Eram sigură că soÈ›ul lui Caroline Summers nu ridicase acele radiografii, după cum nu ridicase nici rezultatele celor de la Ohio. Cel care citise È™i luase în serios scrisoarea pe care i-a scris-o Caroline Summers lui Nicholas Spencer avusese grijă de toate. Folosindu-se de numele lui Nick Spencer furase de la Broderick însemnările doctorului Spencer, apoi subtilizase de la Caspien Hospital radiografiile care arătau că pruncul avea scleroză multiplă È™i, la sfârÈ™it, È™terpelise rezultatele controlului radiologie de la spitalul din Ohio. Concluzia era că avea un motiv serios ca să facă toate astea. Don era singur în birou. Am intrat. — Ai un minut? — Sigur. I-am povestit de masa de la The Four Seasons. — Succes, spuse el. Garner e un tip greu de definit. Apoi i-am povestit de radiografiile pe care cineva care se dăduse drept soÈ›ul lui Caroline Summer le luase de la Caspien Hospital. — Indiferent cine e, È™i-a făcut bine temele, ceea ce dovedeÈ™te că Gen-stone are - sau a avut - o “cârtiță†în interior, spuse încet Carter. Ai spus ceva despre asta la masă? L-am privit mustrător. — Scuze, spuse el. BineînÈ›eles că n-ai spus. I-am arătat e-mail-ul. — Nu mă pot pronunÈ›a dacă tipul ăsta e sărit de pe fix sau nu. — Nici eu, dar cred că ar trebui să anunÈ›i autoritățile. PoliÈ›iÈ™tilor le-ar plăcea să dea de urma lui, deoarece s-ar putea să fie un martor important în cazul incendiului ăla. Se pare că poliÈ›iÈ™tii din Bedford au oprit un puÈ™ti pentru conducere sub influenÈ›a alcoolului. Familia lui are un avocat foarte bun care vrea să facă un târg. Târgul ar fi mărturia puÈ™tiului împotriva lui Marty Bikorsky. PuÈ™tiul spune că se întorcea acasă de la o petrecere acum o săptămână, mai precis marÈ›i dimineaÈ›a pe la trei, È™i a trecut pe lângă casa familiei Spencer. El jură că l-a văzut pe Marty Bikorsky la volanul camionetei lui în faÈ›a casei. Conducea încet. — Pentru Dumnezeu, de unde È™tia că era camioneta lui Marty Bikorsky? am protestat. — Pentru că puÈ™tiul È™i-a buÈ™it maÈ™ina în Mount Kisco È™i a ajuns la staÈ›ia service unde lucrează Marty. I-a văzut maÈ™ina È™i i-au plăcut plăcuÈ›ele de înmatriculare. A vorbit cu el despre asta. Pe plăcuÈ›e scrie M.O.B. Numele complet al lui Bikorsky este Martin Otis Bikorsky. — De ce n-a vorbit până acum? — Bikorsky fusese deja arestat. PuÈ™tiul a plecat pe furiÈ™ de la petrecere È™i a avut necazuri cu părinÈ›ii lui. Ei zice că, dacă n-ar fi fost arestat vinovatul, ar fi vorbit. — Nu-i aÈ™a că ăsta e micul cetățean model? am spus, dar în realitate eram răvășită de ce aflasem de la Don. Mi-am amintit că îl întrebasem pe Marty dacă stătuse în maÈ™ină când ieÈ™ise să fumeze. O prinsesem pe soÈ›ia lui aruncându-i o privire de avertizare. Despre asta să fi fost vorba? m-am întrebat acum, la fel ca atunci. Făcuse o plimbare în loc să stea în maÈ™ină cu motorul pornit? Casele din vecinătate erau foarte apropiate una de alta. Un vecin cu fereastra deschisă ar fi putut auzi un motor pornit în toiul nopÈ›ii. Părea firesc ca, furios, tulburat È™i cu două beri la activ, Bikorsky să fi trecut pe lângă faimosul conac Bedford È™i să se fi gândit la pierderea propriei case. Probabil că în cazul acesta ar fi făcut ceva. E-mail-urile pe care le primeam păreau să confirme versiunea asta. Mi-am dat seama că Don mă studia. — Te gândeÈ™ti că nu mă pricep la oameni? l-am întrebat. — Nu, îmi pare rău că n-ai nimerit-o cu tipul ăsta. Din ce mi-ai spus, Marty Bikorsky e într-o situaÈ›ie foarte neplăcută. Dacă într-adevăr a luat-o razna È™i a incendiat casa aia, o să stea mult la răcoare, pot să-È›i garantez. Sunt prea mulÈ›i mahări în Bedford ca să lase pe cineva să dea foc uneia dintre casele lor È™i să scape uÈ™or. Crede-mă, dacă pledează vinovat, o să iasă mult mai bine. — Sper că nu o va face, am spus. Sunt convinsă că nu e vinovat. M-am dus la biroul meu. Un exemplar din New York Post era încă acolo. Am căutat în pagina trei articolul în care se scria că Spencer fusese văzut în ElveÈ›ia È™i că Vivian Powers dispăruse. Mai devreme citisem numai primele două paragrafe. Restul era în mare parte reluarea poveÈ™tii Gen-stone, însă am găsit informaÈ›ia care speram să fie acolo - numele familiei lui Vivian Powers, din Boston. Allan Desmond, tatăl ei, dăduse o declaraÈ›ie: “Sunt convins că fiica mea nu s-a dus în Europa, la Nicholas Spencer. ÃŽn aceste ultime săptămâni a vorbit des la telefon cu mama ei, cu surorile ei È™i cu mine. Era profund îndurerată de moartea lui È™i intenÈ›iona să se întoarcă la Boston. Dacă el trăieÈ™te, ea nu a È™tiut. Sunt convins că nu È™i-ar fi pus cu bună È™tiință familia într-o astfel de situaÈ›ie. Indiferent ce s-a întâmplat cu ea, a fost fără cooperarea sau consimțământul ei. Și eu credeam acelaÈ™i lucru. Vivian Powers îl jelea pe Nicholas Spencer. E nevoie de multă cruzime ca să dispari în mod deliberat È™i să-È›i laÈ™i familia să se frământe clipă de clipă È™i în fiecare zi, întrebându-se ce È›i s-a întâmplat. M-am aÈ™ezat la birou È™i m-am uitat peste însemnările pe care mi le făcusem despre vizita la Vivian. Mi-a sărit în ochi un lucru. Ea mi-a spus că scrisorii mamei copilului care fusese vindecat i se răspunsese cu o scrisoare tip. Þineam minte că mama, Caroline Summers, îmi spusese că nu a primit nici un răspuns. AÈ™adar, cineva de la dactilografie dăduse scrisoarea cuiva È™i distrusese orice urmă că ea a existat. Am decis că aveam obligaÈ›ia să sun la poliÈ›ia din Bedford È™i să le spun de e-mail-uri. Detectivul de care am dat a fost cordial, dar n-a părut foarte interesat. M-a rugat să-i trimit prin fax câte o copie a fiecărui mesaj. — O să transmitem informaÈ›ia procuraturii, a spus el. Vom întreprinde È™i o anchetă să dăm de urma celui care le-a trimis, dar cred că e opera unui smintit, domniÈ™oară DeCarlo. Suntem absolut siguri că am pus mâna pe cine trebuia. Nu avea nici un rost să-i spun că eu eram convinsă că se înÈ™ela. După aceea l-am sunat pe Marty Bikorsky. Mi-a răspuns din nou robotul. I-am lăsat un mesaj: “Marty, È™tiu că circumstanÈ›ele îți sunt defavorabile, însă eu rămân de partea ta. Mi-ar plăcea să stăm de vorbă.†Mă pregăteam să-i las numărul celularului meu, când el a ridicat receptorul. A fost de acord să ne întâlnim. Eram în drum spre ieÈ™ire când mi-am adus aminte de ceva. M-am întors È™i am deschis din nou computerul. Știam că văzusem în House Beautiful un articol în care Lynn era fotografiată la conacul din Bedford. Dacă È›ineam minte bine, articolul era ilustrat È™i cu alte fotografii ale conacului. Ce mă interesa pe mine în mod deosebit era o descriere a domeniului. Am găsit-o È™i am scos o copie la imprimantă, felicitându-mă că memoria nu mă înÈ™elase. De data asta am nimerit în traficul de la ora cinci È™i ara ajuns la familia Bikorsky abia la È™apte fără douăzeci. Dacă sâmbătă, când îi văzusem, el È™i Rhoda arătau descumpăniÈ›i, astăzi păreau de-a dreptul bolnavi. Ne-am aÈ™ezat în camera de zi. Am auzit televizorul mergând în cămăruÈ›a de lângă bucătărie È™i am presupus că Maggie era acolo. — Am senzaÈ›ia că n-ai stat în noaptea aia în maÈ™ină cu motorul pornit, Marty. Ai făcut o plimbare, nu-i aÈ™a? l-am întrebat eu direct. Nu era greu de ghicit că Rhoda obiectase cu tărie la venirea mea acolo. Se înroÈ™i la față È™i îmi spuse cu glas coborât: — Carley, pari o persoană de treabă, dar eÈ™ti ziaristă È™i vrei un articol. PuÈ™tiul ăla s-a înÈ™elat. Nu pe Marty l-a văzut. Avocatul nostru îi va demonta povestea. Băiatul încearcă să iasă din bucluc profitând de acuzaÈ›ia adusă Iui Marty. Va spune orice ca să încheie un târg. Am primit câteva telefoane de la niÈ™te oameni care nici măcar nu ne cunosc. ToÈ›i mi-au spus că e un mare mincinos. Marty nu a plecat de pe alee în noaptea aia. M-am uitat la Marty. — Vreau să-È›i arăt e-mail-urile astea, i-am spus. L-am urmărit cât le-a citit, apoi i le-a arătat Rhodei. — Cine e tipul ăsta? m-a întrebat el. — Nu È™tiu. PoliÈ›ia mi-a promis că pune sub urmărire mesajele astea. ÃŽl vor găsi. Eu am impresia că e scrântit, dar nu-i exclus să se fi învârtit pe acolo în noaptea aia. Poate chiar l-a văzut pe cel care a dat foc. Tu o È›ii una È™i bună că n-ai trecut pe lângă casa familiei Spencer cu zece minute înainte de incendierea ei, dar dacă minÈ›i, È™i mai apar câțiva martori, chiar că eÈ™ti terminat. Rhoda începu să plângă. El o bătu uÈ™urel pe genunchi È™i, preÈ› de câteva clipe, nu spuse nimic. ÃŽn cele din urmă, se hotărî să vorbească: — Am fost acolo, spuse el cu glasul sugrumat. Cum È›i-am spus, băusem două beri după program, mă durea capul È™i am ieÈ™it la o plimbare cu maÈ™ina. Eram încă furios - recunosc asta. Nu numai din cauza casei, ci È™i din cauză că vaccinul anticancer nu era bun de nimic. Tu nu È™tii cât m-am rugat să iasă la timp ca s-o ajute pe Maggie. Rhoda își îngropă faÈ›a în mâini. Marty o cuprinse cu braÈ›ul. — Te-ai oprit vreo clipă în faÈ›a casei? — M-am oprit atât cât să cobor geamul camionetei È™i să scuip spre casă È™i pe tot ce reprezenta ea. Apoi am venit acasă. L-am crezut. AÈ™ fi jurat că spunea adevărul. — Marty, ai fost acolo cu câteva minute înainte de izbucnirea incendiului. Ai văzut pe cineva ieÈ™ind din casă sau vreo altă maÈ™ină? Dacă puÈ™tiul ăsta spune adevărul È™i chiar te-a văzut, înseamnă că l-ai văzut È™i tu pe el? — A trecut o maÈ™ină care venea din sens opus. S-ar putea să fi fost puÈ™tiul. ÃŽn urma primei maÈ™ini, la distanță de vreo jumătate de milă, venea altă maÈ™ină, care a trecut È™i ea pe lângă casă. — Ai observat ceva la ea? El clătină din cap. — Nu chiar. Poate mi-a trecut prin cap că, după forma farurilor, era destul de veche, dar n-aÈ™ putea jura. — Ai văzut pe cineva venind dinspre casă pe alee? — Nu, dar dacă tipul care a trimis mesajul ăsta a fost acolo, s-ar putea să aibă dreptate. Þin minte că înăuntru, lângă poartă, era parcată o maÈ™ină. — Ai văzut o maÈ™ină acolo! — Doar am zărit-o. Am observat-o când am oprit È™i am coborât geamul, dar n-am stat acolo decât câteva secunde. — Cum arăta maÈ™ina aia, Marty? — Era o berlină de culoare închisă, asta-i tot ce pot să spun. Se afla chiar lângă alee, în spatele stâlpului din stânga al porÈ›ii. Am scos din geantă articolul de pe Internet È™i i-am arătat o fotografie a domeniului făcută din È™osea. — Arată-mi. El se aplecă È™i studie fotografia. — Vezi, aici era parcată maÈ™ina, spuse el, arătând un loc chiar în spatele porÈ›ii. Sub fotografie scria: “O fermecătoare alee de piatră de râu duce la un heleÈ™teuâ€. — MaÈ™ina trebuie să fi fost pe aleea pietruită. Stâlpul o ascundea vederii din stradă, spuse Marty. — Dacă cel care a trimis e-mail-ul chiar a văzut un om pe alee, înseamnă că maÈ™ina era a lui. — De ce nu s-a dus cu maÈ™ina până lângă casă? întrebă Rhoda. De ce a parcat-o acolo È™i a mers pe jos? — Pentru că cel care a fost acolo nu voia ca maÈ™ina să fie văzută, am spus. Marty, È™tiu că trebuie să discuÈ›i cu avocatul tău despre asta. Am citit cu foarte mare atenÈ›ie relatările despre incendiu. Nimeni nu a pomenit ceva despre o maÈ™ină parcată la poartă, aÈ™a că cel care a fost acolo a plecat înainte de sosirea pompierilor. — Poate că el a provocat incendiul, spuse Rhoda cu o urmă de speranță în glas. Ce făcea acolo È™i de ce își ascundea maÈ™ina? — Există o mulÈ›ime de întrebări fără răspuns, am spus în timp ce mă ridicam. PoliÈ›iÈ™tii pot da de urma celui care a trimis e-mail-urile. Asta ar putea fi salvarea ta, Marty. Mi-au promis că îmi vor spune cine e. ÃŽn timp ce se ridica, Marty puse întrebarea pe care o aveam È™i eu în minte. — Doamna Spencer a spus că a avut companie în noaptea aceea? — Nu, n-a spus. Apoi, din loialitate, am adăugat: Ai văzut È™i tu ce mare e domeniul. Putea să fie cineva acolo fără ca ea să È™tie. — Nu cu maÈ™ina. Ar fi trebuit să È™tie combinaÈ›ia sistemului electric de deschidere a porÈ›ii, sau ca cineva din casă să-i fi dat drumul. AÈ™a funcÈ›ionează chestiile alea. PoliÈ›iÈ™tii i-au verificat pe oamenii care au lucrat acolo, sau se concentrează numai asupra mea? — Nu pot să-È›i răspund la asta, însă te asigur că am de gând să aflu. Să începem cu e-mail-ul È™i să vedem unde ne duce. Adversitatea Rhodei față de mine dispăruse. — Carley, chiar crezi că există o È™ansă să fie găsit tipul care a provocat incendiul? — Da, cred. — Se mai pot întâmpla minuni? Nu se referea numai la incendiu. — Eu cred în ele, Rhoda, am spus cu convingere. ÃŽn drum spre casă mi-am zis că miracolul pe care È™i-l dorea cel mult avea să-i fie refuzat. Aici nu aveam cum s-o ajut, dar aÈ™ fi făcut orice să-l pot ajuta pe Marty să-È™i dovedească nevinovăția. ÃŽi va fi cumplit de greu să accepte moartea copilului, dar ar fi fost È™i mai rău dacă nu l-ar fi avut alături pe soÈ›ul ei. Știam cum este. 31 Am ajuns acasă aproape de ora nouă. Eram obosită È™i flămândă. Nu voiam pizza. Nu voiam mâncare chinezească. M-am uitat în frigider È™i am fost de-a dreptul dezolată descoperind doar o bucată de brânză uscată pe margini, două ouă, o roÈ™ie moale, o salată care din verde devenise maronie È™i un sfert de pâine fraÈ›uzească. Julia Child ar transforma astea într-o masă delicioasă, mi-am spus. Să vedem ce pot face eu. Cu gândul la acea bucătăreasă fermecătoare È™i excentrică m-am pus pe treabă È™i, până la urmă, n-a ieÈ™it tocmai rău. Mai întâi mi-am turnat un pahar de vin roÈ™u. Apoi am curățat salata de frunzele maronii, am pus-o într-un castron, am adăugat puÈ›in usturoi, ulei È™i oÈ›et È™i am făcut o salată. Am tăiat pâinea în felii subÈ›iri, am presărat deasupra parmezan ras È™i le-am băgat în cuptor. Din brânză, ouă È™i roÈ™ie am făcut o omletă grozavă. Nu toată lumea È™tie să facă omletă, m-am gândit, felicitându-mă. Am mâncat stând în fotoliu, cu tava în braÈ›e È™i cu picioarele pe perna de rugăciune; era reconfortant acasă, unde mă simÈ›eam la largul meu. Am deschis o revistă cu gândul s-o citesc, dar am descoperit că nu mă puteam concentra din cauza evenimentelor de peste zi care îmi asaltau mintea. Vivian Powers. O vedeam stând în uÈ™a casei ei. ÃŽnÈ›elegeam de ce spusese Manuel Gomez că era fericit că Nick o cunoscuse. Nu È™tiu de ce, dar nu mi-i imaginam pe aceÈ™ti doi oameni, care pierduseră fiecare din cauza cancerului persoana iubită, trăind în Europa pe banii care ar fi trebuit folosiÈ›i pentru cercetări în domeniul cancerului. Tatăl lui Vivian jurase că fiica lui nu È™i-ar fi lăsat familia să sufere, întrebându-se ce i se întâmplase. Fiul lui Nick Spencer se agăța de speranÈ›a că tatăl lui era în viață. Oare chiar ar fi lăsat Nick un copil care își pierduse mama să trăiască cu speranÈ›a că într-o zi va primi veÈ™ti de la tatăl lui? Primul buletin de È™tiri locale era la zece. Am deschis televizorul, nerăbdătoare să văd dacă erau veÈ™ti noi despre Spencer sau Powers. Am avut noroc. Barry West, acÈ›ionarul care pretindea că îl văzuse pe Nick, urma să fie intervievat. Abia aÈ™teptam. West nu corespundea în nici un caz rolului de Sherlock Holmes. Era un tip de statură medie, durduliu, cu obrajii dolofani È™i început de chelie. Interviul îi era luat în cafeneaua în aer liber unde spunea că îl văzuse pe Nicholas Spencer. Corespondentul Fox News la Zürich a trecut direct la subiect. — Domnule West, aici stăteaÈ›i când aÈ›i crezut că îl vedeÈ›i pe Nicholas Spencer? — Nu am crezut că îl văd. L-am văzut, spuse apăsat West. Nu È™tiu de ce mă aÈ™teptam să aibă un glas nazal sau plângăreÈ›. M-am înÈ™elat - avea un glas puternic, dar modulat. — SoÈ›ia mea È™i cu mine a trebuit să hotărâm dacă să renunțăm sau nu la vacanÈ›a asta, continuă el. E cea de a douăzeci È™i cincea aniversare a căsătoriei noastre È™i am plănuit-o de mult, dar am pierdut o mulÈ›ime de bani cu investiÈ›ia la Gen-stone. Oricum, am ajuns aici È™i discutam despre cât de bine făcusem că nu rămăsesem acasă când, întâmplător, ne-am uitat într-acolo. Indică o masă aflată la oarecare distanță. — El era chiar acolo. Nu mi-a venit să cred. Am fost la destule întruniri ale acÈ›ionarilor la Gen-stone, aÈ™a că îl cunosc pe Spencer. ÃŽÈ™i schimbase culoarea părului - înainte era blond închis, iar acum e negru, dar putea să poarte, de exemplu, un fes de schior È™i tot i-aÈ™ fi recunoscut chipul. — AÈ›i încercat să vorbiÈ›i cu el, nu-i aÈ™a, domnule West? — Am vorbit cu el. I-am strigat: “Hei, Spencer, vreau să stau de vorbă cu tine!†— Ce s-a întâmplat atunci? — Am să vă spun exact ce s-a întâmplat. A sărit în sus, a aruncat pe masă niÈ™te bani È™i a fugit. Asta s-a întâmplat. Crainicul arătă spre masa unde, chipurile, stătuse Spencer. — ÃŽi vom lăsa pe telespectatorii noÈ™tri să judece. Acum când înregistrăm, condiÈ›iile meteorologice È™i ora sunt aceleaÈ™i ca în seara de marÈ›i când Barry West crede că l-a văzut pe Nicholas Spencer la masa aceea. Acum la masă stă cineva din echipa noastră, care are aproximativ înălÈ›imea È™i silueta domnului Spencer. Cât de clar îl vedeÈ›i? De la distanÈ›a aceea, membrul echipei pe care îl aleseseră putea fi luat uÈ™or drept Nicholas Spencer. Până È™i trăsăturile păreau identice. TotuÈ™i, cineva care se uita la el de la distanÈ›a aceea È™i din acel unghi nu cred că putea realiza o identificare dincolo de orice dubiu. Camera se întoarse spre Barry West. — L-am văzut pe Nicholas Spencer, spuse el cu convingere. Eu È™i soÈ›ia mea am băgat o sută cincizeci de mii de dolari în compania lui. Cer ca guvernul nostru să trimită oameni să dea de urma acestui individ È™i să-l facă să spună unde a ascuns banii. Am muncit din greu pentru ei È™i îi vreau înapoi. Corespondentul Fox News continuă: — Conform informaÈ›iilor pe care le avem, mai multe organe de investigaÈ›ii urmăresc această pistă, ocupându-se totodată È™i de dispariÈ›ia lui Vivian Powers, femeia despre care se spune că ar fi amanta lui Nicholas Spencer. A sunat telefonul È™i am închis televizorul. Oricum eram pe cale s-o fac. Mă săturasem până peste cap să tot aud oamenii dându-È™i cu părerea. Am spus repede È™i iritată: — Alo! — Hei, te-ai sculat azi cu faÈ›a la cearÈ™af? Pari țâfnoasă. Era Casey. Am râs. — Sunt un pic obosită. Poate È™i un pic tristă. — PovesteÈ™te-mi, Carley. — Doctore, vorbeÈ™ti de parcă ai întreba: “Unde te doare?†— Poate că întreb. I-am făcut un rezumat al zilei È™i am încheiat cu: — ÃŽn concluzie, cred că Marty Bikorsky va ajunge drept la zdup È™i mai cred că lui Vivian Powers i s-a întâmplat ceva foarte rău. Tipul care susÈ›ine că l-a văzut pe Nick Spencer în Zürich s-ar putea să greÈ™ească. E puÈ›in probabil, foarte puÈ›in probabil să-l fi întâlnit. — PoliÈ›iÈ™tii sunt capabili să descopere cine a trimis e-mail-urile pe care le-ai primit? — Exceptând cazul în care tipul e un geniu cibernetic. Cel puÈ›in, aÈ™a zic. — Atunci, dacă nu-i sărit de pe fix, cum spui tu, s-ar putea să ai o soluÈ›ie neaÈ™teptată care să-l ajute pe Bikorsky. ÃŽn altă ordine de idei, s-ar putea să nu mergem la Greenwich duminică, aÈ™a că ce altceva È›i-ar plăcea să faci? Dacă vremea e bună, È›i-aÈ™ sugera o plimbare cu maÈ™ina È™i un prânz undeva pe țărm. — Prietenii tăi au anulat petrecerea? Parcă era o aniversare sau o zi de naÈ™tere? Am simÈ›it o ezitarea în glasul lui Casey. — Nu, dar când l-am sunat pe Vince să-i spun că vii È™i tu mâine, m-am lăudat cu noua ta slujbă È™i cu faptul că scrii un articol despre Nicholas Spencer. — Și? — Și mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Mi-a spus că el È™tia că ai o rubrică de sfaturi financiare. Problema e că părinÈ›ii primei soÈ›ii a lui Nick Spencer, Reid È™i Susan Barlowe, sunt vecini cu el È™i vin È™i ei la petrecere. Vince zice că, aÈ™a cum stau lucrurile în ce-l priveÈ™te pe Spencer, nu sunt deloc într-o situaÈ›ie roz. — Fiul lui Nick e la ei, nu-i aÈ™a? — Da. De fapt, Jack Spencer e prieten bun cu fiul lui Vince. — Ascultă, Casey. Nu vreau ca din cauza mea să nu te duci la petrecere. Du-te singur. — Nici vorbă. — Putem ieÈ™i sâmbătă sau luni sau altădată. Nu-È›i ascund însă că aÈ™ da tot ce am mai scump ca să pot sta de vorbă cu foÈ™tii socri ai lui Nick. Ei refuză să discute cu presa È™i părerea mea e că nu-i fac un bine nepotului lor. Pe cuvântul meu de onoare, nu voi menÈ›iona numele lui Nick Spencer dacă vin la petrecere È™i n-am să le pun nici o întrebare, nici direct, nici pe ocolite. S-ar putea, totuÈ™i, dacă le fac o impresie bună, să-mi dea un telefon mai târziu. Casey nu răspunse È™i m-am auzit ridicând glasul când am spus: — La naiba, Casey, soÈ›ii Barlowe nu-È™i pot vârî capul în nisip! Treaba e foarte serioasă È™i ar trebui să È™tie asta. Sunt gata să-mi pun gâtul pe tăietor că javra de Barry West, care spune că l-a întâlnit pe Spencer în Zürich, a văzut pe cineva care întâmplător semăna puÈ›in cu el! Casey, Vivian Powers, asistenta lui Nick, a dispărut. Þi-am povestit de doctorul Broderick. E tot în stare critică. Casa lui Nick din Bedford a fost incendiată. Nick se vedea tot timpul cu foÈ™tii lui socri. L-a lăsat pe fiul său în grija lor. Nu crezi că e posibil să le fi spus ceva care să facă puÈ›ină lumină în treaba asta? — Ce spui tu e foarte logic, Carley. Am să vorbesc cu Vince. Din câte mi-a spus, am înÈ›eles că soÈ›ii Barlowe au cam ajuns la capătul puterilor din cauza zvonurilor contradictorii despre Nick Spencer. Fiul lui, Jack, se va afla în mare bucluc dacă nu se rezolvă ceva. Poate că Vince va putea să-i convingă să stea de vorbă cu tine. — Am să È›in pumnii strânÈ™i. — Bine, într-un fel sau altul, ne vedem duminică. — Grozav, doctore. — ÃŽncă ceva, Carley. — Spune. — Sună-mă când afli cine a trimis e-mail-urile alea. Cred că ai dreptate - aÈ™ paria că toate provin din aceeaÈ™i sursă, nu numai cel care vorbeÈ™te despre ziua judecății. Tipul ăla pare scrântit È™i poate că s-a fixat asupra ta, ceea ce mă îngrijorează. Fii atentă! Casey părea atât de serios încât am vrut să-l înveselesc. — Nu judeca ca să nu fii judecat, am spus. — Un cuvânt e de ajuns pentru cei înÈ›elepÈ›i, contră el. Noapte bună, Carley. 32 Acum când puÈ™ca era la loc sigur în mormântul lui Annie, Ned se simÈ›ea în siguranță. Știa că poliÈ›aii se vor întoarce, aÈ™a că nu se miră când sunară din nou la uÈ™a lui. De data asta le deschise imediat. Știa că arăta mai bine decât marÈ›i. MarÈ›i după-amiază, după ce îngropase puÈ™ca, se întorsese acasă, destupase o sticlă de whisky, se aÈ™ezase în fotoliu È™i băuse până adormise. Când îngropase puÈ™ca, se gândise că, dacă săpa în continuare, putea să ajungă la sicriul lui Annie, să-l deschidă È™i s-o atingă. Făcu un efort pentru a renunÈ›a È™i nivelă pământul. Trebuia să renunÈ›e, însă îi era tare dor de ea. A două zi se trezise la cinci dimineaÈ›a È™i cu toate că fereastra era murdară văzuse soarele răsărind. Camera se luminase È™i el observase cât de murdare îi erau mâinile. Chiar È™i hainele aveau urme de noroi uscat. Dacă poliÈ›aii ar fi venit atunci peste el, l-ar fi întrebat: “Ai săpat undeva, Ned?†Poate le-ar fi trecut prin cap să cerceteze mormântul lui Annie È™i atunci ar fi găsit puÈ™ca. Se băgase sub duÈ™ È™i se frecase îndelung cu peria cu coadă lungă, pe care i-o cumpărase Annie. Apoi se spălă pe cap È™i își tăie unghiile. Annie îi spunea întotdeauna că era important să arate curat È™i respectabil. “Ned, cine o să te angajeze dacă nu faci duÈ™, nu-È›i schimbi hainele È™i nu te piepteni, ca să nu arăți ca un sălbatic?â€, îl certa ea. “Uneori arăți groaznic È™i lumea te ocoleÈ™te.†Luni, când se dusese la biblioteca din Hastings ca să-i trimită primele două e-mail-uri lui Carley DeCarlo, observase că bibliotecara îl privea ciudat, de parcă locul lui nu era acolo. Miercuri, adică ieri, când se dusese la Croton să trimită alte e-mail-uri, se îmbrăcase cu haine curate È™i nimeni nu-i dăduse nici o atenÈ›ie. Acum, deÈ™i dormise îmbrăcat, È™tia că arată mai bine ca marÈ›i. Când deschise uÈ™a constată că erau tot Pierce È™i Carson. ÃŽÈ™i dădu seama imediat că poliÈ›iÈ™tii observaseră că arăta mai bine. Apoi îi văzu uitându-se la scaunul pe care zăcuseră toate hainele lui murdare. MarÈ›i, după plecarea lor, le aruncase în maÈ™ina de spălat. Bănuise că poliÈ›aii aveau să se întoarcă. Ned urmări privirea lui Carson È™i observă că se uita la bocancii lui plini de noroi aflaÈ›i lângă scaun. La naiba! Uitase să îi ia de acolo. — Ned, putem sta de vorbă două minute? întrebă Carson. Ned sesiză că încearcă să-i vorbească asemeni unui prieten vechi care trecuse întâmplător pe acolo, însă nu se va lăsa păcălit. Știa el cum lucrează poliÈ›aii. ÃŽn urmă cu vreo cinci ani, când se luase la bătaie cu licheaua aia din bar È™i fusese arestat, poliÈ›aii se purtaseră la început exagerat de frumos, pentru ca apoi să spună că el era vinovat. — Sigur, intraÈ›i, spuse el. Cei doi se aÈ™ezară pe aceleaÈ™i scaune ca la vizita precedentă. Perna È™i pătura erau tot pe canapea, cum le lăsase el alaltăieri. Ultimele două nopÈ›i dormise în fotoliu. — Ned, spuse detectivul Carson, ai avut dreptate în privinÈ›a tipului care era în spatele tău în farmacia lui Brown. ÃŽl cheamă Garret. “Și ce-i cu astaâ€?, îi veni lui Ned să spună, dar se mulÈ›umi să asculte. — Garret spune că te-a văzut parcat în faÈ›a farmaciei când a plecat. AÈ™a e? “Să recunosc că l-am văzut?†Trebuia să-l fi văzut, își spuse Ned. Peg se grăbea să prindă autobuzul È™i terminase repede cu el. — Sigur, eram încă acolo, spuse el. Tipul ăla a ieÈ™it cam la un minut după mine. M-am urcat în maÈ™ină, am pornit motorul, am schimbat postul de radio ca să prind È™tirile de la zece, după care am luat-o din loc. — Garret unde s-a dus, Ned? — Nu È™tiu. De ce să mă fi interesat unde se ducea? Am ieÈ™it din parcare, am făcut o întoarcere în U È™i am venit acasă. VreÈ›i să mă arestaÈ›i că am făcut o întoarcere în U? — Și eu fac asta când circulaÈ›ia e lejeră, spuse Carson. “Acum se poartă exagerat de amical. ÃŽncearcă să mă prindă în capcană.†Se uită la Carson È™i nu spuse nimic. — Ned, tu ai vreo armă? — Nu. — Ai tras vreodată cu o armă? “Fii cu băgare de seamăâ€, se atenÈ›iona Ned. — Când eram puÈ™ti am tras cu un BB. Era sigur că ei È™tiau deja asta. — Ai fost arestat vreodată, Ned? “RecunoaÈ™teâ€, își spuse el. — O dată. Totul a fost o neînÈ›elegere. — Și ai stat la închisoare? Stătuse în puÈ™căria districtuală până reuÈ™ise Annie să adune banii de cauÈ›iune. Acolo învățase cum să trimită e-mail-uri care nu puteau fi depistate. Tipul din celula de alături spunea că nu trebuie decât să te duci la o bibliotecă, să foloseÈ™ti un computer de acolo, să intri pe Internet È™i să accesezi “Hotmailâ€. “E un serviciu gratuit, Nedâ€, îi explicase tipul. “PoÈ›i să bagi un nume fals. Dacă cineva se È™ucăreÈ™te, poate depista că e-mail-ul a fost trimis de la biblioteca aia, dar n-are cum să dea de urma ta.†— Am stat doar o noapte, spuse el înÈ›epat. — Ned, văd că bocancii tăi sunt plini de noroi. După ce ai plecat de la farmacie, ai fost cumva în parcul districtual? — V-am spus, am venit direct acasă. ÃŽn parcul districtual se descotorosise el de Peg. Carson îi studia iar bocancii. “În parc nu m-am dat jos din maÈ™ină. I-am spus lui Peg să coboare È™i să se ducă acasă pe jos. Când ea a rupt-o la fugă, am împuÈ™cat-o. N-au nici un motiv să vorbească despre bocancii mei. N-am lăsat urme de tălpi în parc.†— Ned, te deranjează dacă ne uităm puÈ›in la camioneta ta? întrebă Pierce, detectivul mai înalt. Nu-l aveau cu nimic la mână. — Da, mă deranjează, se stropÈ™i Ned. Mă deranjează mult. Mă duc la farmacie È™i cumpăr ceva. O doamnă foarte de treabă, care a avut ghinionul să piardă autobuzul, pățeÈ™te ceva, iar voi încercaÈ›i să-mi spuneÈ›i că eu sunt de vină. IeÈ™iÈ›i afară. Văzu cum privirea lor devine rece ca gheaÈ›a. Spusese prea mult. De unde È™tia că ea pierduse autobuzul? Asta gândeau ei. Am să risc. — S-a spus la radio că a pierdut autobuzul. AÈ™a a fost, nu? Cineva a văzut-o fugind să-l prindă. Și, da, mă deranjează să vă uitaÈ›i la camioneta mea È™i mă deranjează că veniÈ›i aici È™i îmi puneÈ›i toate întrebările astea. IeÈ™iÈ›i de aici. AÈ›i auzit? IeÈ™iÈ›i de aici È™i să nu vă mai întoarceÈ›i! Nu avusese de gând să-i ameninÈ›e cu pumnul, dar o făcuse. Bandajul de la mâna dreaptă se slăbi È™i alunecă dând la iveală arsura. — Cum îl cheamă pe doctorul care È›i-a tratat mâna, Ned? întrebă calm Carson. 33 Un somn bun este acela după care toate părÈ›ile creierului meu se trezesc în acelaÈ™i timp. Asta nu se întâmplă prea des, dar când m-am trezit în dimineaÈ›a de 1 mai m-am simÈ›it veselă È™i vioaie, lucru care, pe măsură ce ziua înainta, s-a dovedit a fi salutar. Am făcut un duÈ™, apoi m-am îmbrăcat cu un costum uÈ™or, gri cu dungi fine, pe care îl cumpărasem la sfârÈ™itul sezonului trecut È™i muream de nerăbdare să-l port. Am deschis fereasta să intre puÈ›in aer proaspăt È™i să văd ce temperatură e afară. Era o zi perfectă de primăvară, caldă È™i cu un vânt care adia uÈ™or. ÃŽn ghivecele de pe pervazul vecinei mele florile își iÈ›eau tulpinile din pământ, iar deasupra, pe cer, câțiva noriÈ™ori pufoÈ™i pluteau pe întinderea albastră. Când eram copil, de 1 mai participam la o ceremonie la biserica Our Lady of Mount Carmel din Ridgewood, unde o încoronau pe Sfânta Fecioară. Cuvintele imnului religios pe care îl cântam atunci mi-au venit în minte în timp ce mă fardam. O, Mărie, azi te încoronăm cu flori, Regină a îngerilor, regină a lunii mai... Mi-am dat seama de ce îmi revenise în minte melodia. Când aveam zece ani am fost aleasă să încoronez statuia Fecioarei Măria. ÃŽn fiecare an, onoarea revenea alternativ unui băiat È™i unei fete de zece ani. Săptămâna viitoare Patrick ar fi împlinit zece ani. E ciudat cum, chiar È™i după ce ai acceptat durerea pierderii cuiva iubit È™i îți vezi cu adevărat de viaÈ›a ta, din când în când o voce îți spune “te-am prins†și preÈ› de o clipă sau două cicatricea se desface È™i rana doare din nou. Gata, mi-am spus, alungind gândurile care mă năpădiseră. Am pornit-o pe jos la lucru È™i am ajuns la birou la nouă fără douăzeci. Mi-am turnat o cană de cafea È™i m-am dus în biroul lui Ken, unde se afla deja Don Carter. N-am apucat să beau o gură de cafea È™i atmosfera a început să se încingă. A sunat detectivul Clifford de la poliÈ›ia din Bedford È™i ceea ce a spus a fost cu adevărat È™ocant. Clifford ne-a informat că depistaseră sursele e-mail-urilor, inclusiv al celui pe care nu-l păstrasem, cel care îmi spunea să mă pregătesc pentru ziua judecății. Toate trei fuseseră trimise din Westchester County. Primele două de la o bibliotecă din Hastings, celălalt de la o bibliotecă din Croton. Expeditorul folosise “Hotmailâ€-ul, un serviciu gratuit, însă ei credeau că introdusese informaÈ›ii false în ceea ce privea cartea lui de identitate. — Asta ce înseamnă? — Expeditorul È™i-a dat numele de Nicholas Spencer È™i adresa casei familiei Spencer din Bedford, cea care a ars săptămâna trecută. Nicholas Spencer! Am icnit toÈ›i È™i ne-am uitat unul la altul. Să fi fost cu putință? — Stai aÈ™a, spuse Ken. ÃŽn ziare există tone de poze recente ale lui Nicholas Spencer. AÈ›i arătat bibliotecarelor câteva din ele? — Da. Nici una nu l-a recunoscut pe Spencer ca fiind o persoană care să fi folosit un computer de acolo. — Chiar È™i pe Hotmail trebuie să dai o parolă, spuse Don. Ce parolă a folosit tipul ăsta? — A folosit un nume de femeie: Annie. Am alergat să iau e-mail-urile originale din biroul meu È™i l-am citit pe ultimul: “ Când soÈ›ia mea È›i-a scris anul trecut, nu te-ai deranjat să-i răspunzi la întrebare È™i acum e moartă. Nu eÈ™ti chiar atât de deÈ™teaptă. Ai aflat cine a fost în casa lui Lynn Spencer înainte să fie incendiată? “ — Pun pariu că numele soÈ›iei era Annie, am spus eu. — Și mai e ceva ce credem că ar putea fi interesant, continuă detectivul Clifford. Bibliotecara din Hastings își aminteÈ™te clar că un tip neglijent È™i murdar, care a folosit computerul, avea o arsură urâtă la mâna dreaptă. Nu e absolut sigură că el a trimis e-mail-urile, dar n-a putut să nu-l remarce. ÃŽnainte să închidă, Clifford ne-a asigurat că va pune în alertă bibliotecarele din celelalte orășele din districtul Westchester, cerându-le să se uite după un tip de aproximativ cincizeci de ani, înalt de un metru optzeci, posibil neglijent îmbrăcat, cu o arsură la mâna dreaptă. Avea o arsură la mână! Eram sigură că cel care îmi trimisese e-mail-ul în care afirma că văzuse pe cineva fugind pe aleea ce ducea la locuinÈ›a familiei Spencer era cel cu arsura la mâna dreaptă. Marty È™i Rhoda Bikorsky aveau nevoie de un strop de speranță. Le-am telefonat. Doamne, măcar de ne-am da seama ce e cu adevărat important în viață, m-am gândit în timp ce le ascultam reacÈ›ia. — Or să pună mâna pe el, nu-i aÈ™a, Carley? întrebă Marty. — S-ar putea să se dovedească a fi doar un nebun, l-am prevenit, dar sunt sigură că îl vor prinde. Ei cred că locuieÈ™te pe undeva pe acolo. — Am mai primit o veste bună, spuse Marty. Asta chiar ne-a tăiat răsuflarea. CreÈ™terea tumorii lui Maggie a fost mai lentă luna trecută. E tot acolo, tot o să ne-o ia, dar dacă nu se va mai dezvolta în ritm accelerat, e aproape sigur că vom face încă un Crăciun cu Maggie. Rhoda a început deja să se gândească la daruri. — Mă bucur tare mult. Mi-am înghiÈ›it nodul din gât. Păstrăm legătura. ÃŽmi venea să mă aÈ™ez pe scaun È™i să savurez bucuria pe care o remarcasem în glasul lui Marty, însă trebuia să dau neapărat un telefon. Allan Desmond, tatăl lui Vivian, figura în cartea de telefon din Cambridge, Massachusetts. La fel ca Marty Bikorsky, familia Desmond lăsa robotul să le filtreze mesajele. La fel ca Marty, ridicară înainte să apuc să închid. Am început prin a spune: — Domnule Desmond, sunt Carley DeCarlo de la Wall Street Weekly. Am intervievat-o pe Vivian în după-amiaza zilei în care a dispărut. AÈ™ vrea foarte mult să ne întâlnim, sau măcar să stăm de vorbă la telefon dacă sunteÈ›i dispus... — Sunt Jane, sora lui Vivian, spuse un glas încordat. Știu că tatălui meu i-ar plăcea foarte mult să discute cu dumneavoastră. Stă la hotelul Hilton din White Plains. ÃŽl veÈ›i găsi acolo. Tocmai am vorbit cu el. — O să răspundă la apelul meu? — DaÈ›i-mi numărul dumneavoastră. Am să-l pun să vă sune. Telefonul meu sună în mai puÈ›in de trei minute. Era Allan Desmond. Glasul lui trăda circumspecÈ›ie. — DomniÈ™oară DeCarlo, am fost de acord să È›in o conferință de presă peste câteva clipe. Putem sta de vorbă puÈ›in mai târziu? Am făcut un calcul rapid. Era nouă treizeci. Mai aveam de dat niÈ™te telefoane, iar la trei treizeci trebuia să fiu la sediul Gen-stone din Pleasantville ca să vorbesc cu angajaÈ›ii de acolo. — Dacă vin acolo, putem bea împreună o cafea pe la unsprezece? — Da. Am căzut de acord să-l sun din holul hotelului Hilton. Am făcut iarăși un calcul. Eram sigură că nu voi sta cu Allan Desmond mai mult de patruzeci de minute. Dacă plecam de la el pe la douăsprezece, la unu puteam să fiu în Caspien. SimÈ›eam că era timpul să încerc s-o conving pe soÈ›ia doctorului Broderick să stea de vorbă cu mine. Am format numărul de la cabinetul doctorului Broderick, gândindu-mă că cel mai rău lucru care ar putea să mi se întâmple era un refuz. Asistenta, doamna Ward, È™i-a adus aminte de mine È™i a fost chiar cordială. — Sunt foarte fericită să vă spun că domnul doctor e pe zi ce trece mai bine, spuse ea. S-a menÈ›inut mereu în formă È™i e un bărbat puternic, ceea ce îl ajută acum. Doamna Broderick e convinsă că-È™i va reveni. — Mă bucur tare mult. ȘtiÈ›i cumva dacă e acasă? — Nu. E la spital, dar după-amiază o să fie aici. A lucrat mereu la cabinet, iar de când domnul doctor e mai bine, stă zilnic câteva ore. — Doamnă Ward, eu am să vin în Caspien È™i e foarte important să stau de vorbă cu doamna Broderick despre accidentul domnului doctor. Prefer să nu spun mai mult deocamdată, dar am de gând să trec pe la cabinetul dumneavoastră în jurul orei două. Dacă îmi poate acorda cincisprezece minute, cred că nu va regreta. Vă dau numărul celularului meu, cu rugămintea să mă sunaÈ›i dacă doamna Broderick refuză categoric să mă primească. Mai aveam un telefon de dat - cuplului Manuel È™i Rosa Gomez. Am dat de ei la fiica lor, în Queens. — Am citit despre dispariÈ›ia domniÈ™oarei Powers, spuse Manuel. Ne e teamă că a pățit ceva. — Deci nu credeÈ›i că s-a dus în ElveÈ›ia la domnul Spencer? — Nu, domniÈ™oară DeCarlo, nu credem, dar cine să ne ia în seamă? — Manuel, È™tii aleea aia de piatră care duce la piscină, chiar după stâlpul din stânga porÈ›ii? — Desigur. — Putea cineva să-È™i parcheze maÈ™ina acolo? — Domnul Spencer își parca maÈ™ina acolo în mod regulat. — Domnul Spencer! — Mai ales în timpul verii. Uneori când doamna Spencer era cu prietenii la piscină, iar el venea de la New York în drum spre Connecticut pentru a-l vedea pe Jack, își lăsa maÈ™ina acolo să nu fie observat. Apoi se furiÈ™a la etaj să-È™i schimbe hainele. — Fără să-i spună doamnei Spencer? — Poate că ea È™tia, însă el spunea că dacă se apuca să stea de vorbă cu oamenii, era greu să scape de ei. — Ce maÈ™ină conducea domnul Spencer? — O berlină BMV, neagră. — Prietenii familiei Spencer parcau pe aleea de pietre? Urmă un moment de tăcere, apoi Manuel spuse încet: — Nu în timpul zilei, domniÈ™oară DeCarlo. 34 Allan Desmond arăta de parcă nu dormise de trei zile È™i cred că aÈ™a stăteau lucrurile. Era trecut de È™aizeci È™i cinci de ani È™i avea un ten la fel de cenuÈ™iu ca părul. De felul lui era slab, iar în dimineaÈ›a asta arăta împuÈ›inat È™i epuizat. Purta un costum sobru È™i mi-am zis că era unul dintre acei bărbaÈ›i care nu renunță la cravată decât atunci când joacă golf. Cafeneaua nu era aglomerată. Am ales o masă din colÈ› unde nu putea nimeni să tragă cu urechea la conversaÈ›ia noastră. Eram sigură că nu mâncase nimic toată dimineaÈ›a È™i am riscat, spunând: — AÈ™ lua o plăcintă daneză, dar numai dacă luaÈ›i È™i dumneavoastră. — SunteÈ›i foarte subtilă, domniÈ™oară DeCarlo. AveÈ›i dreptate, n-am mâncat nimic. O plăcintă daneză să fie. — Eu vreau cu brânză, i-am spus chelneriÈ›ei. — Și eu la fel, zise el. Apoi mă întrebă: Ai vorbit cu Vivian luni după-amiază? — Da. ÃŽi telefonasem să mă primească, dar m-a refuzat. Cred că era convinsă că intenÈ›ionam să-l demolez pe Nicholas Spencer È™i nu voia să aibă nici o contribuÈ›ie. — De ce nu a vrut să profite de prilej ca să-l apere? — Pentru că, din păcate, nu È™tia dacă va reuÈ™i. E trist, dar există un segment media care, eliminând fragmente de interviu, poate transforma un sprijin într-o critică aspră. Eu cred că Vivian era scârbită de presa nefavorabilă de care avea parte Nick Spencer È™i nu voia să aibă de-a face cu ea. Tatăl lui Vivian dădu din cap. — ÃŽntotdeauna a fost extrem de loială. Apoi faÈ›a i se crispă de durere. Ai auzit ce-am spus, Carley? Vorbesc despre Vivian de parcă n-ar mai fi în viață. Asta mă îngrozeÈ™te. Mi-am dorit să pot minÈ›i convingător È™i să spun ceva reconfortant, dar pur È™i simplu n-am fost în stare. — Domnule Desmond, în declaraÈ›ia pe care aÈ›i dat-o presei aÈ›i spus că în cele trei săptămâni care au urmat prăbuÈ™irii avionului lui Nicholas Spencer aÈ›i vorbit în mod frecvent la telefon cu Vivian. ȘtiaÈ›i că avea o relaÈ›ie sentimentală cu Nicholas Spencer? El luă o gură de cafea înainte de a-mi răspunde. N-am avut impresia că încerca să găsească un mod de a ocoli întrebarea; cred că se străduia să privească în urmă È™i să aleagă un răspuns sincer. — SoÈ›ia mea spune că nu răspund niciodată direct la o întrebare È™i are dreptate, aÈ™a că lasă-mă să-È›i spun câte ceva din trecut. Vivian este cea mai mică dintre cele patru fete ale noastre. L-a cunoscut pe Joel la colegiu È™i s-au căsătorit acum nouă ani, când ea avea douăzeci È™i doi de ani. Din nefericire, după cum probabil È™tii, Joel a murit de cancer în urmă cu doi ani È™i ceva. Am încercat s-o convingem să se întoarcă la Boston, dar ea a început să lucreze cu Nicholas Spencer. Era foarte încântată că lucra la o companie care avea să scoată un vaccin împotriva cancerului. Nick Spencer se însurase cu Lynn cu mai bine de doi ani înainte ca Vivian să lucreze pentru el. Eram sigură că mariajul deja scârțâia. — Am să fiu foarte sincer cu dumneata, Carley, spuse Allan Desmond. Dacă - È™i e un dacă de care trebuie È›inut seama - Vivian a ajuns să aibă o relaÈ›ie sentimentală cu Nicholas Spencer, asta nu s-a întâmplat imediat. Ea a început să lucreze cu el la È™ase luni după moartea lui Joel. Venea acasă în week-end cel puÈ›in o dată pe lună. ÃŽn tot acest timp soÈ›ia mea sau una dintre surorile lui Vivian vorbea în fiecare seară cu ea. Ne îngrijora faptul că părea să stea tot timpul în casă. Am sfătuit-o să urmeze niÈ™te cursuri, să-È™i ia masteratul - pe scurt, să facă ceva doar ca să iasă din casă. Sosiseră plăcintele. E inutil să spun că arătau minunat. Parcă vedeam È™i eticheta de atenÈ›ionare care ar fi trebuit să le însoÈ›ească: o mie de calorii; înfundă venele; v-aÈ›i gândit la nivelul colesterolului dumneavoastră? Mi-am tăiat o bucată. Era nemaipomenită. — Urmează să-mi spuneÈ›i că, la un moment dat, imaginea s-a schimbat, nu-i aÈ™a? Allan Desmond confirmă, dând din cap. Mi-a părut bine să văd că, în timp ce îmi răspundea la întrebări, își mânca absent plăcinta. — La sfârÈ™itul verii trecute Vivian părea alta. Glasul ei era vesel, deÈ™i o îngrijora faptul că apăruseră niÈ™te probleme neprevăzute legate de vaccin. Nu a intrat însă în amănunte. A spus doar că Nicholas Spencer era profund îngrijorat. — A lăsat să se înÈ›eleagă că între ei se statornicise o relaÈ›ie sentimentală sau că era pe cale să se înfiripe? — Nu. ÃŽnsă sora ei Jane, cea cu care ai vorbit mai devreme, a intuit acest lucru. Ea a spus la un moment dat: “Vivian a suferit suficient. Sper că e destul de deÈ™teaptă să nu se îndrăgostească de È™eful ei, care e însuratâ€. — AÈ›i întrebat-o vreodată pe Vivian, direct, dacă avea o idilă cu Nick Spencer? — Am întrebat-o în glumă dacă exista la orizont vreun bărbat interesant. Mi-a spus că sunt un romantic incurabil È™i că, dacă apărea cineva, mă va anunÈ›a. Am simÈ›it că Allan Desmond se pregătea să-mi pună întrebări, aÈ™a că i-am strecurat repede una: — Făcând abstracÈ›ie de partea sentimentală, v-a spus Vivian vreodată ce părere avea despre Nicholas Spencer? Allan Desmond se încruntă, apoi mă privi în ochi. — ÃŽn ultimele È™apte sau opt luni, când vorbea de Spencer ai fi zis că e vorba de un sfânt. Dacă ne-ar fi trimis un bilet în care să ne anunÈ›e că se duce la el, în ElveÈ›ia, n-aÈ™ fi aprobat-o, dar aÈ™ fi înÈ›eles-o din toată inima. Am văzut lacrimile inundându-i ochii. — Carley, aÈ™ fi tare fericit să primesc acum acel bilet, dar È™tiu că n-o să se întâmple. Indiferent unde e Vivian, È™i mă rog la Dumnezeu să fie vie, nu poate să comunice cu noi, altfel ar fi făcut-o până acum. Știam că are dreptate. ÃŽn timp ce cafeaua se răcea, i-am povestit despre întâlnirea cu Vivian È™i de faptul că avea de gând să locuiască cu familia până își găsea o casă. I-am spus È™i de telefonul în care își exprima încrederea că l-ar putea identifica pe bărbatul care luase însemnările doctorului Spencer. — Și la scurt timp după asta a dispărut, spuse el cu tristeÈ›e. Am dat din cap. Ne-am lăsat plăcintele pe jumătate nemâncate. Știam că amândoi aveam în minte imaginea acelei femei tinere È™i frumoase a cărei casă nu fusese sanctuarul ei. Acest gând mi-a inspirat o idee. — ÃŽn ultimul timp a bătut tare vântul. Avea Vivian vreo problemă cu uÈ™a din față? — De ce întrebi? — UÈ™a din față deschisă era aproape o invitaÈ›ie ca un vecin în trecere să fie curios să vadă ce s-a întâmplat. De fapt, aÈ™a s-au petrecut lucrurile. DispariÈ›ia lui Vivian n-ar fi fost observată cel puÈ›in încă o zi dacă uÈ™a n-ar fi fost stricată. — S-ar putea să ai dreptate. Știu că uÈ™a din față trebuia bine închisă pentru ca limba broaÈ™tei să intre în locaÈ™ul ei, spuse Allan Desmond. — Să presupunem că uÈ™a a fost deschisă de vânt, È™i nu lăsată deschisă. Masa È™i veioza răsturnate au fost o încercare de a face ca dispariÈ›ia ei să semene cu o spargere È™i o răpire? — PoliÈ›ia crede că ea a înscenat totul. Te-a sunat sâmbătă după-amiază, domniÈ™oară DeCarlo. Cum È›i s-a părut la telefon? — Agitată, am recunoscut. ÃŽngrijorată. Cred că le-am simÈ›it prezenÈ›a înainte să-i văd venind. Detectivul Shapiro, cel cu faÈ›a aspră, È™i mai era un ofiÈ›er de poliÈ›ie în uniformă. Se opriră la masa noastră. — Domnule Desmond, spuse Shapiro, am vrea să discutăm cu dumneavoastră în particular. — AÈ›i găsit-o? întrebă Allan Desmond. — Să spunem că am dat de urma ei. Dorothy Bowes, care locuieÈ™te la trei case distanță de domniÈ™oara Powers, e prietenă bună cu fiica dumneavoastră. Era în vacanță. Fiica dumneavoastră avea o cheie de la casa ei. Bowes a ajuns acasă azi-dimineață È™i a descoperit că maÈ™ina ei a dispărut din garaj. Fiica dumneavoastră a avut vreodată probleme psihice? — A fugit pentru că era înspăimântată, am spus. Sunt convinsă de asta. — Dar unde s-a dus? întrebă Allan Desmond. Ce a înspăimântat-o atât încât să fugă? M-am gândit că s-ar fi putut să am răspunsul la această întrebare. Vivian bănuia că telefonul lui Nick Spencer era ascultat. M-am întrebat dacă, imediat după ce m-a sunat, ceva a făcut-o să-È™i dea seama că È™i telefonul ei era ascultat. Asta ar fi explicat fuga determinată de panică, însă nu È™i lipsa oricărei încercări de a-È™i contacta familia. Apoi, mi-a venit în minte întrebarea tatălui ei: Unde s-a dus? Și a fost urmărită? 35 Sosirea ofiÈ›erilor a pus capăt conversaÈ›iei noastre, aÈ™a că n-am stat mult cu Allan Desmond. Detectivul Shapiro È™i ofiÈ›erul Klein s-au aÈ™ezat la masa noastră câteva minute, timp în care am reconfirmat întâmplările aÈ™a cum le È™tiam noi: Vivian se dusese acasă la o vecină È™i îi luase maÈ™ina. Indiferent ce o speriase încât s-o facă să fugă de acasă, cel puÈ›in până acum era în siguranță. Când îi văzuserăm pe Shapiro È™i Klein apropiindu-se de masa noastră, È™i eu È™i tatăl lui Vivian ne temuserăm că aduceau veÈ™ti proaste. Acum măcar exista o speranță. Vivian mă sunase vineri pe la patru ca să-mi spună că bănuieÈ™te cine luase însemnările de la doctorul Broderick. Conform spuselor lui Allan Desmond, sora ei, Jane, îi dăduse telefon în aceeaÈ™i seară, la zece. Nu o găsise, dar a presupus - È™i a sperat - că Vivian avea niÈ™te planuri. Dimineață devreme, vecinul care își plimba câinele observase că uÈ™a din față era deschisă. I-am întrebat dacă credeau că era cu putință ca Vivian să fi auzit sau văzut pe cineva în spatele casei È™i să fi fugit afară prin față, răsturnând în graba ei masa È™i veioza. Shapiro mi-a răspuns că orice era posibil, inclusiv prima lui impresie, È™i anume că dispariÈ›ia fusese regizată. Faptul că Vivian plecase cu maÈ™ina vecinei ei nu excludea această posibilitate. Comentariul lui Shapiro l-a enervat pe Allan Desmond, dar n-a spus nimic. Ca È™i soÈ›ii Bikorsky, care sperau ca fetiÈ›a lor să mai prindă un Crăciun, el se agăța de posibilitatea ca fiica lui să fi plecat undeva din proprie voință. L-am lăsat pe Allan Desmond cu anchetatorii, după ce am căzut de acord să păstrăm legătura. Annette Broderick era o femeie frumoasă de vreo cincizeci È™i cinci de ani, cu părul grizonat, ondulat natural. Când am ajuns, mi-a propus să mergem sus, în apartamentul ce se afla deasupra cabinetului medical. Casa veche, dar frumoasă, avea camere spaÈ›ioase, cu tavane înalte, decoraÈ›ii de ipsos È™i podele de stejar lustruite. Ne-am aÈ™ezat în birou. Soarele se revărsa înăuntru, sporind atmosfera confortabilă a încăperii cu pereÈ›ii plini de rafturi cu cărÈ›i. Mi-am dat seama că petrecusem ultima săptămână în compania unor oameni foarte interesanÈ›i, care se temeau de ce le rezerva viaÈ›a. SoÈ›ii Bikorsky, Vivian Powers È™i tatăl ei, angajaÈ›ii de la Gen-stone, ale căror vieÈ›i È™i speranÈ›e fuseseră spulberate, toÈ›i erau foarte stresaÈ›i È™i nu mi-i puteam scoate din minte. M-am gândit brusc că persoana care ar fi trebuit să mă preocupe era sora mea vitregă, Lynn. Annette Broderick mi-a oferit o cafea, pe care am refuzat-o, È™i un pahar cu apă, pe care l-am acceptat. ÃŽÈ™i aduse È™i pentru ea un pahar. — Philip e mai bine, spuse ea. S-ar putea să dureze mult, dar doctorii se aÈ™teaptă să-È™i revină complet. ÃŽnainte să apuc să-i spun cât mă bucuram să aud asta, ea continuă: — Sinceră să fiu, la început m-am gândit că bănuiala ta referitoare la faptul că ce i s-a întâmplat lui Philip nu a fost un accident era nefondată, însă acum încep să-mi pun întrebări. — De ce? am întrebat eu, repede. — Pur È™i simplu pentru că atunci când a început să iasă |; din comă încerca să-mi spună ceva. Singurul lucru pe care l-am priceput cât de cât a fost “maÈ™ina s-a întorsâ€. Din cauza unui indicator de derapaj, poliÈ›ia crede că e posibil ca maÈ™ina care l-a călcat să fi venit din cealaltă direcÈ›ie È™i să fi făcut o întoarcere în U. — ÃŽnseamnă că poliÈ›ia acceptă posibilitatea ca soÈ›ul dumneavoastră să fi fost accidentat în mod deliberat? — Nu, ei cred că a fost vorba de un È™ofer beat. Aici avem o mulÈ›ime de probleme cu minori care beau sau se droghează. PoliÈ›iÈ™tii cred că cineva care mergea în direcÈ›ie greÈ™ită a întors È™i nu l-a văzut pe Phil decât atunci când a fost prea târziu. Tu de ce susÈ›ii că n-a fost un accident, Carley? M-a ascultat povestindu-i de scrisoarea dispărută a lui Caroline Summers către Nick Spencer È™i despre furtul fiÈ™elor fiicei acesteia, nu numai de la doctorul Broderick, ci È™i din spitalele din Caspien È™i Ohio. — Vrei să spui că cineva a ajuns la concluzia că era vorba de un leac miraculos? întrebă ea neîncrezătoare. — Nu È™tiu. Dar bănuiesc că cineva s-a gândit că însemnările doctorului Spencer erau suficient de interesante ca să le fure, iar soÈ›ul dumneavoastră putea să identifice acea persoană. Cu publicitatea care se face în jurul lui Nicholas Spencer, s-ar putea ca soÈ›ul dumneavoastră să fi devenit un martor incomod. — Radiografiile acelea au fost luate din spitalul din Caspien È™i din cel din Ohio de aceeaÈ™i persoană? — Am verificat, dar funcÈ›ionarii pur È™i simplu nu-È™i amintesc. Amândoi sunt însă siguri că cel care a pretins că este soÈ›ul lui Caroline Summers nu avea nimic care să atragă atenÈ›ia. Pe de altă parte, din ce am priceput eu, domnul Broderick È™i-l aminteÈ™te cu claritate pe bărbatul care a venit la el după însemnările doctorului Spencer. — Eram acasă în ziua aceea È™i m-am uitat ÃŽntâmplător pe fereastră când omul ăla s-a urcat în maÈ™ină. — Nu È™tiam că I-aÈ›i văzut. Domnul doctor nu a menÈ›ionat lucrul ăsta. L-aÈ›i recunoaÈ™te? — Categoric nu. Era noiembrie, È™i omul avea gulerul paltonului ridicat. Dacă mă gândesc mai bine cred că folosea un È™ampon care-i dădea părului o culoare roÈ™ie-castanie. Știi cum arată la soare portocaliul ăla. — Domnul Broderick nu a pomenit de asta când am stat de vorbă cu el. — El n-ar fi spus aÈ™a ceva, mai ales dacă nu era sigur. — A început domnul Broderick să vorbească despre accident? — I se administrează multe sedative, dar când e lucid vrea să È™tie ce s-a întâmplat cu el. Până acum nu pare să aibă vreo amintire, în afară de ceea ce a încercat să-mi spună când ieÈ™ea din comă. — Am înÈ›eles de la soÈ›ul dumneavoastră că a făcut unele cercetări de laborator împreună cu doctorul Spencer, fapt pentru care Nick Spencer a lăsat aici însemnările tatălui său. Cât a lucrat, de fapt, domnul Broderick cu doctorul Spencer? — Carley, probabil că soÈ›ul meu n-a făcut tamtam pe seama faptului că a lucrat cu doctorul Spencer, deÈ™i în realitate era foarte pasionat de cercetare È™i îl considera pe domnul Spencer un geniu. Ãsta a fost unul din motivele pentru care i-a lăsat Nick însemnările acelea. Philip intenÈ›iona să continue unele cercetări, dar È™i-a dat seama că îi lua prea mult timp È™i că, ceea ce fusese o obsesie pentru doctorul Spencer, pentru el rămânea un hobby. Nu uita că la vremea aceea Nick nu intenÈ›iona să-È™i facă o carieră în cercetare. Pe urmă, însă, acum zece ani, a început să studieze dosarele tatălui său È™i È™i-a dat seama că era în faÈ›a unei descoperiri, poate chiar a unei descoperiri importante, precum un leac împotriva cancerului. Și, din ce mi-a spus soÈ›ul meu, testele preclinice au fost promițătoare. Pe parcursul experienÈ›elor următoare, rezultatele n-au fost cele aÈ™teptate. Și atunci mă întreb de ce ar fi furat cineva însemnările doctorului Spencer? Carley, eu sunt mulÈ›umită că soÈ›ul meu se mai află în viață. — Și eu, am încredinÈ›at-o. Nu-mi venea să-i spun acestei femei cumsecade că dacă doctorul Broderick fusese călcat intenÈ›ionat de o maÈ™ină mă simÈ›eam răspunzătoare pentru asta. Nu i-am pomenit nici de faptul că după ce am vorbit cu el m-am dus direct la sediul Gen-stone din Pleasantville È™i m-am interesat de un bărbat cu părul roÈ™cat, iar în ziua următoare soÈ›ul ei a ajuns în spital È™i asta părea să fie mai mult decât o simplă coincidență. Era timpul să plec. I-am mulÈ›umit doamnei Broderick că m-a primit. M-am asigurat încă o dată că avea numărul celularului meu. Dacă starea de spirit de la Gen-stone părea sumbră săptămâna trecută, când fusesem acolo, acum domnea o atmosferă de înmormântare. Era limpede că È™efa de cabinet plânsese. Mi-a spus că domnul Wallingford mă rugase să trec o clipă pe la el înainte de a sta de vorbă cu vreun angajat. Apoi i-a dat telefon secretarei lui, ca să mă anunÈ›e. Când a pus receptorul jos, am spus: — Văd că eÈ™ti supărată. Sper că nu e ceva care să nu poată fi îndreptat. — Am primit preavizul azi-dimineață. Compania își închide porÈ›ile în după-amiaza asta. — ÃŽmi pare teribil de rău. Sună telefonul È™i ea ridică receptorul. Trebuie să fi fost un reporter, pentru că femeia spuse că nu-i era permis să comenteze, singurul în măsură de a răspunde fiind avocatul companiei. Când a închis, secretara lui Wallingford se afla la un metru de noi. Mi-ar fi plăcut să mai stau de vorbă cu È™efa de cabinet, dar nu se putea. Mi-am amintit numele secretarei lui Wallingford. — Doamna Rider, nu-i aÈ™a? am întrebat. Costumul ei bleumarin, ciorapii rezistenÈ›i È™i pantofii cu toc jos erau în ton cu părul È™aten tuns scurt È™i absenÈ›a oricărui machiaj. Zâmbetul ei era politicos, dar lipsit de căldură. — Da, domniÈ™oară DeCarlo. Toate uÈ™ile de pe coridorul lung erau deschise È™i, în timp ce o urmam, mi-am aruncat privirea înăuntru: toate birourile erau goale. ÃŽntreaga clădire părea pustie. Am încercat s-o atrag într-o conversaÈ›ie. — ÃŽmi pare foarte rău să aud că această companie se închide. ȘtiÈ›i ce o să faceÈ›i? — Nu sunt sigură, spuse ea. Mi-am imaginat că Wallingford o atenÈ›ionase să nu stea de vorbă cu mine, lucru care o făcea cu atât mai interesantă. — De când lucraÈ›i pentru domnul Wallingford? am întrebat eu încercând să par detaÈ™ată. — De zece ani. — Deci eraÈ›i la el când avea compania de mobilă? — Da. UÈ™a de la biroul lui era închisă. Am reuÈ™it să mai arunc o dată undiÈ›a: — Atunci trebuie că îi cunoaÈ™teÈ›i pe fiii lui. Poate că n-au greÈ™it când l-au prevenit să nu vândă afacerea de familie. — Asta nu le dădea dreptul să-l dea în judecată, spuse ea cu indignare în timp ce bătea la ușă cu o mână, iar cu cealaltă o deschidea. O informaÈ›ie interesantă, m-am gândit. Fiii lui l-au dat în judecată! Ce i-a determinat să facă asta? m-am întrebat. Se vedea clar că Charles Wallingford nu era încântat de vizita mea, dar încerca să nu se trădeze. La intrarea mea se ridică È™i am observat că nu era singur. ÃŽn faÈ›a lui la birou stătea un bărbat. Acesta se ridică È™i se întoarse când Wallingford mă salută. Am avut impresia că mă studia cu multă atenÈ›ie. Bărbatul avea în jur de patruzeci È™i cinci de ani, aproximativ un metru cincizeci, părul grizonat È™i ochii căprui. La fel ca Wallingford È™i Adrian Garner, emana autoritate È™i nu m-a mirat când mi-a fost prezentat drept Lowell Drexel, membru în consiliul director al Gen-stone. Lowell Drexel - auzisem de curând numele ăsta. Apoi mi-am adus aminte unde: la masa de prânz, Wallingford îi spusese amuzat lui Adrian Garner că acÈ›ionarul care pretindea că îl văzuse pe Nick Spencer în ElveÈ›ia îl întrebase pe Drexel de o slujbă. Glasul lui Drexel era cât se poate de rece. — DomniÈ™oară DeCarlo, am înÈ›eles că ai sarcina de neinvidiat de a scrie pentru Wall Street Weekly un articol despre Gen-stone. — De a contribui la un articol, l-am corectat. Lucrăm la el trei oameni. M-am uitat la Wallingford. Am auzit că azi închideÈ›i. ÃŽmi pare foarte rău. El dădu din cap. — De data asta nu va trebui să-mi fac griji cu privire la un loc în care să-mi investesc banii, spuse el mohorât. ÃŽmi pare foarte rău de toÈ›i angajaÈ›ii È™i acÈ›ionarii noÈ™tri, însă tare aÈ™ vrea ca ei să înÈ›eleagă că nu noi am fost duÈ™manul, ci ne-am aflat alături de ei pe câmpul de luptă. — Sper că rămâne valabilă întâlnirea noastră de sâmbătă, am spus eu. — Da, bineînÈ›eles. Trebuie să È™tii că, cu câteva excepÈ›ii, precum secretara de cabinet È™i doamna Rider, i-am lăsat pe angajaÈ›ii noÈ™tri să aleagă între a rămâne până la sfârÈ™itul programului È™i a pleca acasă. MulÈ›i dintre ei au ales să plece imediat. — ÃŽnÈ›eleg. Ei bine, sunt dezamăgită, dar poate că voi obÈ›ine câteva comentarii de la cei care mai sunt încă aici. Am sperat să nu-È™i dea seama că mă întrebam dacă închiderea subită avea vreo legătură cu cererea mea de a veni azi aici pentru interviuri. — Poate vă pot răspunde eu la întrebări, domniÈ™oară DeCarlo, se oferi Drexel. — Poate, domnule Drexel. Am înÈ›eles că lucraÈ›i la Garner Pharmaceuticals. — Sunt È™eful compartimentului juridic de acolo. După cum poate È™tiÈ›i deja, când compania mea a decis să investească un miliard de dolari în Gen-stone, domnul Garner a fost rugat să intre în consiliul director. ÃŽn astfel de cazuri el îl deleagă pe unul dintre asociaÈ›ii săi apropiaÈ›i să-i È›ină locul. — Domnul Garner pare foarte îngrijorat de faptul că Garner Pharmaceuticals are parte de aceeaÈ™i presă defavorabilă ca Gen-stone. — Este extrem de îngrijorător È™i s-ar putea să se facă ceva în privinÈ›a asta curând, dar nu sunt în măsură să divulg astăzi ce anume. — Și dacă nu se face nimic? — Bunurile Gen-stone, aÈ™a cum sunt ele, vor fi vândute la licitaÈ›ie È™i banii vor fi distribuiÈ›i creditorilor. Făcu un gest larg cu mâna, care voia să semnifice È™i mobilierul. — Ar însemna să sper prea mult ca, în cazul unui anunÈ›, revista mea să obÈ›ină dreptul de a publica prima È™tirea senzaÈ›ională? — Ar însemna să speraÈ›i prea mult, domniÈ™oară DeCarlo. Zâmbetul abia schiÈ›at echivala cu o ușă închisă în nas. Lowell Drexel È™i Adrian Garner erau doi gheÈ›ari, am hotărât eu. Cel puÈ›in, Wallingford afiÈ™a un soi de cordialitate. L-am salutat din cap pe Drexel, i-am mulÈ›umit lui Charles Wallingford È™i am urmat-o pe doamna Rider afară din încăpere. — Au mai rămas aici câteva telefoniste, operatorii È™i niÈ™te oameni de serviciu, spuse ea. Cu cine aÈ›i vrea să începeÈ›i? — Probabil cu operatorii. A încercat s-o ia înainte, dar mi-am potrivit pasul cu al ei. Doamnă Rider, puteÈ›i sta de vorbă cu mine? — AÈ™ prefera să nu fiu citată. — Nici măcar în legătură cu dispariÈ›ia lui Vivian Powers? — DispariÈ›ie sau fugă, domniÈ™oară DeCarlo? — CredeÈ›i că Vivian È™i-a regizat dispariÈ›ia? — AÈ™ spune că decizia ei de a rămâne la firmă după prăbuÈ™irea avionului e suspectă. Eu personal am văzut-o săptămâna trecută cărând dosare de la birou. — De ce credeÈ›i că a luat acasă documente, doamnă Rider? — Pentru că voia să se asigure că dosarele nu conÈ›ineau nimic care să ofere un indiciu despre ce s-a întâmplat cu banii noÈ™tri. Doamna Rider era furioasă. Probabil că acum e în ElveÈ›ia, împreună cu Spencer, È™i râd de noi. Eu nu mi-am pierdut doar pensia, domniÈ™oară DeCarlo. Mă număr printre proÈ™tii care È™i-au investit majoritatea economiilor în acÈ›iuni Gen-stone. ÃŽmi doresc ca Nick Spencer să fi murit în accidentul ăla de avion. Să-i ardă afurisita aia de limbă mieroasă în focurile iadului pentru toată nenorocirea pe care a provocat-o. Dacă voiam o reacÈ›ie a ceea ce simÈ›ea un angajat, o aveam cu siguranță. Apoi se făcu stacojie la față. — Sper că n-o să tipăriÈ›i asta, spuse ea. Fiul lui Nick Spencer, Jack, obiÈ™nuia să vină aici cu el. Se oprea întotdeauna să vorbească cu mine. Are destule de îndurat È™i fără să citească ce-am spus eu despre tatăl lui. — Ce gândeaÈ›i despre Nicholas Spencer înainte să iasă la iveală toate astea? — Ce gândeam noi toÈ›i, că e un sfânt. La fel îmi descrisese È™i Allan Desmond reacÈ›ia lui Vivian față de Nicholas Spencer. AceeaÈ™i reacÈ›ie o avusesem eu însămi față de el. — Neoficial, doamnă Rider, ce părere aveaÈ›i despre Vivian Powers? — Nu-s proastă. Mi-am dat seama că între ea È™i Nicholas Spencer se înfiripa o relaÈ›ie. Mă gândesc că s-ar putea ca unii dintre noi să-È™i fi dat seama de asta înaintea lui. Nu È™tiu ce-o fi văzut el la femeia aia cu care s-a însurat. ScuzaÈ›i-mă, domniÈ™oară DeCarlo. Am auzit că e sora dumneavoastră vitregă, însă ori de câte ori venea aici ne ignora pe toÈ›i. Trecea pe lângă mine È™i intra în biroul domnului Wallingford de parcă avea tot dreptul să-l întrerupă din ceea ce făcea. Știam eu, m-am gândit. Era ceva între ei. — Domnul Wallingford se supăra când îl întrerupea? — Cred că îi era jenă. E un bărbat foarte demn, iar ea îi răvășea părul sau îl săruta pe creÈ™tetul capului È™i râdea când el îi spunea ceva de genul: “Nu face asta, Lynnâ€. Vă spun, domniÈ™oară DeCarlo, pe de o parte ignora oamenii, iar pe de alta se purta de parcă putea să spună sau să facă orice dorea. — AÈ›i avut ocazia să vedeÈ›i cum se purta Nicholas Spencer cu Vivian Powers? Ea ridică din umeri. — Biroul lui e în aripa cealaltă, aÈ™a că nu-i prea întâlneam. Insă odată, când plecam acasă, l-am văzut conducând-o pe Vivian la maÈ™ină. Din felul în care se uitau unul la altul mi-am dat seama că între ei era ceva foarte, foarte special, È™i la vremea aceea m-am gândit: “Bravo lor. El merită ceva mai bun decât regina de gheață.†Ajunsesem în zona recepÈ›iei. RecepÈ›ionera ne privea, încercând să prindă fragmente de conversaÈ›ie. — Am să vă las să plecaÈ›i, doamnă Rider, È™i vă promit că tot ce mi-aÈ›i spus rămâne neoficial. ÃŽncă ceva. CredeÈ›i că Vivian a rămas la serviciu ca să acopere urma banilor. Imediat după prăbuÈ™irea avionului, părea sincer îndurerată? — ToÈ›i eram îndureraÈ›i È™i nu ne venea să credem ce se întâmplase. Stăteam ca niÈ™te proÈ™ti, plângeam, spuneam ce om minunat fusese Nick Spencer. Ne uitam la Vivian cu compătimire pentru că bănuiam că deveniseră amanÈ›i. Ea n-a scos o vorbă È™i a plecat acasă. Bănuiesc că s-a gândit că nu putea să joace teatru convingător în faÈ›a noastră. Brusc, își întoarse faÈ›a de la mine. — Ce rost mai are? se răsti ea. NiÈ™te hoÈ›i versaÈ›i! Arătă spre recepÈ›ioneră. Vă va conduce Betty. Nu mă interesa să discut cu niÈ™te oameni care nu îmi fuseseră puÈ™i la dispoziÈ›ie. Eram convinsă că nici unul nu deÈ›inea nici o funcÈ›ie care să îi fi permis să È™tie de scrisoarea lui Caroline Summers adresată lui Nicholas Spencer în noiembrie trecut. Am întrebat-o pe recepÈ›ioneră despre laborator: — O să se închidă È™i el? — Oh, nu. Doctorul Celtavini, doamna doctor Kendall È™i asistenÈ›ii lor mai rămân aici un timp. — Doctorii Celtavini È™i Kendall sunt azi aici? — Este doar doamna doctor Kendall. — DomniÈ™oară DeCarlo, ai idee cât e de greu să obÈ›ii aprobarea pentru un medicament nou? mă întrebă doctor Kendall. Practic, doar unu din cincizeci de mii de compuÈ™i chimici descoperiÈ›i de oamenii de È™tiință reuÈ™eÈ™te să ajungă pe piață. Căutarea unui leac pentru cancer durează de zeci de ani. Când Nicholas Spencer a înfiinÈ›at compania asta, doctorul Celtavini a fost extrem de interesat È™i entuziasmat de rezultatele consemnate în dosarele doctorului Spencer È™i a renunÈ›at la postul pe care îl avea la unul dintre cele mai prestigioase laboratoare de cercetare din È›ară pentru a i se alătura lui Nick Spencer — È™i mie, de altfel. Eram în biroul ei aflat deasupra laboratorului. Când am cunoscut-o pe doctoriÈ›a Kendall cu o săptămâna în urmă, nu mi s-a părut deosebit de atrăgătoare, însă acum, în timp ce mă privea, mi-am dat seama că era acolo un foc aproape mistuitor pe care nu-l observasem. Remarcasem bărbia fermă, dar îmi scăpase nuanÈ›a aparte a ochilor ei verzi-cenuÈ™ii. Săptămâna trecută îmi făcuse impresia unei femei deosebit de inteligente, însă acum mi-am dat seama că era È™i foarte atrăgătoare. — AÈ›i lucrat într-un laborator sau o companie de distribuire a produselor farmaceutice? — Am lucrat la Centrul de Cercetare Hartness. Eram impresionată. La Hartness lucrau numai specialiÈ™ti de prima mână. Mă întrebam de ce renunÈ›ase la slujbă È™i optase pentru o companie nouă. Chiar ea afirmase că numai unul din cincizeci de mii de medicamente noi ajung pe piață. Am primit imediat răspuns la întrebarea mea nerostită: — Nicholas Spencer era extrem de convingător, atât în recrutarea personalului cât È™i în atragerea fondurilor. — De când sunteÈ›i aici? — De mai bine de doi ani. Fusese o zi lungă. I-am mulÈ›umit că m-a primit È™i mi-am luat “la revedereâ€. ÃŽn drum, m-am oprit să-i mulÈ›umesc È™i lui Betty. Am întrebat-o dacă păstra legătura cu vreuna din fetele care lucraseră la registratură. — Pat locuieÈ™te aproape de mine, spuse ea. A plecat acum un an. Cu Edna È™i Charlotte nu eram în relaÈ›ii strânse. Dar puteÈ›i lua legătura cu Laura. ÃŽntrebaÈ›i-o pe doamna Kendall. Laura e nepoata ei. 36 Nu se punea problema dacă poliÈ›aii aveau să se întoarcă. Ned se întreba când aveau să se întoarcă. Se gândi toată ziua la asta. PuÈ™ca era la loc sigur, dar dacă ei veneau cu un mandat de percheziÈ›ie pentru camionetă, probabil că ar fi găsit acolo ceva din care să determine ADN-ul lui Peg. Sângerase puÈ›in când se lovise cu capul de bord. Pe urmă vor scotoci până vor găsi puÈ™ca. Doamna Morgan le va spune că el se ducea mereu la cimitir. Până la urmă vor face legătura. Pe la patru, hotărî să nu mai aÈ™tepte. Cimitirul era pustiu. Se întrebă dacă Annie se simÈ›ea singură, aÈ™a cum se simÈ›ea el fără ea. Pământul era încă atât de moale încât îi fu uÈ™or să dezgroape puÈ™ca È™i cutia cu muniÈ›ie. Apoi se aÈ™eză pe mormânt. Nu-i păsa că hainele i se murdăreau de noroi. Simplul fapt că era acolo îl făcea să se simtă mai aproape de Annie. Mai avea ceva de rezolvat - câțiva oameni de care trebuia să se ocupe. Imediat ce își va termina treaba va veni aici È™i nu va mai pleca. PreÈ› de un minut, Ned fu ispitit să o facă acum. Știa cum. Băga în gură È›eava puÈ™tii È™i agăța trăgaciul cu degetul mare de la picior. ÃŽncepu să râdă, amintindu-È™i că făcuse asta o dată, cu puÈ™ca neîncărcată, doar ca să râdă de Annie. Ea È›ipase, izbucnise în lacrimi È™i apoi alergase la el È™i îl trăsese de păr. Nu-l duruse. Se amuzase la început, dar pe urmă i se făcuse milă văzând-o cât de necăjită era. Annie îl iubea. Ea era singura ființă care îl iubise vreodată. Ned se ridică încet. Hainele îi erau atât de murdare încât oriunde s-ar fi dus oamenii s-ar fi holbat la el. Se întoarse la camionetă, înfășură puÈ™ca în pătură È™i porni către casă. Doamna Morgan avea să fie prima. Făcu un duÈ™, se bărbieri È™i se pieptănă, apoi scoase din dulap costumul bleumarin È™i îl aÈ™eză pe pat. I-l cumpărase Annie de ziua lui, în urmă cu patru ani. ÃŽl purtase doar de două ori. Nu putea suferi să se îmbrace atât de elegant. Cu toate acestea se îmbrăcă È™i își puse cravată. O făcea pentru Annie. Se duse la comodă, unde toate erau aÈ™a cum le lăsase Annie. Cutia cu perlele pe care i le dăduse el de Crăciun se afla în sertarul de sus. Annie fusese încântată de cadou. Spusese că n-ar fi trebuit să dea o sută de dolari pe ele, dar le adora. Ned luă cutia. O auzea pe doamna Morgan umblând la etaj. Ea îi reproÈ™a mereu că este dezordonat. I se plânsese lui Annie de harababura din garaj. Se plânsese de felul în care arunca el gunoiul, spunând că nu lega sacii, ci doar îi arunca în benele mari de lângă casă. O necăjise tare mult pe Annie, iar acum voia să-l azvârle în stradă. Ned încărcă puÈ™ca, urcă scările È™i bătu la ușă. Doamna Morgan deschise, dar nu scoase lanÈ›ul de siguranță. Ned È™tia că îi era frică de el, însă când îl văzu, zâmbi È™i spuse: — Vai, Ned, arăți minunat! Te simÈ›i mai bine? — Da. Și curând am să mă simt È™i mai bine. Þinea puÈ™ca pe lângă corp astfel încât ea să n-o vadă prin uÈ™a întredeschisă. — ÃŽncep să sortez lucrurile din apartament. Annie vă plăcea foarte mult È™i aÈ™ vrea să luaÈ›i perlele ei. Pot să intru să vi le dau? Văzu expresia bănuitoare din ochii doamnei Morgan È™i își dădu seama că era neliniÈ™tită din felul în care își muÈ™ca buza. Pe urmă auzi lanÈ›ul lunecând. Deschise repede uÈ™a cu umărul È™i o împinse înapoi pe doamna Morgan. Aceasta se împiedică È™i căzu. ÃŽn timp ce È›intea, văzu pe faÈ›a ei expresia pe care È™i-o dorea - expresie care îi confirma că ea È™tia că va muri, expresia pe care o văzuse pe faÈ›a lui Annie când el alergase spre maÈ™ină după ce camionul o lovise. ÃŽi părea rău doar că doamna Morgan închisese ochii înainte ca el s-o împuÈ™te. Nu o vor găsi până mâine, poate chiar până poimâine, ceea ce îi oferea timpul necesar să le vină de hac celorlalÈ›i. Găsi portmoneul doamnei Morgan È™i luă cheile de la maÈ™ină È™i banii. O sută douăzeci È™i È™ase de dolari. — MulÈ›umesc, doamnă Morgan, spuse uitându-se la ea. Acum fiul tău va avea toată casa la dispoziÈ›ie. Se simÈ›ea liniÈ™tit È™i împăcat. O voce interioară îi È™opti: Ned, ia-È›i camioneta È™i parcheaz-o undeva unde să nu fie găsită un timp. Pe urmă ia maÈ™ina doamnei Morgan, frumoasa È™i curata ei Toyota neagră pe care nimeni nu o va remarca. O oră mai târziu se afla la volanul Toyotei. Dusese camioneta în parcarea spitalului, unde spera să nu bată la ochi, apoi se întorsese pe jos. Aruncase o privire spre etaj È™i, gândindu-se la doamna Morgan, se simÈ›i împăcat. La colÈ› opri la semafor. ÃŽn oglinda retrovizoare văzu o maÈ™ină oprind în faÈ›a casei È™i pe cei doi detectivi coborând din ea. Voiau să vorbească iarăși cu el, sau să-l aresteze, se gândi Ned. Oricum era prea târziu. Semaforul arăta acum verde È™i Ned porni spre nord. Tot ce făcea, făcea pentru Annie. ÃŽn amintirea ei voia să viziteze ruinele conacului care îl făcuse să spere că-i va putea oferi o casă ca aceea. Până la urmă, visul se transformase într-un coÈ™mar care-i luase viaÈ›a lui Annie, aÈ™a că È™i el luase viaÈ›a conacului. După vizita la ruine, se va duce în Greenwood Lake, unde el È™i Annie își vor lua “la revedere†de la soÈ›ii Harnik È™i doamna Schafley. 37 La întoarcerea din Pleasantville am dat drumul la radio, dar n-am auzit nimic din ceea ce se transmitea. Nu puteam scăpa de sentimentul că aÈ™teptata mea prezență la Gen-stone contribuise la decizia bruscă de a închide poarta companiei. ÃŽn plus, aveam impresia că indiferent de ce alte afaceri avea de discutat Lowell Drexel cu Charles Wallingford, el se afla acolo È™i pentru a mă studia. Mă puteam considera norocoasă că Betty menÈ›ionase întâmplător faptul că una dintre femeile care sortau corespondenÈ›a È™i expediau scrisorile tip era Laura, nepoata doamnei doctor Kendall. Dacă ea fusese cea însărcinată să răspundă la scrisoarea lui Caroline Summers, lucrul ăsta i s-ar fi părut suficient de interesant ca să-i vorbească mătuÈ™ii sale despre el? Dar chiar dacă o făcuse, de ce nu răspunsese la scrisoare? Conform politicii companiei, toate scrisorile primeau răspuns. Vivian spusese că după ce Nick Spencer aflase de furtul însemnărilor tatălui său nu își mai nota în calendar întâlnirile. Dacă el È™i Vivian erau atât de apropiaÈ›i cum li se părea oamenilor de la firmă, de ce nu-i spusese È™i ce anume îl frământa? Nu avea încredere în ea? Asta ar fi fost o pistă nouă È™i interesantă. Sau o proteja prin tăcerea lui? “Vivian Powers a fost...†Mi-am dat seama brusc că nu mă gândeam doar la numele ei, ci îl È™i auzeam la radio. Am mărit volumul È™i am ascultat cu stupoare veÈ™tile. Vivian fusese găsită, în viață, dar inconÈ™tientă, în maÈ™ina vecinei ei. MaÈ™ina se afla parcată afară din È™osea, într-o zonă împădurită, la distanță de o milă de casa ei din Briarcliff Manor. Se credea că încercase să se sinucidă, presupunere bazată pe faptul că pe scaunul de lângă ea fusese găsit un flacon de pastile gol. Dumnezeule! Ea a dispărut în noaptea de sâmbătă spre duminică. Oare stătuse în maÈ™ină în tot timpul ăsta? Am decis imediat să mă abat de la traseu. Patruzeci È™i cinci de minute mai târziu stăteam cu tatăl lui Vivian în sala de aÈ™teptare din faÈ›a secÈ›iei de terapie intensivă a spitalului din Briarcliff Manor. El plângea, de uÈ™urare, dar È™i de teamă. — Carley, are momente când iese din starea de inconÈ™tiență, dar pare să nu-È™i amintească nimic. Au întrebat-o câți ani are È™i a spus È™aisprezece. Crede că are È™aisprezece ani. Oare ce È™i-a făcut? Sau ce i-au făcut? m-am gândit, punându-mi mâna pe mâna lui. Am căutat vorbe care să-l aline. — TrăieÈ™te, am spus. E o minune că după cinci zile în maÈ™ină mai trăieÈ™te. Detectivul Shapiro era la uÈ™a sălii de aÈ™teptare. — Am stat de vorbă cu doctorii, domnule Desmond. Spun că e exclus ca fiica dumneavoastră să fi stat în maÈ™ină cinci zile. Știm că nu mai departe decât acum două zile forma numărul celularului lui Nick Spencer. CredeÈ›i că o puteÈ›i determina să fie sinceră cu noi? 38 Am stat cu Allan Desmond patru ore, până a sosit de la Boston fiica lui, Jane. Era cu un an sau doi mai mare ca Vivian È™i semăna atât de mult cu ea încât am rămas mută de uimire când a intrat în sala de aÈ™teptare. Amândoi au insistat să fiu de față când Jane a vorbit - sau a încercat să vorbească - cu Vivian. — Ai auzit ce a spus poliÈ›ia, Carley, zise Allan Desmond. EÈ™ti ziaristă. Hotărăște tu singură. Am stat în picioare alături de el, la capătul patului. Jane s-a aplecat È™i a sărutat-o pe frunte pe Vivian. — Bună, Viv, ce-a fost în capul tău? Ne-am făcut griji pentru tine. Un aparat de perfuzie era ataÈ™at de braÈ›ul lui Vivian. Pulsul È™i tensiunea se puteau urmări pe un monitor aflat deasupra patului. Era albă ca varul; părul negru contrasta puternic cu tenul ei È™i cu aÈ™ternutul de spital. Când a deschis ochii încercănaÈ›i am remarcat din nou cât de catifelată era privirea ochilor ei căprui. — Jane? Timbrul glasului ei era diferit. — Sunt aici, Viv. Vivian se uită în jur, apoi se concentră asupra tatălui ei. Pe față îi apăru o expresie de nedumerire. — De ce plânge tata? Pare atât de tânără! m-am gândit. — Nu plânge, tată, spuse Vivian în timp ce ochii ei începeau să se închidă. — Viv, È™tii ce È›i s-a întâmplat? Jane Desmond își trecea degetul pe faÈ›a surorii ei, încercând să o È›ină trează. — Mi s-a întâmplat? Era limpede că Vivian încerca să se concentreze. Pe față îi apăru din nou o expresie derutată. Nu mi s-a întâmplat nimic. Tocmai am venit acasă de la È™coală. După câteva minute, când am plecat, Jane Desmond È™i tatăl ei m-au condus la ascensor. — Și poliÈ›ia mai are tupeul să creadă că simulează? rosti cu indignare Jane. — GreÈ™esc profund. Nu simulează, am spus cu tristeÈ›e. Se făcuse ora nouă când, în sfârÈ™it, am deschis uÈ™a apartamentului meu. Casey îmi lăsase mesaje pe robot la patru, la È™ase È™i la opt. Identice: “Sună-mă, indiferent când ajungi acasă, Carley. E foarte important.†L-am sunat. — Tocmai am intrat, am spus ca o scuză. De ce nu m-ai apelat pe celular? — Te-am sunat. De două ori. Mă supusesem afiÈ™ului din spital care-mi cerea să închid telefonul È™i uitasem să-l deschid È™i să verific dacă aveam mesaje. — I-am transmis lui Vince mesajul tău despre discuÈ›ia cu socrii lui Nick. Ori am fost foarte convingător, ori ceea ce au auzit despre Vivian Powers i-a zguduit. Vor să discute cu tine, oricând îți convine. Presupun că ai auzit de Vivian Powers. I-am spus că am fost la spital. — AÈ™ fi putut să aflu mult mai multe de la ea, Casey. Cred că voia să-mi vorbească, dar îi era frică. Apoi s-a hotărât să se încreadă în mine. Mi-a lăsat mesajul ăla. Cât timp a stat ascunsă în casa vecinei ei? Sau a văzut-o cineva ducându-se acolo? Vorbeam atât de repede încât mă împiedicam în cuvinte. — De ce n-a dat telefon de la vecina ei ca să ceară ajutor? A reuÈ™it să ajungă până la maÈ™ină, sau a dus-o cineva în maÈ™ină? Casey, eu cred că era speriată. Indiferent unde era, a tot încercat să-l sune pe Nick Spencer pe celular. Credea zvonurile potrivit cărora fusese văzut în ElveÈ›ia? Când am vorbit cu ea, puteam să jur că îl credea mort. Nu se poate să fi stat în maÈ™ina aia cinci zile. De ce n-am oprit-o? La vremea aceea È™tiam că ceva nu era în regulă. Casey mă întrerupse: — OpreÈ™te-te, opreÈ™te-te! BaÈ›i câmpii. ÃŽn douăzeci de minute sunt acolo. De fapt i-au trebuit douăzeci È™i trei de minute. Când am deschis uÈ™a, m-a cuprins în braÈ›e È™i, cel puÈ›in în acel moment, chiar È™i teribila povară de a nu fi reuÈ™it s-o ajut pe Vivian Powers mi-a dispărut de pe umeri. Cred că a fost clipa în care am încetat să lupt să nu mă îndrăgostesc de Casey, spunându-mi că poate È™i el mă iubeÈ™te. La urma urmelor, cea mai mare dovadă de dragoste este să fii alături de cineva când are mai multă nevoie de tine, nu-i aÈ™a? 39 Asta e piscina lor, Annie, spuse Ned. Acum e acoperită, dar astă vară, când am lucrat aici pentru tipul care a amenajat terenul, nu era. Pe terasele alea se aflau mese. Grădinile erau cu adevărat frumoase. Am vrut să ai È™i tu aÈ™a ceva. Annie îi zâmbi. ÃŽncepea să înÈ›eleagă că el nu intenÈ›ionase s-o facă să sufere vânzându-i casa. Ned se uită în jur. Se întuneca. Nu intenÈ›ionase să vină pe proprietate, dar È›inea minte codul de deschidere a porÈ›ii de serviciu. AÈ™a intrase când dăduse foc casei. Poarta era departe, în stânga proprietății, dincolo de grădina englezească. BogătaÈ™ii nu doreau să-È™i vadă angajaÈ›ii. Nu voiau ca maÈ™inile sau camionetele rablagite ale acestora să zdrăngăne pe aleile lor. — De asta au o zonă-tampon, Annie. Plantează copaci doar ca să fie siguri că nu ne văd când intrăm sau ieÈ™im. Și-au făcut-o cu mâna lor - putem intra È™i ieÈ™i, fără ca ei să È™tie. CunoÈ™tea perfect locul, lucrase acolo. Când intră cu maÈ™ina, îi explică lui Annie: — Vezi, noi trebuia să folosim poarta asta, când lucram aici. Uite, pe indicator scrie INTRARE DE SERVICIU. Noi parcam în faÈ›a garajului ăla, folosit pentru depozitarea mobilierului de grădină. Cred că anul ăsta n-o să fie folosit... ÃŽn fundul garajului e o baie mică, cu o chiuvetă È™i o toaletă, pentru cei ca mine. Crezi că or să ne lase să intrăm în casa lor, sau măcar în pavilionul de la piscină? Categoric nu, Annie!... Perechea care avea grijă de locul ăsta era de treabă. Dacă am fi dat peste ei, aÈ™ fi spus ceva de genul: “Am trecut doar ca să vă spun că îmi pare rău de incendiuâ€. Azi arăt bine, aÈ™a că ar fi fost în regulă. Dar am presimÈ›it eu că n-o să dăm de ei È™i iată că am avut dreptate. Se pare că au plecat. Nu e nici o maÈ™ină. Casa în care locuiau e cufundată în întuneric. Storurile sunt coborâte. Și ei trebuia să folosească poarta de serviciu, să È™tii. ToÈ›i copacii ăia sunt acolo ca să nu vezi poarta sau garajul... Annie, acum doi ani lucram aici È™i l-am auzit pe Spencer spunând la telefon că vaccinul e bun È™i că avea să schimbe lumea. Pe urmă, anul trecut, când am fost aici, dar n-am stat decât două săptămâni, îi tot auzeam pe ceilalÈ›i tipi spunând că ei cumpăraseră acÈ›iuni È™i că valoarea lor se dublase È™i continua să crească. Ned se uită la Annie. Uneori o vedea foarte limpede, alteori, ca acum, îi apărea doar ca o umbră. — Oricum, aÈ™a s-a întâmplat, spuse el. Dădu să o ia de mână, dar cu toate că È™tia că mâna era acolo, nu o simÈ›ea. Fu dezamăgit, dar nu vru s-o arate. Probabil că Annie mai era încă supărată pe el. — E timpul să mergem, Annie, spuse el în cele din urmă. Ned trecu pe lângă piscină, pe lângă grădina englezească È™i prin zona împădurită, îndreptându-se spre drumul de serviciu ce ducea în faÈ›a garajului, locul în care se depozita mobilierul de grădină. — Vrei să arunci o privire înainte să plecăm, Annie? UÈ™a garajului nu era încuiată. Cineva uitase s-o facă, se gândi el. Oricum, ar fi putut uÈ™or să spargă un geam dacă ar fi fost nevoie. Ned intră înăuntru. Mobilierul de grădină era depozitat astfel încât să lase un spaÈ›iu unde îngrijitorii casei obiÈ™nuiau să-È™i È›ină maÈ™ina. Pernele mobilierului era stivuite pe rafturile din spate. — Vezi, Annie, È›i-ar fi plăcut până È™i garajul pentru muncitori. E curat È™i ordonat. ÃŽi zâmbi. Ea È™tia că el glumeÈ™te. — OK, iubito. Acum să mergem la Greenwood Lake È™i să ne ocupăm de oamenii ăia care au fost aÈ™a de răi cu tine. Greenwood Lake era în New Jersey È™i lui Ned îi luă o oră È™i zece minute să ajungă acolo. La È™tiri nu auzi nimic despre doamna Morgan, deci poliÈ›ia nu aflase încă de ea. ÃŽn schimb auzi de două ori că fusese găsită iubita lui Nicholas Spencer. O soÈ›ie È™i o iubită, se gândi Ned. Exact ce te-ai fi aÈ™teptat de la el. — Iubita e de-a dreptul bolnavă la cap, îi spuse el lui Annie. ÃŽÈ™i primeÈ™te È™i ea partea. Nu voia să ajungă prea repede la Greenwood Lake. SoÈ›ii Harnik È™i doamna Schafley se culcau abia după È™tirile de la ora zece. Opri la o circiumă È™i mâncă un hamburger. Era zece fix când parcă în faÈ›a locului unde fusese casa lor. La doamna Schafley se vedea lumina aprinsă, dar casa familiei Harnik era cufundată în întuneric. — O să ne mai plimbăm puÈ›in, iubito. Se făcuse miezul nopÈ›ii, dar soÈ›ii Harnik tot nu sosiseră acasă. Ned hotărî că nu putea risca să mai aÈ™tepte. Dacă băga puÈ™ca pe fereastra doamnei Schafley, putea să-i facă de petrecanie, însă nu se mai putea întoarce să-i ucidă pe soÈ›ii Harnik. — Va trebui să mai aÈ™teptăm, iubito. Unde mergem acum? — ÃŽnapoi la conac, o auzi spunând. Bagi maÈ™ina în garaj È™i îți faci patul pe una din canapelele alea lungi. Acolo vei fi în siguranță. 40 Vineri dimineață am ajuns prima la sediul Wall Street Weekly. Aranjasem să mă întâlnesc la opt cu Ken È™i Don ca să revedem totul înainte de întrevederea mea de la nouă È™i jumătate cu Adrian Garner. Ei au sosit imediat după mine È™i, cu ceÈ™tile de cafea în mâini, am intrat în biroul lui Ken È™i ne-am apucat de treabă. Cred că toÈ›i simÈ›eam că ritmul evenimentelor se schimbase È™i asta nu numai pentru că Gen-stone își închisese porÈ›ile. SimÈ›eam instinctiv că întâmplările se vor derula rapid È™i că trebuia să le facem față. Am început prin a le povesti cum am dat fuga la spital când am auzit că Vivian Powers era acolo È™i le-am descris cum am găsit-o. Am constatat că Don È™i Ken priveau È™i ei ancheta cu alÈ›i ochi, dar concluziile lor erau total diferite de ale mele. — Eu văd derulându-se un scenariu care începe să aibă logică, spuse Ken, È™i nu e unul drăguÈ›. Ieri după-amiază mi-a telefonat doctorul Celtavini È™i m-a întrebat dacă ne putem întâlni seara la el acasă. Se uită la noi, făcu o pauză, apoi continuă: Doctorul Celtavini are multe relaÈ›ii în comunitatea È™tiinÈ›ifică din Italia. Acum câteva zile a primit un pont potrivit căruia mai multe laboratoare de acolo sunt finanÈ›ate de o sursă necunoscută È™i se pare că urmăresc diferite faze ale cercetărilor făcute de Gen-stone pentru vaccinul anticancer. M-am uitat lung la el. — Ce sursă necunoscută ar finanÈ›a asta? — Nicholas Spencer. — Nicholas Spencer! — Nu a uzat de numele ăsta, bineînÈ›eles. Dacă e adevărat, s-ar putea ca el să fi folosit banii Gen-stone pentru a finanÈ›a cercetări în laboratoare diferite. Apoi È™i-a înscenat dispariÈ›ia. Gen-stone dă faliment, iar Nick își face rost de o nouă identitate, probabil È™i de o față nouă, È™i devine unicul proprietar al vaccinului. Poate că, la urma urmei, vaccinul nu e compromis, È™i el a falsificat în mod deliberat rezultatele ca să distrugă compania. — ÃŽn cazul ăsta s-ar putea să fi fost văzut în ElveÈ›ia? m-am întrebat cu voce tare. Nu pot să cred asta, mi-am zis, pur È™i simplu nu pot. — ÃŽncep să cred că nu e numai posibil, ci È™i probabil... începu Ken. — Dar, Ken, am protestat eu întrerupându-l, sunt sigură că Vivian Powers crede că Nick Spencer a murit. Cred că erau serios implicaÈ›i într-o relaÈ›ie sentimentală. — Carley, tu mi-ai spus că ea n-a fost de găsit timp de cinci zile, dar doctorii susÈ›in că n-ar fi putut sta în maÈ™ină atâta timp. AÈ™adar, ce s-a întâmplat? Există două răspunsuri: fie e o actriță grozavă, fie, oricât de exagerat ar părea, are o personalitate multiplă. Asta ar explica amnezia È™i convingerea că are È™aisprezece ani. ÃŽncepeam să mă simt ca un glas care strigă în pustiu. — Scenariul meu este total diferit, am spus. Să începem dintr-un alt punct, bine? Cineva a furat de la doctorul Broderick însemnările doctorului Spencer. Cineva a furat radiografiile È™i fiÈ™a radiologică a copilului lui Caroline Summers. Și dacă e s-o credem pe Vivian, scrisoarea pe care i-a scris-o Caroline Summers lui Nick a dispărut, iar răspunsul pe care trebuia să-l primească Caroline n-a fost trimis. Vivian mi-a spus că a lăsat o funcÈ›ionară să se ocupe de el. A fost foarte clară în privinÈ›a asta. ÃŽncepusem să mă înfierbânt. — Vivian mi-a mai spus că, după ce însemnările doctorului Spencer au dispărut, Nick Spencer a devenit foarte secretos cu privire la întâlnirile lui È™i că dispărea câte o zi întreagă de la birou. — Carley, cred că tu demonstrezi punctul meu de vedere, spuse calm Ken. A reieÈ™it că a făcut două sau trei călătorii în Europa între cincisprezece februarie È™i patru aprilie, ziua în care s-a prăbuÈ™it avionul lui. — Poate că Nick Spencer a simÈ›it că se petrecea ceva în compania lui, am spus eu. Ascultă-mă cu atenÈ›ie. Doctor Kendall are o nepoată în vârstă de douăzeci de ani, Laura Cox, care lucra la secretariatul Gen-stone. Asta mi-a spus-o ieri Betty, recepÈ›ionera. Am întrebat-o dacă se È™tia că cele două erau rude È™i ea mi-a spus că nu. A zis că într-o zi a remarcat în prezenÈ›a Laurei Cox că aceasta avea acelaÈ™i prenume ca doamna Kendall, iar răspunsul a fost: “La botez, mi s-a dat numele ei. E mătuÈ™a mea.†După un timp, a implorat-o pe Betty să nu spună o vorbă nimănui. Se pare că mătuÈ™a ei nu voia să se È™tie că sunt rude. — Ce putea fi rău în asta? întrebă Don. — Betty mi-a spus că una dintre regulile companiei interzicea să fie angajaÈ›i membrii familiilor personalului existent. Doamna Kendall È™tia asta. — Este clar că a încălcat regulile, spuse Don. M-aÈ™ fi aÈ™teptat de la ea să fie mai corectă. — Mi-a spus că a lucrat la Centrul de Cercetare Hartness înainte de a veni la Gen-stone. Ce reputaÈ›ie o fi avut acolo? — Am să verific. Ken își notă ceva în carnet. — Și în timp ce faci asta, nu uita că tot ce spui despre Nicholas Spencer este valabil È™i pentru alÈ›ii. — De exemplu? — Charles Wallingford, pentru început. Ce È™tii cu adevărat despre el? Ken ridică din umeri. — Un aristocrat. Nu unul foarte eficient, totuÈ™i cu sânge albastru È™i foarte mândru de asta. StrămoÈ™ul lui a înfiinÈ›at compania de mobilă în scop filantropic, pentru a oferi de lucru imigranÈ›ilor, dar ca om de afaceri a fost execrabil. Domeniile familiei s-au micÈ™orat, aÈ™a cum se întâmplă uneori, dar afacerea cu mobilă a devenit înfloritoare. Tatăl lui Wallingford a extins-o, însă după ce el a murit a preluat-o Charles È™i a dus-o de râpă. — Ieri, când am fost la Gen-stone, secretara lui era indignată că fiii lui l-au dat în judecată pentru că a vândut compania. Lui Don Carter îi place să facă pe imperturbabilul, dar la informaÈ›ia asta nu È™i-a putut stăpâni uimirea. — Interesant, Carley. Să văd ce pot afla despre asta. Ken mâzgălea iarăși. Am sperat să fie un semn că începea să accepte È™i posibilitatea unui alt scenariu pentru cele întâmplate la Gen-stone. — Ai reuÈ™it să afli numele pacientului care s-a externat din sanatoriul St. Ann’s? l-am întrebat eu. — Sursa mea de la St. Ann’s încearcă în continuare să-l afle. Se strâmbă. Probabil că numele tipului a apărut deja la rubrica necrologuri. M-am uitat la ceas. — Trebuie să plec. Ferească Dumnezeu să-l fac pe atotputernicul Adrian Garner să aÈ™tepte. Poate cedează È™i îmi spune care e planul de salvare la care făcea aluzie ieri Lowell Drexel. — Lasă-mă pe mine să ghicesc care e, spuse Don. Departamentul de relaÈ›ii publice al lui Garner va anunÈ›a cu mare tam-tam că Garner Pharmaceuticals va prelua Gen-stone È™i, ca un gest de bunăvoință față de angajaÈ›i È™i acÈ›ionari, va plăti opt sau zece cenÈ›i pentru fiecare dolar pierdut. De asemenea, va preciza că Garner Pharmaceuticals va continua lupta pentru eradicarea cancerului. M-am ridicat. — Te anunÈ› eu dacă scenariul ăsta se verifică. La revedere, băieÈ›i. Am ezitat, dar mi-am înghiÈ›it vorbele pe care nu eram încă pregătită să le rostesc, È™i anume că, viu sau mort, Nick Spencer putea fi victima unei conspiraÈ›ii din interiorul companiei lui È™i că alÈ›i doi oameni fuseseră deja vizaÈ›i: doctorul Philip Broderick È™i Vivian Powers. Birourile conducerii companiei Garner Pharmaceuticals se află în blocul Chrysler, acel minunat punct de reper din vechiul New York, aflat la intersecÈ›ia Lexington cu 42nd Street. Am ajuns cu zece minute mai devreme, dar nici n-am intrat bine în zona de recepÈ›ie că am È™i fost condusă în locaÈ™ul sfânt, biroul personal al lui Adrian Garner. Nu È™tiu de ce nu m-a mirat să-l văd acolo pe Lowell Drexel. M-a surprins însă prezenÈ›a celei de a treia persoane: Charles Wallingford. — Bună dimineaÈ›a, Carley, spuse el cu o blândeÈ›e care părea absolut autentică. Eu sunt musafirul-surpriză. Aveam o È™edință programată mai târziu, iar Adrian a avut amabilitatea să mă invite È™i pe mine aici. Am avut dintr-o dată imaginea lui Lynn sărutându-l pe creÈ™tet pe Wallingford È™i răvășindu-i părul, aÈ™a cum îmi spusese ieri secretara lui. Cred că, în subconÈ™tient, am È™tiut dintotdeauna că Charles Wallingford era de categorie uÈ™oară, dar acea imagine mentală mi-a întărit convingerea. Dacă Lynn era cuplată cu el, fără îndoială că asta reprezenta pentru ea încă o crestătură pe răboj. E inutil să mai spun că biroul lui Adrian Garner arăta nemaipomenit. PriveliÈ™tea pe care o oferea se întindea de la East River până la Hudson River È™i îngloba cea mai mare parte a centrului New York-ului. Sunt pasionată de mobila frumoasă È™i puteam jura că biroul care domina încăperea era un Thomas Chippendale autentic, un model Regency. Capetele siluetelor egiptene de pe stâlpii aflaÈ›i pe margini È™i în centru arătau exact ca cele de pe biroul pe care îl văzusem într-un muzeu din Anglia. Am riscat È™i l-am întrebat pe Adrian Garner dacă aÈ™a era. A avut bunul-simÈ› să nu pară mirat că È™tiam câte ceva despre mobila antică, dar a È›inut să adauge: — Thomas Chippendale cel Tânăr, domniÈ™oară DeCarlo. Cel care zâmbi fu Lowell Drexel. — Ai un spirit de observaÈ›ie foarte dezvoltat, domniÈ™oară DeCarlo. — Sper! Asta mi-e meseria. ÃŽn capătul celălalt al încăperii erau o canapea È™i mai multe fotolii, dar n-am fost invitată acolo. Garner se aÈ™eză la biroul său Thomas Chippendale cel Tânăr. Când intrasem, Drexel È™i Wallingford stăteau în niÈ™te fotolii de piele, dispuse în semicerc în faÈ›a biroului. Acum Drexel îmi indică fotoliul aflat între ei. Adrian Garner trecu imediat la subiect, lucru pe care sunt sigură că-l făcea È™i în somn. — DomniÈ™oară DeCarlo, n-am vrut să anulez întâlnirea noastră, dar hotărârea de a închide Gen-stone a grăbit luarea unui număr de alte decizii pe care tocmai le discutam. Era clar că nu avea să fie interviul atotcuprinzător la care sperasem. — Pot să întreb ce alte decizii veÈ›i lua, domnule Garner? M-a privit È™i am simÈ›it brusc forÈ›a formidabilă pe care o emana Adrian Garner. Charles Wallingford arăta de o sută de ori mai bine, însă adevărata forță dinamică din această încăpere era Garner. Garner se uită la Lowell Drexel. — Lasă-mă să răspund eu la întrebarea asta, domniÈ™oară DeCarlo, interveni Drexel. Domnul Garner consideră că are o mare datorie față de miile de investitori care au cumpărat acÈ›iuni la Gen-stone numai pentru că Garner Pharmaceuticals È™i-a anunÈ›at decizia de a investi un miliard de dolari în companie. Domnul Garner nu are nici o obligaÈ›ie legală să le rezolve situaÈ›ia, însă a făcut o ofertă care sperăm să fie acceptată cu bucurie. Garner Pharmaceuticals le va da tuturor angajaÈ›ilor È™i acÈ›ionarilor zece cenÈ›i pentru fiecare dolar pe care l-au pierdut ca urmare a fraudei È™i furtului săvârÈ™ite de Nicholas Spencer. Era discursul la care îmi spusese Don Carter să mă aÈ™tept, cu deosebirea că Garner îl delegase pe Lowell Drexel să-l livreze. Apoi fu rândul lui Wallingford: — AnunÈ›ul va fi făcut luni, Carley. Sper că vei înÈ›elege necesitatea de a amâna vizita ta. Desigur, îmi va face mare plăcere să ne întâlnim la o dată ulterioară. La o dată ulterioară n-o să mai fie nici un articol, m-am gândit. ToÈ›i trei vreÈ›i să îngropaÈ›i cât mai repede cu putință povestea asta. N-aveam de gând să mă las cu una-cu două. — Domnule Garner, sunt sigură că generozitatea companiei dumneavoastră va fi foarte apreciată. ÃŽn ce mă priveÈ™te, mă pot aÈ™tepta ca, la un moment dat, să primesc un cec de două mii cinci sute de dolari drept compensaÈ›ie pentru cei douăzeci È™i cinci de mii de dolari pe care i-am investit. — Corect, domniÈ™oară DeCarlo, spuse Drexel. L-am ignorat È™i m-am uitat lung la Adrian Garner. El mi-a susÈ›inut privirea È™i a dat din cap afirmativ. Apoi deschise gura: — Dacă asta e tot, domniÈ™oară DeCarlo... L-am întrerupt: — Domnule Garner, aÈ™ vrea să È™tiu, în mod oficial, dacă dumneavoastră personal credeÈ›i că Nicholas Spencer a fost văzut în ElveÈ›ia. — Eu nu fac niciodată comentarii “în mod oficial†fără a cunoaÈ™te faptele. ÃŽn cazul ăsta, după cum probabil È™tii, nu am informaÈ›ii concrete È™i directe. — AÈ›i avut vreodată ocazia să o întâlniÈ›i pe asistenta lui Nicholas Spencer, Vivian Powers? — Nu, n-am avut. ÃŽntâlnirile mele cu Nicholas Spencer au avut loc în biroul lui, nu în Pleasantville. M-am întors spre Drexel: — Dar dumneavoastră eraÈ›i în consiliul director, domnule Drexel, am insistat. Vivian Powers era asistenta personală a lui Nicholas Spencer. Nu se poate să nu o fi întâlnit cel puÈ›in o dată sau de două ori. Trebuie să vă aduceÈ›i aminte de ea. E o femeie foarte frumoasă. — DomniÈ™oară DeCarlo, fiecare director pe care îl cunosc are cel puÈ›in o asistentă personală, È™i multe dintre ele sunt atrăgătoare. Nu obiÈ™nuiesc să fiu familiar cu ele. — Nu sunteÈ›i nici măcar curios ce i s-a întâmplat? — Am înÈ›eles că a încercat să se sinucidă. Se zvoneÈ™te că ar fi avut o relaÈ›ie sentimentală cu Spencer. Probabil că sfârÈ™itul acestei relaÈ›ii, indiferent care a fost, i-a provocat o depresie gravă. Se mai întâmplă. Se ridică. DomniÈ™oară DeCarlo, va trebui să ne scuzi. Avem o È™edință în sala de conferinÈ›e peste mai puÈ›in de cinci minute. Cred că m-ar fi târât din fotoliu dacă aÈ™ fi încercat să mai scot o vorbă. Garner nu se deranjă să-È™i ridice fundul de pe scaun când spuse vioi: “La revedere, domniÈ™oară DeCarloâ€. Wallingford îmi luă mâna È™i îmi spuse ceva despre Lynn, care avea nevoie de companie, eu fiind cea care trebuia să am grijă de ea. Apoi Lowell Drexel mă escortă afară din sfântul lăcaÈ™. Pe peretele cel mai mare din zona de recepÈ›ie era o hartă a lumii care stătea mărturie a impactului global pe care îl avea Garner Pharmaceuticals. Þările È™i locaÈ›iile-cheie erau simbolizate prin repere familiare: Turnurile Gemene, Turnul Eiffel, Forumul, Taj Mahal, Palatul Buckingham. Această hartă transmitea mesajul că Garner Pharmaceuticals era o companie internaÈ›ională puternică. M-am oprit să mă uit la ea. — E încă dureros să te uiÈ›i la o fotografie a Turnurilor Gemene. Cred că întotdeauna va fi, i-am spus lui Lowell Drexel. — De acord. Mâna lui se afla sub cotul meu. “Cară-teâ€, era mesajul. Pe peretele de lângă ușă se afla un tablou a ceea ce am numit eu atunci supergaÈ™ca de la conducerea Garner Pharmaceuticals. Dacă aÈ™ fi vrut să mă uit ceva mai bine, È™i nu doar în trecere, nu mi s-ar fi dat ocazia. N-am avut nici È™ansa de a lua niÈ™te pliante publicitare care se aflau pe o masă. Drexel m-a condus cu o mână fermă în coridor, ba chiar a stat cu mine ca să fie sigur că iau ascensorul. Apăsă pe buton È™i păru să-È™i piardă răbdarea când uÈ™a nu se deschise ca prin minune la atingerea lui. Apoi ascensorul sosi. — La revedere, domniÈ™oară DeCarlo. — La revedere, domnule Drexel. Era un ascensor rapid È™i am plonjat până în hol. Am aÈ™teptat cinci minute, apoi am urcat iar cu acelaÈ™i ascensor. — ÃŽmi pare foarte rău, i-am bălmăjit eu recepÈ›ionerei. Domnul Garner m-a rugat să am grijă să iau în drum niÈ™te pliante publicitare. I-am făcut cu ochiul, ca între fete. Să nu-i spui barosanului că am uitat. — Promit, spuse ea solemn în timp ce eu culegeam pliantele. Am vrut să studiez tabloul cu mahării de la Garner, dar am auzit pe coridor glasul lui Charles Wallingford È™i am È™ters-o repede. De data asta, nu m-am dus direct la ascensor, ci am tulit-o după colÈ› È™i am aÈ™teptat. Un minut mai târziu am scos capul cu precauÈ›ie È™i l-am văzut pe Wallingford apăsând nerăbdător butonul de apel. Gata cu marea È™edință din sala de conferinÈ›e, Charles, m-am gândit. Dacă are loc una, tu nu eÈ™ti invitat. Măcar fusese o dimineață interesantă. * Și avea să fie o seară È™i mai interesantă. ÃŽn taxi, în drum spre birou, am verificat mesajele de pe celular. Unul era de la Casey. Aseară când a venit la mine, a considerat că era prea târziu să le dea telefon foÈ™tilor socri ai lui Nick Spencer, familia Barlowe. Vorbise însă cu ei în dimineaÈ›a asta. Vor fi acasă pe la cinci. Casey mă întreba dacă îmi convenea ora. “Sunt liber după-amiazăâ€, încheia el. “Dacă vrei, te duc eu acolo. Cât vorbeÈ™ti tu cu soÈ›ii Barlowe, eu pot să beau ceva alături, la Vince. Apoi vom găsi un loc unde să luăm cina.†Mi-a plăcut ideea. Unele lucruri nu au nevoie să fie transpuse în cuvinte, însă, în clipa când i-am deschis uÈ™a lui Casey, am simÈ›it că totul se schimbase între noi. Amândoi È™tiam încotro ne îndreptam È™i ne bucuram că mergeam într-acolo. L-am sunat scurt pe Casey, i-am spus să vină la patru È™i m-am întors la birou ca să încep să conturez o schiță preliminară a articolului despre Nicholas Spencer. Aveam o idee de titlu grozavă: Victimă sau escroc? M-am uitat la una dintre cele mai recente fotografii ale lui Nick, făcută înainte de prăbuÈ™irea avionului, È™i mi-a plăcut ce-am văzut. Era un prim-plan È™i reda expresia serioasă È™i gânditoare a ochilor È™i buzele ferme. Era fotografia unui om care părea profund îngrijorat, dar demn de încredere. Astea erau cuvintele: demn de încredere. Nu-l vedeam pe bărbatul care mă impresionase atât de tare în aceea seara la cină, È™i care acum mă privea din fotografie drept în ochi, minÈ›ind, înÈ™elând È™i regizându-È™i un accident de avion. Gândul ăsta m-a făcut să mă întorc la un lucru pe care îl acceptasem fără discuÈ›ie. PrăbuÈ™irea avionului. Știam că Nick îi transmisese poziÈ›ia sa controlorului de trafic aerian din Puerto Rico cu numai câteva minute înainte de întreruperea comunicării. Din cauza furtunii puternice, oamenii care îl credeau mort presupuneau că avionul fusese lovit de un fulger sau prins într-un vârtej de vânt Cei convinÈ™i că trăia se gândeau că reuÈ™ise cumva să iasă din avion înainte de prăbuÈ™irea pe care o aranjase. Exista È™i altă explicaÈ›ie? Cât de bine fusese întreÈ›inut avionul? Manifestase Spencer vreun semn de boală înainte de a pleca? Oamenii stresaÈ›i, chiar È™i bărbaÈ›ii mai tineri, pot avea un atac de cord subit. Am ridicat receptorul. Era timpul să-i fac o vizită surorii mele vitrege, Lynn. Am sunat-o È™i i-am spus că voiam să trec pe la ea ca să stăm de vorbă. — Doar noi două, Lynn, am precizat eu. Ea tocmai pleca È™i mi s-a părut iritată. — Carley, îmi petrec week-end-ul în casa de oaspeÈ›i din Bedford. Vrei să vii È™i tu duminică după-amiază? Acolo e liniÈ™te È™i o să avem suficient timp să vorbim. 41 ÃŽn drumul de întoarcere la Bedford, Ned opri È™i făcu plinul cu benzină; apoi luă de la un magazin modest de lângă benzinărie apă minerală, covrigei, pâine È™i unt de arahide. Asta îi plăcea să mănânce când se uita la televizor, la emisiuni precum Roata Norocului. De regulă, Annie ghicea răspunsurile înaintea concurenÈ›ilor. — Ar trebui să participi la concurs, îi spunea el. Ai câștiga toate premiile. — Dacă m-aÈ™ vedea acolo, aÈ™ deveni de-a dreptul tâmpită. N-aÈ™ mai putea să scot o vorbă, È™tiind că toÈ›i oamenii ăia se uită la mine. — Sigur ai putea. — Sigur n-aÈ™ putea. ÃŽn ultimul timp, de multe ori era de ajuns să se gândească la ea È™i o auzea vorbindu-i. Acum, de exemplu, când se pregătea să pună cumpărăturile pe tejghea, o auzi pe Annie spunându-i să ia lapte È™i cereale pentru dimineață. “Trebuie să mănânci bine, Ned.†Lui îi plăcea când ea îl certa. Fusese cu el când oprise pentru benzină È™i mâncare, dar restul drumului până la Bedford nu o văzu, nici n-o simÈ›i în maÈ™ină. Nu-i mai văzu nici măcar umbra, dar asta poate pentru că era întuneric. Ajungând la casa Spencer avu grijă să se asigure că nu mai era nimeni pe È™osea. Când dăduse foc casei, purtase mănuÈ™i ca să nu lase amprente pe panou. Acum nu mai conta. Când va pleca de acolo pentru totdeauna, toată lumea va È™ti cine era È™i ce făcuse. ÃŽÈ™i parcă maÈ™ina în garajul de serviciu, aÈ™a cum plănuise. ÃŽncăperea avea un bec fixat în tavan È™i cu toate că È™tia că nu avea cum să fie văzut din È™osea nu riscă să-l aprindă. Putea folosi lanterna găsită în torpedoul maÈ™inii doamnei Morgan, dar nu era nevoie. La lumina lunii care intra pe fereastră vedea grămezile de mobilă. Se duse la stiva de È™ezlonguri, îl luă pe cel de deasupra È™i îl puse între maÈ™ină È™i peretele cu rafturi. Pernele lungi se aflau pe raftul de sus È™i se chinui puÈ›in până să dea jos una din ele. Era groasă È™i grea, È™i când se aÈ™eză pe ea se simÈ›i la fel de bine ca în fotoliul din apartamentul lui. TotuÈ™i, nu era gata de culcare. Desfăcu o sticlă de whisky. Când, în sfârÈ™it, i se făcu somn, era răcoare, aÈ™a că se duse la camionetă, luă pătura de pe puÈ™că È™i se înveli. Știa că acolo era în siguranță, aÈ™a că putea să-È™i permită să adoarmă. “Trebuie să dormi, Nedâ€, îi È™optea Annie. Când se trezi, își dădu seama după umbre că era după-amiază târziu; dormise toată ziua. Se ridică È™i se duse în partea dreaptă a garajului, unde exista un spaÈ›iu ca o debara în care se aflau o chiuvetă È™i o toaletă. Deasupra chiuvetei atârna o oglindă. Ned se uită în ea È™i își văzu ochii roÈ™ii È™i barba nerasă. Se bărbierise nu mai departe de ieri, dar barba îi crescuse la loc. ÃŽÈ™i slăbise cravata È™i își desfăcuse nasturele de sus de la cămașă când se culcase, dar ar fi trebuit să È™i le scoată. Acum erau cam È™ifonate È™i arătau ca naiba. ÃŽn fond, ce mai conta? se întrebă el. Se spălă cu apă rece pe față È™i se uită iar în oglindă. Imaginea era înceÈ›oÈ™ată. ÃŽn loc de faÈ›a sa, vedea ochii lui Peg È™i ochii doamnei Morgan, mari, holbaÈ›i È™i speriaÈ›i; ca atunci când își dăduseră seama ce aveau să pățească. Apoi, în oglindă, începură să prindă contur imaginea doamnei Schafley È™i cea a soÈ›ilor Harnik. Și în ochii lor se citea spaima. Știau că li se va întâmpla ceva. ÃŽÈ™i dădeau seama că el venise după ei. Era prea devreme să se ducă în Greenwood Lake. Hotărî să nu plece din garaj până la zece - asta însenina că avea să ajungă acolo pe la unsprezece È™i un sfert. Aseară făcuse rău că zăbovise aÈ™teptându-i pe soÈ›ii Harnik să ajungă acasă. Putea să fie remarcat de poliÈ›ai. Apa minerală nu mai era rece, covrigeii prea săraÈ›i, dar nu-i păsa. Nu se atinse de pâine, de untul de arahide sau de cereale. Dădu drumul la radioul din maÈ™ină È™i căută È™tirile. Atât la È™tirile de la nouă cât È™i la cele de la nouă È™i jumătate nu era nimic despre o proprietăreasă băgăreață din Yonkers care fusese găsită împuÈ™cată mortal. Probabil că poliÈ›aii sunaseră la uÈ™a ei, văzuseră că maÈ™ina nu era È™i se gândiseră că plecase în vizită, își zise Ned. TotuÈ™i, s-ar putea ca mâine să fie mai curioÈ™i. Și se mai putea ca fiul ei să înceapă să se întrebe de ce nu primise nici o veste de la ea. Dar asta va fi mâine. La zece fără un sfert, ridică uÈ™a garajului. Afară era răcoare, genul acela de răcoare prefăcută care vine după o zi cu mult soare. Se hotărî să-È™i dezmorÈ›ească picioarele câteva minute. O luă pe potecă, printre copaci, până ieÈ™i în grădina englezească. Dincolo de ea era piscina. Se opri brusc. Ce-a fost asta? se întrebă. ÃŽn casa de oaspeÈ›i storurile erau trase, dar de sub ele se vedea lumină. Era cineva în casă. Nu pot să fie cei care au lucrat aici, se gândi el. Ei ar fi încercat să-È™i bage maÈ™ina în garaj. Þinându-se în umbră, trecu pe lângă piscină, ocoli È™irul de brazi È™i se îndreptă tiptil spre casa de oaspeÈ›i. Văzu storurile de la o fereastră laterală ridicate puÈ›in. Fără zgomot, se furișă până la acea fereastră È™i se aplecă. ÃŽnăuntru o văzu pe Lynn Spencer È™ezând pe canapea, cu un pahar în mână. Vizavi de ea stătea acelaÈ™i tip pe care îl văzuse alergând pe alee în noaptea incendiului. Nu auzea ce spuneau, dar, după expresia de pe feÈ›ele lor, își dădu seama că erau îngrijoraÈ›i de ceva. Dacă ar fi arătat fericiÈ›i, s-ar fi dus imediat după puÈ™că È™i ar fi terminat cu ei. ÃŽi făcea însă plăcere să-i vadă îngrijoraÈ›i. ÃŽÈ™i dori să poată auzi ce își spuneau. Lynn arăta de parcă avea de gând să rămână acolo un timp. Era îmbrăcată în pantaloni largi È™i jerseu, genul de haine pe care le purtau bogătaÈ™ii la È›ară. “Îmbrăcăminte lejeră†- asta era expresia. Armie citea despre îmbrăcămintea “lejeră†și râdea. “Hainele mele sunt cu adevărat lejere, Ned, spunea ea. Când fac curat È™i când sap în grădină nu am decât haine lejere.†Gândul ăsta îl întristă iar. După ce vânduse casa din Greenwood, Annie aruncase la gunoi mănuÈ™ile È™i uneltele de grădinărit. Nu voia să-l asculte când îi promitea că o să-i ia altă casă; plângea întruna. Ned se îndepărtă de fereastră. Era târziu. Lynn Spencer nu se va duce acasă. O va găsi aici È™i mâine. Era sigur de asta. Era timpul să se ducă la Greenwood Lake să se ocupe de ceea ce avea de făcut în seara aceea. UÈ™a garajului nu făcu nici un zgomot când o deschise È™i nici poarta de la intrarea de serviciu. Cei din casa de oaspeÈ›i habar n-aveau că el fusese aici. Când se întoarse, după trei ore, băgă maÈ™ina în garaj, încuie uÈ™a È™i se întinse pe divan, cu puÈ™ca lângă el. SimÈ›ea mirosul de praf de puÈ™că ars, un miros plăcut, aproape ca cel al fumului din È™emineu când ard butucii. Trase pătura È™i o petrecu pe după puÈ™că, învelind-o È™i pe ea. ÃŽi era cald È™i bine È™i se simÈ›ea în siguranță. 42 Reid È™i Susan Barlowe locuiau într-o casă de cărămidă albă în stil federal, situată pe o proprietate fermecătoare de la graniÈ›a cu Long Island. Casey se înscrise pe aleea circulară È™i mă lăsă în faÈ›a casei. Cât timp vorbeam eu cu soÈ›ii Barlowe, el va fi alături, la prietenul său Vince Alcott. Reid Barlowe deschise uÈ™a È™i mă salută curtenitor, apoi îmi spuse că soÈ›ia lui era în solar. — De acolo avem o priveliÈ™te frumoasă, îmi explică el în timp ce îl urmam pe holul central. Când am intrat, Susan Barlowe punea pe măsuță o tavă pe care erau o carafa cu ceai cu gheață È™i trei pahare înalte. Am făcut cunoÈ™tință È™i i-am rugat să-mi spună Carley. M-a mirat că erau atât de tineri - nu aveau mai mult de cincizeci È™i È™apte, cincizeci È™i opt de ani. Părul lui era grizonat, al ei blond închis, cu fire argintii. Erau o pereche frumoasă, înalÈ›i, amândoi supli, cu trăsături atrăgătoare, dominate de ochi. Ai lui erau căprui, ai ei de un cenuÈ™iu-albăstrui, dar È™i în unii È™i în ceilalÈ›i citeai o tristeÈ›e persistentă. M-am întrebat dacă amprenta durerii de pe chipurile lor se datora dispariÈ›iei fiicei lor care murise în urmă cu opt ani sau fostului lor ginere, Nicholas Spencer. Solarul își merita numele. Soarele de după-amiază se revărsa înăuntru, înveselind È™i mai mult tapiÈ›eria cu flori galbene a canapelei È™i fotoliilor. Aranjamentul camerei îți dădea senzaÈ›ia că te afli în aer liber. Au insistat să mă aÈ™ez pe canapeaua care oferea o priveliÈ™te panoramică a Long Island-ului, iar ei au luat loc în fotolii. Am acceptat cu bucurie un pahar de ceai cu gheață, apoi le-am mulÈ›umit că m-au primit È™i m-am scuzat dinainte pentru întrebările care ar fi putut părea indiscrete sau lipsite de sensibilitate. O clipă am crezut că mă voi confrunta cu o problemă. S-au uitat unul la altul, apoi Reid Barlowe s-a ridicat È™i a închis uÈ™a dinspre foaier. — Asta în caz că vine Jack È™i nu-l auzim. Prefer să nu prindă crâmpeie din conversaÈ›ia noastră, spuse el când se aÈ™eză din nou. — Nu că Jack ar trage cu urechea intenÈ›ionat, spuse repede Susan Barlowe, ci pentru că e È™i aÈ™a foarte dezorientat, sărmanul copil. ÃŽl adora pe Nick. ÃŽl jelea È™i se descurca biniÈ™or; È™i apoi au apărut toate poveÈ™tile alea. Acum ar vrea să creadă că Nick trăieÈ™te, dar asta e o sabie cu două tăiÈ™uri pentru că ridică întrebarea de ce nu l-a contactat. M-am hotărât să vorbesc direct. — ȘtiÈ›i că Lynn Spencer È™i cu mine suntem surori vitrege. Amândoi dădură din cap. AÈ™ fi jurat că la auzul numelui ei pe feÈ›ele lor apăruse o expresie dispreÈ›uitoare. Dacă mi s-a părut că o văd, asta se datora faptului că o anticipam. — Adevărul e că m-am întâlnit cu Lynn doar de câteva ori. Nu-s nici susÈ›inătoarea, nici detractoarea ei, am precizat. Mă aflu aici în calitate de jurnalist, pentru a afla tot ce pot despre felul în care l-aÈ›i perceput pe Nick Spencer. Le-am povestit apoi cum l-am cunoscut eu pe Nick È™i am descris propriile mele impresii. Am discutat mai bine de o oră. Era evident că îl iubeau pe Nicholas Spencer. Cei È™ase ani cât fusese însurat cu fiica lor, Janet, se comportase impecabil. Boala ei venise exact în momentul când el intenÈ›iona să-È™i transforme compania într-o firmă de cercetare farmaceutică. — Când Nick a È™tiut cu certitudine diagnosticul È™i faptul că ea nu avea È™anse, a devenit aproape obsedat, spuse Susan Barlowe, vorbind aproape în È™oaptă. Băgă mâna în buzunar după ochelarii de soare, motivând că lumina era prea puternică. De fapt, nu voia să-i văd lacrimile pe care se străduia să È™i le reÈ›ină. — Tatăl lui Nick încercase să pună la punct un vaccin anticancer, continuă ea. Sunt sigură că È™tii asta. Nick luase ultimele însemnări ale tatălui său È™i începuse să le studieze. Pe atunci îl interesa foarte mult microbiologia È™i avea deja cunoÈ™tinÈ›e solide în domeniu. A intuit că tatăl lui fusese pe punctul de a descoperi un leac È™i s-a hotărât să strângă bani pentru a finanÈ›a Gen-stone. — Dumneavoastră aÈ›i investit la Gen-stone? — Da, am investit. Cel care răspunse fu Reid Barlowe. Și aÈ™ face-o din nou. Indiferent de ce n-a mers, nu a fost din cauză că Nick a vrut să ne înÈ™ele pe noi sau pe oricine altcineva. — După moartea fiicei dumneavoastră aÈ›i păstrat o relaÈ›ie strânsă cu Nick? — Categoric. Dacă a existat vreo încordare, ea a început să apară după ce s-a căsătorit cu Lynn. Buzele lui Reid Barlowe se strânseră devenind o linie subÈ›ire. ÃŽÈ›i jur că asemănarea fizică dintre Janet È™i Lynn a fost factorul hotărâtor în atracÈ›ia pe care a simÈ›it-o față de ea. Prima ei vizită a fost o lovitură pentru soÈ›ia mea È™i pentru mine. Și nici lui Jack nu i-a făcut bine. — Jack avea atunci È™ase ani? — Da, È™i o È›inea foarte bine minte pe mama lui. După ce Lynn È™i Nick s-au căsătorit, È™i Jack venea aici în vizită, a început să manifeste tot mai multe reÈ›ineri în a se întoarce acasă. ÃŽn cele din urmă Nick a propus să-l înscriem la È™coală aici. — De ce nu s-a despărÈ›it pur È™i simplu de Lynn? am întrebat. — Cred că până la urmă la asta s-ar fi ajuns, însă Nick era atât de implicat în experimentarea vaccinului încât a amânat rezolvarea problemelor personale. Un timp a fost foarte îngrijorat din cauza lui Jack, dar după ce s-a mutat la noi È™i arăta cu siguranță mai fericit, Nick s-a concentrat exclusiv pe Gen-stone. — AÈ›i întâlnit-o vreodată pe Vivian Powers? — Nu, răspunse Reid Barlowe. BineînÈ›eles, am citit despre ea, dar Nick n-a pomenit niciodată de ea în faÈ›a noastră. — A dat de înÈ›eles vreodată că la Gen-stone ar putea există o problemă, în afară de faptul că multe medicamente promițătoare eÈ™uează în ultimele stadii de testare? — Nu încape îndoială că în ultimul an Nick era foarte frământat. Reid Barlowe se uită la soÈ›ia lui, È™i aceasta dădu din cap. Ne-a mărturisit că Gen-stone împrumutase din cota aferentă acÈ›iunilor lui pentru că trebuia să suplimenteze cercetarea. — ÃŽmprumutase din acÈ›iunile lui, nu din fondurile companiei? am întrebat repede. — Nu din fondurile companiei. Noi suntem asiguraÈ›i din punct de vedere financiar, domniÈ™oară DeCarlo, È™i, cu o lună înainte de prăbuÈ™irea avionului, Nick ne-a întrebat dacă putem să-i acordăm un împrumut personal pentru cercetarea suplimentară necesară. — l l-aÈ›i acordat? — Da, i l-am acordat. Nu îți voi spune suma. Dacă Nick a luat banii ăia de la companie a făcut-o pentru a-i cheltui pe cercetare, È™i nu pentru că plănuia să-i bage în propriul buzunar. — CredeÈ›i că a murit? — Da, cred. Nick nu È™i-ar fi abandonat niciodată fiul. Reid Barlowe ridică mâna în semn de avertizare. Cred că Jack tocmai a intrat. A terminat antrenamentul la fotbal. Am auzit paÈ™i alergând pe hol, apoi oprindu-se în faÈ›a uÈ™ii închise. Băiatul se uită prin geamul glasvandului È™i ridică mâna să bată. Reid Barlowe îi făcu semn să intre È™i se ridică să-l îmbrățiÈ™eze. Jack era un puÈ™ti slăbuÈ›, cu păr È›epos È™i niÈ™te ochi albastru-cenuÈ™ii enormi. Când s-au făcut prezentările, zâmbetul lui larg se transformă într-un surâs sfios È™i dulce. — Sunt foarte încântat să vă cunosc, domniÈ™oară DeCarlo, spuse el. Am simÈ›it un nod în gât. Mi l-am amintit pe Nick Spencer spunând “Jack e un copil grozavâ€. Avea dreptate. ÃŽÈ›i dădeai imediat seama că era un copil grozav. Și avea vârsta pe care ar fi avut-o Patrick dacă ar fi trăit. — Bunico, Bobby È™i Peter m-au rugat să rămân peste noapte la ei. Se poate? Au pizza. Mama lor spune că vrea să rămân. SoÈ›ii Barlowe se uitară unul la celălalt. — Dacă promiteÈ›i că nu vă culcaÈ›i prea târziu, spuse Susan Barlowe. Nu uita că mâine ai antrenament devreme. — Promit. Zău! spuse el serios. MulÈ›umesc, bunico. Am să le spun că mă duc chiar acum. Se întoarse spre mine. Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc, domniÈ™oară DeCarlo. Merse liniÈ™tit până la ușă, dar o dată ajuns pe culoar o luă la fugă. M-am uitat la bunicii lui. Amândoi zâmbeau. Reid Barlowe ridică din umeri. — După cum vezi, Carley, pentru noi el înseamnă a doua tinereÈ›e. Partea nostimă e că Bobby È™i Peter sunt gemeni, dar părinÈ›ii lor sunt doar cu doi ani mai tineri decât noi. Am simÈ›it nevoia să fac o remarcă: — ÃŽn ciuda a tot ce i s-a întâmplat, Jack pare un copil foarte echilibrat, È™i asta, cu siguranță, datorită dumneavoastră. — Are È™i zile proaste, fireÈ™te, spuse încet Reid Barlowe. Dar cum să nu aibă? Era foarte apropiat de Nick. Incertitudinea asta l-ar putea distruge. E un copil deÈ™tept. Fotografia lui Nick È™i poveÈ™tile despre el au fost în toate ziarele È™i la televizor. Nu mai È™tie ce să creadă - ba tatăl lui a murit, ba a fost văzut în ElveÈ›ia. Am mai discutat câteva minute, apoi m-am ridicat. — AÈ›i fost foarte amabili È™i promit că duminică, când ne vom revedea, am să fiu un musafir ca oricare altul, nu un ziarist. — Mă bucur că am avut timp să discutăm în liniÈ™te, spuse Susan Barlowe. Noi am considerat că e absolut necesar ca poziÈ›ia noastră să fie cunoscută. Nicholas Spencer a fost un om cinstit È™i un adevărat savant. Ezită. Da, îl numesc savant, chiar dacă n-a avut doctoratul în microbiologic Indiferent ce a mers prost la Gen-stone, n-a fost din vina lui. Mă conduseră amândoi până la ușă. ÃŽn timp ce Reid Barlowe o deschidea, soÈ›ia lui spuse: — Carley, acum îmi dau seama că nici nu te-am întrebat ce face Lynn. Și-a revenit complet? — E pe cale. — Trebuia să o fi contactat. Sinceră să fiu, nu mi-a plăcut de la început, dar am să-i fiu mereu recunoscătoare. Þi-a spus că Nick avea de gând să-l ia pe Jack cu el în călătoria la Puerto Rico È™i că ea l-a convins să renunÈ›e? Atunci Jack a fost teribil de dezamăgit. Dacă era cu Nick în ziua aceea, s-ar fi aflat în avionul care s-a prăbuÈ™it. 43 Mi-au plăcut imediat prietenii lui Casey, Vince È™i Julie Alcott. Vince È™i Casey fuseseră colegi de grupă la Facultatea de Medicină Johns Hopkins. — N-am să-mi dau seama niciodată cum de am avut curajul să ne căsătorim încă din facultate, spuse Vince râzând. Nu-mi vine să cred că duminica asta aniversăm zece ani. Am stat cu ei la un pahar de vin. Nici unul nu m-a întrebat de vizita pe care o făcusem la vecini. Tot ce le-am spus a fost că soÈ›ii Barlowe erau oameni de treabă È™i că îmi făcuse mare plăcere să-l cunosc pe Jack. Casey însă È™i-a dat seama că eram teribil de frământată pentru că, după câteva minute, s-a ridicat. — Musafirii pleacă, spuse el. Carley are de lucru la rubrica ei; aÈ™teptăm cu nerăbdare să ne întoarcem duminică. Drumul până în Manhattan l-am făcut într-o tăcere aproape totală. Abia pe la È™apte È™i un sfert, în timp ce ne apropiam de centru, Casey spuse: — Trebuie să mănânci, Carley. Ce È›i-ar plăcea? DeÈ™i nu mă gândisem la asta, mi-am dat seama brusc că eram lihnită de foame. — Un hamburger. E în regulă? P.J. Clarke’s, renumitul restaurant din vechiul New York aflat pe Third Avenu se redeschisese recent după renovare. Ne-am oprit acolo È™i după ce am comandat Casey mi-a spus: — EÈ™ti cu adevărat întoarsă pe dos, Carley. Vrei să discutăm despre asta? — Nu încă. Mai întâi vreau să mă limpezesc. — Te-a dat peste cap întâlnirea cu Jack? — Da È™i nu. E un copil cu adevărat bun. Când sosiră hamburgerii, am adăugat: Poate ar fi mai bine să discutăm. Vezi tu, treaba e destul de urâtă È™i puÈ›in înspăimântătoare, dacă e ceea ce cred eu. 44 Duminică dimineață Ned se afla în maÈ™ină. Deschise aparatul de radio ca să asculte È™tirile de la ora È™apte. ÃŽn timp ce asculta, începu să zâmbească. ÃŽn Greenwood Lake, New York, trei oameni, care locuiau acolo de o viață, fuseseră împuÈ™caÈ›i mortal în somn. PoliÈ›ia credea că moartea lor avea legătură cu cea a doamnei Elva Morgan din Yonkers, New York. ChiriaÈ™ul ei, Ned Cooper, deÈ›inuse anterior o casă în Greenwood Lake È™i se È™tia că, recent, le ameninÈ›ase pe victime. Raportul mai spunea că Ned Cooper era considerat suspect È™i în cazul morÈ›ii lui Peg Rice, casiera care fusese împuÈ™cată în urmă cu patru zile. Acum se efectuau testele balistice. Se credea că suspectul conducea fie o camionetă Ford veche de opt ani, fie o Toyota neagră, model recent. Era considerat înarmat È™i periculos. AÈ™a È™i sunt, se gândi Ned: înarmat È™i periculos. Se întreba dacă să se ducă acum la casa de oaspeÈ›i È™i să-i termine pe Lynn Spencer È™i pe iubitul ei, dacă mai era pe acolo. Nu, poate că nu. Aici era în siguranță. Va aÈ™tepta. Trebuia să găsească o cale de a-i veni de hac È™i surorii vitrege a lui Lynn Spencer, Carley DeCarlo. Abia atunci Annie È™i el puteau să se odihnească. Totul se va termina în clipa în care își va scoate pantofii È™i ciorapii È™i se va culca pe mormântul lui Annie, cu puÈ™ca lângă el. Era un cântec pe care-i plăcea lui Annie să-l fredoneze, “Păstrează ultimul dans pentru mine...†Ned scoase din maÈ™ină pâinea È™i untul de arahide È™i, în timp ce își făcea un sandviÈ™, începu să-l fredoneze. Apoi zâmbi, căci Annie începu să cânte cu el. — Păstrează... ultimul... dans... pentru mine. 45 Sâmbătă dimineață am dormit până la opt È™i, când m-am trezit, mă simÈ›eam mai bine. Fusese o săptămână încărcată È™i avusesem nevoie să mă odihnesc. DeÈ™i capul mi-l simÈ›eam mai limpede, nu mă ajuta să mă simt mai bine gândindu-mă la tot ce aflasem. Cred că-mi doream din toată inima să mă înÈ™el. ÃŽn timp ce făceam cafeaua, am dat drumul la televizor să prind È™tirile È™i am auzit vorbindu-se despre focurile de armă care în ultimele câteva zile se soldaseră cu cinci morÈ›i. Apoi mi-a atras atenÈ›ia cuvântul “Gen-stone†și am ascultat cu groază crescândă detaliile tragediei. Am auzit cum Ned Cooper, un rezident din Yonkers, își vânduse casa din Greenwood Lake fără È™tirea soÈ›iei È™i apoi investise banii în Gen-stone. Aceasta murise într-un accident în ziua în care s-a aflat că acÈ›iunile nu aveau valoare. Pe ecran a apărut o fotografie a lui Cooper. ÃŽl cunosc, m-am gândit, îl cunosc! L-am văzut de curând undeva. La întrunirea acÈ›ionarilor? Era posibil, dar nu aveam certitudinea. Crainicul spunea că soÈ›ia lui Cooper lucrase la spitalul St. Ann’s din Mount Kisco È™i că el fusese tratat ani de zile în clinica de psihiatrie. Spitalul St. Ann’s. Acolo l-am văzut! Dar când? Am fost de trei ori la St. Ann’s: a doua zi după incendiu, câteva zile mai târziu È™i încă o dată când am vorbit cu directoarea în aripa cu sanatoriul. Pe ecran apăru locul crimelor din Greenwood Lake. “Casa lui Cooper se afla între cea a familiei Harnik È™i cea a doamnei Schafleyâ€, spunea crainicul. “După spusele vecinilor, el a fost aici în urmă cu două zile È™i le-a acuzat pe victime că au complotat ca să scape de el. SusÈ›inea că soÈ›ia nu l-ar fi lăsat să vândă casa dacă ei ar fi anunÈ›at-o de planurile lui.†Urmă locul crimei din Yonkers. “Fiul Elvei Morgan a declarat poliÈ›iei că mama sa îi spusese că se temea de Ned Cooper È™i că îl va evacua din apartament.†Pe toată durata È™tirilor, fotografia lui Cooper rămăsese inserată într-un colÈ› al ecranului. Am tot studiat-o. Când l-am văzut la St. Ann’s? m-am întrebat. Relatarea continuă: “În urmă cu trei zile, Cooper a fost penultimul client din farmacia Brown înainte de închidere. Conform spuselor lui William Garret, un student care era în spatele lui la casă, Cooper cumpărase niÈ™te unguente pentru arsura de la mâna dreaptă È™i devenise agitat când casiera, Peg Rice, îl întrebase de rană. Garret este sigur că Ned Cooper È™edea în maÈ™ină când el a ieÈ™it din farmacie la zece fix.†Se arsese la mâna dreaptă! Cooper avea o arsură la mâna dreaptă! M-am dus la Lynn la spital prima dată în ziua următoare incendiului. Am fost intervievată de un reporter de la Channel 4, m-am gândit. Acolo I-am văzut pe Cooper. Stătea afară È™i se uita Ia mine. Sunt sigură. Arsura de la mâna dreaptă! Aveam impresia că îl văzusem È™i altă dată, dar nu era important să mă chinuiesc acum să-mi amintesc când È™i unde. O cunoÈ™team pe Judy Miller, unul dintre producătorii de la Channel 4, È™i i-am telefonat. — Judy, cred că l-am văzut pe Ned Cooper în faÈ›a spitalului St. Ann’s a doua zi după incendierea conacului Spencer. Mai ai interviul meu din 22 aprilie? S-ar putea să fie È™i Cooper în imagine. Apoi am sunat la procuratura din Westchester County È™i am cerut să mi se facă legătura cu detectivul Crest de la incendieri. Când i-am spus de ce am sunat, a zis: — Am verificat la camera de urgență de la St. Ann’s, È™i Cooper n-a fost tratat acolo, însă era bine cunoscut în spital. Poate că n-a trecut pe la urgență. Te vom È›ine la curent cu tot ce aflăm, Carley. M-am plimbat de pe un canal pe altul culegând diverse informaÈ›ii despre Cooper È™i soÈ›ia lui, Annie. Se spunea că fusese distrusă când el vânduse casa din Greenwood Lake. M-am întrebat în ce măsură contribuise la accidentul ei vestea că acÈ›iunile Gen-stone n-aveau valoare. Să fi fost o simplă coincidență că anunÈ›ul se făcuse în ziua morÈ›ii ei? La nouă treizeci m-a sunat Judy. — Ai avut dreptate, Carley. ÃŽl avem pe Ned Cooper în faÈ›a spitalului în ziua în care te-am intervievat. La zece m-a sunat detectivul Crest. — Doctorul Ryan de la St. Ann’s l-a văzut pe Cooper în hol marÈ›i dimineață È™i a observat că avea o arsură gravă la mână. Cooper a pretins că s-a ars la aragaz. Doctorul Ryan i-a dat o reÈ›etă. Sufeream pentru victimele lui Cooper, dar totodată îmi era milă È™i de el. ÃŽntr-un fel, È™i el È™i soÈ›ia lui fuseseră victimele eÈ™ecului Gen-stone. ÃŽnsă mai era cineva care, cel puÈ›in într-o privință, nu mai trebuia victimizat. — E mai mult ca sigur că nu Marty Bikorsky a dat foc conacului Spencer, i-am spus detectivului Crest. — Neoficial, redeschidem ancheta, mi-a zis el. Se va face un anunÈ› mai târziu, în dimineaÈ›a asta. — SpuneÈ›i-o oficial, m-am răstit. De ce nu spuneÈ›i direct - Martin Bikorsky nu a provocat acel incendiu? Apoi l-am sunat pe Marty. Urmărise È™tirile de la televizor È™i vorbise cu avocatul lui. I-am desluÈ™it speranÈ›a È™i emoÈ›ia în glas. — Carley, nebunul ăsta are o arsură la mână. ÃŽn cel mai rău caz se vor ridica semne de întrebare la proces. AÈ™a spune avocatul meu. Oh, Doamne, Carley, È™tii ce înseamnă asta? — Da, È™tiu. — Ai fost grozavă, însă trebuie să-È›i spun că mă bucur că nu te-am ascultat când mi-ai spus să recunosc în faÈ›a poliÈ›iÈ™tilor că am fost în Bedford în noaptea incendiului. Avocatul meu crede È™i acum că m-aÈ™ fi ales cu o condamnare dacă recunoÈ™team. — Și eu mă bucur că n-ai făcut-o. Nu i-am spus însă că motivele pentru care mă bucuram că nu recunoscuse prezenÈ›a lui în faÈ›a conacului în noaptea aceea erau altele. Voiam să discut mai întâi cu Lynn despre maÈ™ina parcată lângă poartă. Am căzut de acord să păstrăm legătura, apoi am pus întrebarea pe care îmi era frică s-o pun: — Ce face Maggie? — Mănâncă mai bine, È™i asta îi dă un pic de putere. Cine È™tie, s-ar putea s-o avem lângă noi puÈ›in mai mult decât au spus doctorii. Continuăm să ne rugăm să se întâmple o minune. Roagă-te È™i tu pentru ea. — Sigur că am să mă rog, Marty. — Dacă rezistă suficient de mult, s-ar putea ca într-o bună zi să se găsească un leac. — Vreau să cred asta, Marty. După ce am închis, m-am dus la fereastră È™i m-am uitat afară. Nu aveam o priveliÈ™te grozavă din apartamentul meu, dar în acel moment nici nu mă interesa. Mă gândeam la micuÈ›a Maggie È™i la posibilitatea ca, din cauza lăcomiei, cineva să fi întârziat în mod deliberat punerea la punct a vaccinului anticancer. 46 Duminică, Ned ascultă din oră în oră È™tirile la radioul din maÈ™ină. ÃŽi părea bine că Annie îl determinase să cumpere alaltăseară alimentele. Ar fi riscat ducându-se la magazin acum. Era convins că fotografia lui apăruse la televizor È™i pe Internet. ÃŽnarmat È™i periculos. AÈ™a spuneau. Uneori, după cină, Annie se întindea pe canapea È™i adormea, iar el se ducea È™i o îmbrățiÈ™a. Ea se trezea È™i, o clipă, părea speriată. Apoi râdea È™i spunea: “EÈ™ti periculos, Nedâ€. Dar atunci totul era altfel. Nefiind È›inut la frigider, laptele se acrise, dar pe Ned nu-l deranja să mănânce cereale uscate. De când o împuÈ™case pe Peg, pofta de mâncare îi revenise. Era ca È™i cum o piatră mare i se luase de pe umeri. Dacă n-ar fi avut cerealele, pâinea È™i untul de arahide, s-ar fi dus la casa de vară, ar fi omorât-o pe Lynn Spencer È™i ar fi luat mâncare din bucătăria ei. Ar fi putut chiar să plece de aici cu maÈ™ina ei È™i nimeni n-ar fi È™tiut. Era adevărat însă că, dacă iubitul ei se întorcea È™i o găsea, s-ar fi aflat că maÈ™ina dispăruse. PoliÈ›aii ar fi căutat-o peste tot. Era o maÈ™ină care îți lua ochii È™i costa o grămadă de bani. Ar fi fost uÈ™or de localizat. — AÈ™teaptă, Ned, îi spunea Annie. OdihneÈ™te-te un timp. Nu e nici o grabă. — Știu, È™opti el. La trei, după ce două ore tot aÈ›ipise È™i se trezise, se hotărî să iasă. ÃŽn garaj nu avea loc să se plimbe È™i își simÈ›ea gâtul È™i picioarele amorÈ›ite. Deschise uÈ™a laterală È™i ieÈ™i tiptil, ascultând să vadă dacă era cineva afară. Totul părea în regulă. ÃŽn partea aceea a proprietății nu era nimeni. Ar fi pariat că oricum Lynn Spencer nu venea aici niciodată. TotuÈ™i, pentru orice eventualitate, își luă puÈ™ca. O porni prin spatele pavilionului de la piscină È™i ajunse până la copacii care formau un paravan între bazin È™i casa de oaspeÈ›i. Storurile de la casă erau ridicate È™i două dintre ferestre deschise. Decapotabila argintie a lui Lynn Spencer se afla pe alee. Capota era coborâtă. Ned se aÈ™eză pe pământ, cu picioarele încruciÈ™ate. SimÈ›i umezeala, dar asta nu-l deranja. Deoarece timpul nu mai însemna nimic pentru el, nu putea aprecia de când era acolo când uÈ™a casei se deschise È™i Lynn Spencer ieÈ™i. Urmărită de privirile lui Ned, trase uÈ™a È™i se duse la maÈ™ină. Era îmbrăcată cu pantaloni negri È™i o bluză negru cu alb. Arăta bine. Poate că se întâlnea cu cineva la un pahar, își zise el. Lynn intră în maÈ™ină È™i porni motorul. MaÈ™ina demară silenÈ›ios È™i ocoli ruinele conacului. Ned aÈ™teptă trei sau patru minute, asigurându-se că ea plecase, apoi traversă repede spaÈ›iul deschis È™i ajunse la casă. Merse din fereastră în fereastră. Toate storurile erau ridicate È™i, din câte vedea, casa părea pustie. ÃŽncercă să deschidă ferestrele de pe partea laterală, dar erau zăvorite. Dacă voia să intre, trebuia să o facă pe o fereastră din față, dar putea fi văzut de oricine s-ar întâmpla să vină pe alee. ÃŽÈ™i frecă bine tălpile pantofilor de asfaltul aleii ca să nu lase urme de pământ pe pervaz sau în casă. Apoi, cu o miÈ™care rapidă, împinse în sus fereastra din stânga față È™i, rezemându-È™i puÈ™ca de casă, se săltă în mâini. ÃŽÈ™i trecu un picior peste pervaz È™i se întinse după puÈ™că. O dată ajuns înăuntru, coborî fereastra atât cât fusese când o deschisese. Verifică repede casa. Cele două dormitoare de la etaj erau pustii. Era singur, dar È™tia că nu se putea baza pe faptul că Lynn Spencer avea să stea mult în oraÈ™, deÈ™i se îmbrăcase elegant când plecase. S-ar fi putut chiar să fi uitat ceva È™i să se întoarcă într-un minut. Se afla în bucătărie când țârâitul strident al telefonului îl făcu să strângă puÈ™ca È™i să-È™i lipească degetul pe trăgaci. Telefonul sună de trei ori înainte ca robotul să intre în funcÈ›iune. Ned deschise È™i închise sertarele de la dulapuri în timp ce asculta mesajele înregistrate. Apoi auzi un glas de femeie spunând: “Lynn, sunt Carley. Diseară am să fac o schiță a articolului È™i vreau să-È›i pun o întrebare scurtă. Am să revin. Dacă nu dau de tine, ne vedem mâine la trei în Bedford. Dacă È›i-ai schimbat planurile È™i te întorci la New York mai devreme, dă-mi un telefon. Numărul celularului meu este 917-555-8420.†Carley DeCarlo vine aici mâine, își zise Ned. De asta îi spusese Annie să aÈ™tepte È™i să se odihnească. Mâine totul va fi terminat. “MulÈ›umesc, Annieâ€, È™opti Ned. Se hotărî să se întoarcă în garaj, dar mai întâi trebuia să găsească ceva. Majoritatea oamenilor È›in prin casă un set de chei de rezervă, își zise. ÃŽn cele din urmă le găsi în penultimul sertar pe care îl deschise. Erau într-un plic pe care scria “Casa de oaspeÈ›iâ€. Deschise uÈ™a din spate È™i se asigură că una din chei se potrivea în broască. Mai avea nevoie de câteva lucruri înainte să se întoarcă în garaj. ÃŽn frigider erau È™ase cutii de Coca-Cola È™i È™ase sticle de apă minerală. Nu i-ar fi stricat, dar È™tia că muierea Spencer ar fi observat dacă lipsea vreuna. Apoi descoperi într-un dulap suspendat cutii cu biscuiÈ›i, pungi cu covrigei, chips de cartofi È™i cutii cu alune. Ea nu-È™i va da seama că lipseÈ™te una din ele. Și dulapul de băuturi era plin: patru sticle de whisky nedesfăcute. Ned luă una din spate ca să nu se observe. ÃŽnainte de plecare mai făcu un lucru. ÃŽn eventualitatea că cineva va fi în bucătărie atunci când se va întoarce el, lăsă o fereastră laterală nezăvorâtă în camera cu televizorul. ÃŽn timp ce se îndepărta mergând grăbit pe hol, se uită dacă lăsase urme de paÈ™i. Nu lăsase. Cum spunea Annie: “Când vrei, poÈ›i să fii ordonat, Nedâ€. După ce termină tot ce avea de făcut, deschise uÈ™a din spate. ÃŽnainte de a o închide, se uită înapoi. Privirea îi fu atrasă de clipitul beculeÈ›ului roÈ™u de la robot. “Ne vedem mâine, Carleyâ€, spuse el încet. 47 Am È›inut toată dimineaÈ›a televizorul cu volumul la minim, dându-l tare numai când se transmiteau informaÈ›ii noi despre Ned Cooper sau despre victimele lui. A fost È™i un reportaj dedicat lui Annie. Mai mulÈ›i colegi de serviciu de la spital au vorbit despre energia ei, despre blândeÈ›ea È™i răbdarea ei cu pacienÈ›ii, despre disponibilitatea ei de a lucra peste program când era nevoie. ÃŽmi părea tot mai rău pentru ce pățise pe măsură ce povestea se derula. Căra tăvi, cinci sau È™ase zile pe săptămână, apoi se ducea acasă, într-un apartament închiriat, dintr-un cartier urât, unde trăia cu un soÈ› cu tulburări psihice. Singura bucurie din viaÈ›a ei părea să fi fost casa din Greenwood Lake. O infirmieră a vorbit despre asta. “Annie abia aÈ™tepta să muncească primăvara în grădină. Aducea fotografii cu grădina, care de la an la an era mai frumoasă. Noi o tachinam că își pierdea timpul aici. ÃŽi spuneam că ar fi trebuit să lucreze într-o seră.†Annie nu spusese nimănui de la spital că Ned vânduse casa, însă un vecin intervievat a declarat că Ned se lăudase că deÈ›inea acÈ›iuni Gen-stone È™i că își va permite să-i cumpere lui Annie un conac ca cel pe care îl avea în Bedford È™eful de la Gen-stone. Comentariul ăsta m-a făcut să dau fuga la telefon È™i să o sun iar pe Judy ca s-o rog să-mi trimită o copie a acelui interviu, precum È™i una a interviului meu. Interviurile sugerau încă o legătură directă între Ned Cooper È™i incendiul din Bedford. Cât am trimis prin e-mail rubrica la revistă, m-am tot gândit la Annie. Eram sigură că poliÈ›ia verifica bibliotecile, arătând poza lui Ned Cooper, pentru a afla dacă el era cel care trimisese e-mail-urile. Dacă da, se plasa singur la locul incendiului. M-am hotărât să-l sun pe detectivul Clifford de la secÈ›ia de poliÈ›ie din Bedford, cel cu care vorbisem săptămâna trecută despre e-mail-uri. — Tocmai eram pe cale să vă sun, domniÈ™oară DeCarlo, spuse el. Bibliotecarele au confirmat că Ned Cooper a fost bărbatul care a folosit calculatoarele. Noi luăm în serios mesajul pe care vi l-a trimis È™i în care spunea să vă pregătiÈ›i pentru “ziua judecățiiâ€. ÃŽn unul spunea că nu i-aÈ›i răspuns soÈ›iei lui în rubrica dumneavoastră, ceea ce ne face să credem că s-ar putea să fiÈ›i vizată. Nu era deloc un gând plăcut ceea ce auzeam. — Poate ar trebui să cereÈ›i protecÈ›ia poliÈ›iei până punem mâna pe tipul ăsta. Un È™ofer de camion a raportat că a văzut acum o oră, la un popas din Massachusetts, o Toyota neagră. La volan era un bărbat cu semnalmentele lui Cooper. Omul e sigur că maÈ™ina avea plăcuÈ›e de New York. DeÈ™i nu a reÈ›inut numerele, s-ar putea să se dovedească o pistă bună. — Nu am nevoie de protecÈ›ie, m-am grăbit să spun. Ned Cooper nu È™tie unde locuiesc È™i, oricum, voi fi plecată cea mai mare parte a zilei, È™i azi È™i mâine. — Pentru a nu avea vreo surpriză neplăcută, i-am telefonat doamnei Spencer la New York È™i am pus-o în gardă. Ea stă aici, în casa de oaspeÈ›i, până îl prindem. I-am spus că e puÈ›in probabil ca Ned Cooper să se întoarcă, totuÈ™i stăm cu ochii pe È™oselele din apropierea proprietății ei. Mi-a promis că mă sună dacă mai primeÈ™te vreo veste despre Cooper. ÃŽmi adusesem de la birou dosarul gros despre Nick Spencer È™i după ce am terminat de vorbit la telefon am început să-l răsfoiesc. De data asta mă interesau relatările despre prăbuÈ™irea avionului, de la primele titluri È™i până la scurtele referiri din articolele ulterioare privitoare la acÈ›iuni È™i vaccin. Subliniam pe măsură ce citeam. Relatările erau clare. Vineri, patru aprilie, la ora două p.m., Nicholas Spencer, un pilot experimentat, a decolat cu avionul său de pe Westchester County Airport, cu destinaÈ›ia San Juan, Puerto Rico. IntenÈ›iona să participe la un seminar de afaceri È™i urma să se întoarcă duminică după-amiază. Previziunile meteorologice indicau ploaie moderată în zona San Juan. SoÈ›ia lui îl dusese cu maÈ™ina la aeroport. Cu cincisprezece minute înainte de ora la care trebuia să aterizeze în San Juan, avionul lui Spencer a dispărut de pe ecranul radarului. Nu existase nici un indiciu că ar fi avut o problemă, însă ploaia se transformase într-o furtună puternică, cu multe fulgere. S-a bănuit că avionul fusese lovit de fulger. A doua zi, apa a început să aducă la mal fragmente din epava avionului. Numele mecanicului care se ocupase de avion chiar înainte de decolare era Dominick Salvio. După accident, el a declarat că Nicholas Spencer era un pilot experimentat È™i mai zburase în condiÈ›ii de vreme proastă, dar că un fulger ar fi putut trimite avionul în picaj. După izbucnirea scandalului, în ziare au început să apară întrebări cu privire la zbor. De ce nu folosise Spencer avionul companiei Gen-stone, aÈ™a cum proceda când călătorea în interesul companiei? De ce numărul de apeluri expediate È™i primite pe telefonul său celular scăzuse atât de drastic în săptămânile dinaintea prăbuÈ™irii avionului? Apoi, când cadavrul lui n-a fost recuperat, au apărut alte întrebări. Fusese prăbuÈ™irea regizată? Chiar se afla în avion când acesta a căzut? De obicei, mergea la aeroport cu maÈ™ina lui. De ce ziua în care a plecat spre Puerto Rico a rugat-o pe soÈ›ia sa să-l conducă ? Am sunat la aeroportul Westchester. Dominick Salvio era la serviciu È™i mi s-a făcut legătura cu el. Am aflat că ieÈ™ea din tură la ora două. A fost de acord, deÈ™i cu reÈ›inere, să ne întâlnim în terminal. — Dar numai cincisprezece minute, domniÈ™oară DeCarlo, spuse el. PuÈ™tiul meu are azi meci în liga mică È™i vreau să-l văd. M-am uitat la ceas. Se făcuse ora unsprezece È™i patruzeci È™i cinci È™i eu eram tot în halat. Trebuia să mă miÈ™c repede. Cincisprezece minute mai târziu, din cauza zgomotului făcut de feon era cât pe ce să nu aud telefonul. Era Ken Page. — L-am găsit pe pacientul nostru bolnav de cancer, Carley. — Cine e? — Dennis Holden, un inginer de treizeci È™i opt de ani. LocuieÈ™te în Armonk. — Cum se simte? — N-a vrut să-mi spună la telefon. A manifestat mari reÈ›ineri când l-am rugat să stea de vorbă cu mine, dar l-am convins È™i m-a invitat acasă la el. — Și cu mine cum rămâne? am întrebat. Ken, mi-ai promis... — Stop. A fost nevoie de puÈ›ină muncă de convingere, dar până la urmă a acceptat să vii È™i tu. Avem de ales: azi sau mâine la trei. Tu ce zici? Eu pot oricând. Trebuie să-l sun imediat să-i dau răspunsul. A doua zi trebuia să mă întâlnesc cu Lynn la ora trei È™i nu voiam să renunÈ›. — Azi e perfect, i-am spus lui Ken. — Sunt sigur că ai urmărit È™tirile despre Cooper. Cinci oameni au murit din cauză că Gen-stone a dat chix. — Șase, l-am corectat eu. Și soÈ›ia lui a fost o victimă. — Da, ai dreptate. Bine, îl sun pe Holden, apoi pe tine. Ken m-a sunat după cinci minute. Mi-am notat adresa lui Holden È™i numărul de telefon, m-am fardat la repezeală, am îmbrăcat un costum cu pantaloni, albastru închis, È™i am luat-o din loc. După tot ce aflasem despre Ned Cooper, am simÈ›it nevoia să mă uit cu mare grijă în jur când am deschis uÈ™a exterioară. N-am văzut nimic care să mă sperie. Strada părea destul de sigură. Westchester County Airport este situat la graniÈ›a cu Greenwich, orășelul pe care îl vizitasem cu mai puÈ›in de douăzeci È™i patru de ore înainte È™i unde aveam să mă întorc mâine cu Casey. Știam că la începuturile sale aeroportul fusese un aerodrom oarecare menit să-i servească pe rezidenÈ›ii bogaÈ›i din zonă. Apoi lucrurile se schimbaseră. Aeroportul devenise un terminal important, preferat de mii de călători, inclusiv de cei care nu se numărau neapărat printre bogătaÈ™i. M-am întâlnit cu Dominick Salvio în holul terminalului la ora două È™i patru minute. Era un bărbat masiv, cu ochi căprui È™i cu un surâs sincer. Avea aerul unui tip care È™tie precis cine e È™i ce face. I-am dat cartea mea de vizită È™i i-am explicat că mi se spunea Carley. — Marcia DeCarlo È™i Dominick Salvio transformaÈ›i în Carley È™i Sal. Imaginează-È›i, zise el zâmbind. ConÈ™tientă că timpul se scurgea, am trecut direct la subiect. Am fost absolut sinceră cu el. I-am spus că scriam un articol È™i că îl cunoscusem pe Nick Spencer. Apoi i-am explicat pe scurt relaÈ›ia mea cu Lynn. I-am spus că nu credeam varianta potrivit căreia Nick Spencer supravieÈ›uise prăbuÈ™irii È™i acum se ascundea în ElveÈ›ia, dând lumii cu tifla. ÃŽn acel moment între Carley È™i Sal s-a stabilit o legătură. — Nick Spencer a fost un prinÈ›, spuse cu tărie Sal. Nu mai găseÈ™ti tipi ca el. Tare mi-ar plăcea să pun mâna pe mincinoÈ™ii ăia care îl fac escroc. Le-aÈ™ tăia limba. — De acord, însă ce vreau eu să aflu de la tine, Sal, este cum È›i s-a părut Nick în ziua aceea când s-a suit în avion. Știu că avea numai patruzeci È™i doi de ani, dar tot ce descopăr despre el, mai ales lucrurile care s-au întâmplat în acele ultime luni, pare să sugereze că era foarte stresat. Chiar È™i bărbaÈ›ii tineri asemeni lui pot face un atac de cord, unul care te omoară înainte să apuci să reacÈ›ionezi în vreun fel. — E posibil să se fi întâmplat asta, spuse Sal. Ce mă supără pe mine e că se creează impresia că Nick Spencer a fost un pilot de trei lulele. Era bun, al naibii de bun, È™i în plus deÈ™tept. Zburase de multe ori pe timp de furtună È™i È™tia să se descurce - doar dacă nu l-a lovit un fulger. ÃŽn astfel de situaÈ›ii e greu să te descurci. — L-ai văzut sau ai vorbit cu el, înainte de decolare? — ÃŽntotdeauna mă ocupam personal de avionul lui. L-am văzut. — Știu că Lynn l-a adus la aeroport. Pe ea ai văzut-o? — Am văzut-o. Stăteau la o masă în cafeneaua cea mai apropiată de locul în care sunt È›inute avioanele particulare. Apoi l-a condus la avion. — Păreau tandri unul cu celălalt? Am ezitat, apoi am vorbit fără ocoliÈ™uri: Sal, e important să È™tiu care era starea de spirit a lui Nick Spencer. Dacă era supărat sau preocupat de ceva ce se întâmplase între ei È™i dacă e posibil ca asta să fi avut o influență asupra stării lui fizice sau a concentrării. Sal privi dincolo de mine. Am simÈ›it că își cântărea cuvintele, nu atât pentru a fi precaut, cât pentru a fi cinstit. ÃŽn cele din urmă spuse: — Carley, oamenii ăia doi n-au fost niciodată fericiÈ›i împreună, te rog să mă crezi. — Ai sesizat ceva deosebit în comportamentul lor din ziua aceea? — De ce nu vorbeÈ™ti cu Marge? E chelneriÈ›a care i-a servit în cafenea. — E aici azi? — Lucrează de vineri până luni. E aici. Luându-mă de braÈ›, Sal mă conduse până la cafenea. — Aceea e Marge, spuse el, indicându-mi o femeie de vreo È™aizeci de ani, cu aspect de matroană. ÃŽi făcu semn È™i ea veni zâmbind spre noi. Zâmbetul îi dispăru când Sal îi spuse de ce eram acolo. — Domnul Spencer a fost cel mai cumsecade om, iar prima lui soÈ›ie o ființă fermecătoare, declară Marge. Astălaltă e rece ca un peÈ™te. Trebuie că l-a supărat cu adevărat în ziua aceea. Se tot scuza, dar el era negru de supărare. N-am auzit tot ce spuneau, dar am înÈ›eles că ea se răzgândise È™i nu mai mergea cu el la Puerto Rico. El a spus că dacă ar fi È™tiut mai devreme l-ar fi luat pe Jack. Jack e fiul domnului Spencer. — Au mâncat sau au băut ceva? am întrebat. — Amândoi au luat ceai cu gheață. ȘtiÈ›i ceva? Bine că nici ea, nici Jack n-au fost în avionul ăla. Mare păcat că domnul Spencer n-a fost la fel de norocos. I-am mulÈ›umit lui Marge È™i am plecat cu Sal. — L-a sărutat lung în faÈ›a tuturor când s-au despărÈ›it, spuse Sal. Mi-am imaginat că o ducea bine în căsnicie, dar pe urmă Marge mi-a spus ce È›i-a spus È™i È›ie. S-ar putea ca supărarea să-i fi afectat judecata. Asta li se poate întâmpla È™i celor mai buni piloÈ›i. Cred că nu vom afla niciodată adevărul. 48 Am ajuns devreme în Armonk È™i am stat în maÈ™ină în faÈ›a casei lui Dennis Holden, aÈ™teptându-l pe Ken Page. Am sunat-o pe Lynn la numărul din Bedford. Voiam să o întreb direct de ce îl convinsese pe Nick Spencer să nu-l ia pe Jack în Puerto Rico È™i de ce se răzgândise ea ulterior. ÃŽi sugerase cineva că nu era bine să urce în avionul ăla? Fie era plecată, fie nu a vrut să răspundă. Gândindu-mă la asta, am hotărât că era mai bine aÈ™a. Preferam să o văd cu ochii mei cum reacÈ›ionează când îi pun întrebarea, mi-am zis. Profitase de căsătoria mamei mele cu tatăl ei ca să facă din mine purtătoarea ei de cuvânt. Ea era văduva îndurerată, mama vitregă abandonată, soÈ›ia uluită a unui om care s-a dovedit a fi un escroc. De fapt, puÈ›in îi păsa de Nick Spencer È™i de fiul lui. Probabil că trăia de mult cu Charles Wallingford. Ken sosi, parcă în spatele meu È™i după ce am coborât ne-am îndreptat împreună spre casă. ConstrucÈ›ia în stil Tudor, din cărămidă È™i cu stucaturi, precum È™i peluza verde È™i catifelată spuneau fie că Dennis Holden era un inginer de succes, fie că avea o familie bogată. UÈ™a ne-a fost deschisă de un bărbat slab cu păr È™aten tuns scurt È™i cu niÈ™te ochi căprui, mari È™i blânzi. — Sunt Dennis Holden, spuse el. IntraÈ›i. Casa era la fel de frumoasă È™i pe dinăuntru. Ne-a dus în camera de zi, unde două canapele albe încadrau, față în față, È™emineul. Covorul, un minunat amalgam de culori, în nuanÈ›e de roÈ™u È™i albastru, auriu È™i grena, era o piesă de valoare. Când m-am aÈ™ezat alături de Ken pe una dintre canapele, m-am gândit că în urmă cu câteva luni Dennis Holden părăsise această casă fără speranÈ›a de a se mai întoarce, pentru a se interna într-un sanatoriu. Oare ce simÈ›ise când revenise acasă? Ken i-a întins lui Holden cartea sa de vizită. Am făcut È™i eu acelaÈ™i lucru. Holden le-a examinat cu atenÈ›ie. — Doctore Page, i se adresă el lui Ken, practicaÈ›i medicina? — Nu. Scriu despre cercetările medicale. Holden se întoarse spre mine. — Marcia DeCarlo. Nu scrieÈ›i È™i o rubrică de sfaturi financiare? — Ba da. — SoÈ›ia mea o citeÈ™te È™i îi place foarte mult. — Mă bucur. Se uită la Ken. — Domnule doctor, la telefon mi-aÈ›i spus că dumneavoastră È™i domniÈ™oara DeCarlo scrieÈ›i un articol despre Nicholas Spencer. CredeÈ›i că mai este în viață, sau cel care afirmă că l-a văzut în ElveÈ›ia l-a confundat? Ken se uită la mine, apoi la Holden. — Carley a intervievat familia lui Spencer. S-o lăsăm pe ea să răspundă. I-am relatat lui Holden vizita făcută soÈ›ilor Barlowe È™i întâlnirea cu Jack È™i am încheiat spunând: — Din tot ce am auzit despre Nick Spencer, el nu È™i-ar fi abandonat niciodată fiul. Era un om bun preocupat de găsirea unui leac împotriva cancerului. — Adevărat! Nick nu era un om care să-È™i însceneze dispariÈ›ia. Consider că moartea lui mă eliberează de promisiunea pe care i-am făcut-o. Sperasem ca trupul lui să fie găsit înainte de a mi-o încălca, dar a trecut aproape o lună de la prăbuÈ™irea avionului È™i s-ar putea să nu iasă niciodată la suprafață. — Care a fost acea promisiune, domnule Holden? întrebă Ken. — Că n-am să dezvălui nimănui că mi-a administrat vaccinul său anticancer când m-am aflat în sanatoriu. Și eu È™i Ken speraserăm că lui Dennis Holden i se administrase vaccinul È™i că avea să o recunoască în faÈ›a noastră. Dar când l-am auzit confirmând, a fost ca È™i cum am fi venit cu mare viteză la vale pe panta abruptă a unui montagne russe. Ne-am holbat amândoi la el. Bărbatul era slab, dar nu părea deloc fragil. Pielea lui avea o culoare sănătoasă. Mi-am dat seama de ce avea părul aÈ™a de scurt - abia începuse să-i crească. Holden se ridică, traversă încăperea È™i luă de pe poliÈ›a È™emineului o fotografie înrămată care stătea cu faÈ›a în jos. Veni cu ea È™i i-o întinse lui Ken. M-am uitat È™i eu. — Asta e fotografia pe care mi-a făcut-o soÈ›ia mea la ceea ce ar fi trebuit să fie ultima mea cină acasă. Holden era numai piele È™i os. Vlăguit. Chel. Stătea la masă, cu un simulacru de zâmbet pe față. CămaÈ™a îi atârna pe corp. — Ajunsesem să am patruzeci de kilograme, spuse el. Acum am È™aptezeci. Am avut un cancer de colon, operat cu succes, dar care ulterior s-a răspândit. Doctorii spun că e o minune că mai trăiesc. Este o minune, dar ea a venit de la Dumnezeu prin mesagerul său, Nick Spencer. Ken nu-È™i putea lua ochii de la fotografie. — Doctorii dumneavoastră È™tiu că vi s-a administrat vaccinul? — Nu. N-au nici un motiv să bănuiască asta, fireÈ™te. Se miră doar că n-am murit. Prima mea reacÈ›ie la vaccin a fost teama de moarte. Pe urmă a început să-mi revină pofta de mâncare È™i am început să mă îngraÈ™. Nick mă vizita o dată la trei, patru zile È™i nota progresele făcute de mine. Am o copie. M-a pus să jur că voi păstra secretul. Mi-a spus să nu-l sun niciodată la birou È™i nici să nu-i las un mesaj acolo. Doamna doctor Clintworth, de la sanatoriu, a bănuit că Nick mi-a administrat vaccinul, însă eu am negat. Nu È™tiu dacă m-a crezut. — Domnule Holden, v-au făcut doctorii raze X sau radiografii? întrebă Ken. — Da. Ei numesc asta remisie spontană. Se întâlneÈ™te o dată la un miliard de cazuri. Doi dintre ei scriu comunicări È™tiinÈ›ifice despre mine. Când aÈ›i sunat azi, primul meu gând a fost să vă refuz, dar am citit fiecare număr al Wall Street Weekly. Sunt atât de scârbit încât m-am gândit că e timpul să vorbesc. Poate că vaccinul nu are efect la toată lumea, dar mie mi-a salvat viaÈ›a. — VreÈ›i să-mi arătaÈ›i însemnările făcute de Nick cu privire la progresele înregistrate de dumneavoastră? — Am făcut deja copii în caz că mă hotăram să vi le dau. Ele arată că vaccinul a atacat celulele canceroase, înconjurându-le È™i apoi distrugându-le. ÃŽn zonele respective au început imediat să apară celule sănătoase. Am intrat în sanatoriu în zece februarie. Nick era voluntar acolo. Citisem tot ce È›inea de cercetarea cu privire la posibila tratare a cancerului. Știam cine era Nick È™i citisem despre cercetările lui. L-am implorat să încerce vaccinul pe mine. Mi l-a administrat în ziua de doisprezece februarie È™i pe douăzeci am venit acasă. După două luni È™i jumătate boala dispăruse. După o oră, în timp ce ne pregăteam să plecăm, uÈ™a din față se deschise È™i intrară o femeie drăguță È™i două adolescente. Toate trei aveau părul roÈ™u È™i bogat. Erau soÈ›ia È™i fetele lui Holden. — Bună, spuse el, zâmbind. AÈ›i venit devreme, fetelor. AÈ›i terminat banii? — Nu, n-am terminat banii, spuse soÈ›ia lui, luându-l de braÈ›. Am vrut doar să ne asigurăm că eÈ™ti tot aici. Am discutat cu Ken în timp ce ne îndreptam spre maÈ™ină. — S-ar putea să fie o remisie spontană întâlnită o dată la un miliard de cazuri, spuse el. — Știi că nu aÈ™a stau lucrurile. — Carley, medicamentele È™i vaccinurile acÈ›ionează diferit la persoane diferite. — Tot ce È™tiu e că s-a vindecat. — Atunci de ce testele de laborator au ieÈ™it anapoda? — Nu mă întreba pe mine, întreabă-te pe tine È™i vei găsi răspunsul: Cineva a vrut să pară că vaccinul a dat greÈ™. — Da, m-am gândit la posibilitatea asta. Cred că Nicholas Spencer bănuia că testele cu vaccinul erau în mod deliberat modificate. Asta ar explica testele secrete pe care le finanÈ›a în Europa. Ai auzit ce a spus Holden. Nick nu avea încredere în nimeni. — Avea încredere în Vivian Powers, am spus. Se îndrăgostise de ea. Cred că nu i-a spus de Holden sau de bănuielile lui pentru că s-a gândit că ar putea să fie periculos pentru ea să deÈ›ină acea informaÈ›ie - È™i n-a greÈ™it. Ken, vreau să vii cu mine È™i s-o vezi cu ochii tăi pe Vivian Powers. Fata nu simulează. De altfel, am o idee referitor la ce i s-a întâmplat. * Tatăl lui Vivian era în sala de aÈ™teptare de lângă secÈ›ia de terapie intensivă. — Jane È™i cu mine facem cu rândul aici, spuse el. Nu vreau ca Vivian să fie singură când se trezeÈ™te. E derutată È™i înspăimântată, dar o să-È™i revină. — Și-a recăpătat memoria? — Nu. Tot mai crede că are È™aisprezece ani. Doctorii spun că s-ar putea să nu recupereze niciodată ultimii doisprezece ani. Va trebui să accepte acest fapt când se va simÈ›i destul de bine ca să înÈ›eleagă. Important e că trăieÈ™te È™i că vom putea s-o luăm acasă curând. Asta e tot ce ne interesează. L-am informat că Ken lucra cu mine la articolul despre Spencer È™i că era doctor. — E important ca el s-o vadă pe Vivian, am spus. ÃŽncercăm să punem cap la cap ce i s-a întâmplat. — Pentru asta, da, puteÈ›i s-o vedeÈ›i, domnule doctor Page. Peste câteva minute o infirmieră intră în sala de aÈ™teptare. — S-a trezit, domnule Desmond, spuse ea. Când Vivian deschise ochii, tatăl ei se afla lângă ea. — Tati, spuse ea încetiÈ™or. — Sunt aici, dragă. ÃŽi luă mâinile în ale lui. — Mi s-a întâmplat ceva, nu-i aÈ™a? Am avut un accident. — Da, dragă, ai avut, dar ai să te faci bine. — Mark e teafăr? — E bine. — Conducea prea repede. I-am spus-o. Ochii ei se închideau din nou. Allan Desmond se uită la Ken È™i la mine È™i È™opti: — Vivian a avut un accident de maÈ™ină când avea È™aisprezece ani. S-a trezit la urgență. Am ieÈ™it din spital È™i ne-am dus în parcare. — Ai pe cineva pe care l-ai putea consulta în legătură cu medicamentele care afectează mintea? l-am întrebat eu pe Ken. — Știu unde baÈ›i cu întrebarea asta È™i, da, am. Carley, între companiile farmaceutice se duce o luptă pentru găsirea medicamentelor care să vindece boala Alzheimer È™i să redea memoria. ÃŽn acelaÈ™i timp laboratoarele descoperă multe lucruri despre distrugerea memoriei. Nu e un secret prea mare că timp de È™aizeci de ani medicamentele care afectează mintea au fost folosite pentru obÈ›inerea de informaÈ›ii de la spionii capturaÈ›i. ÃŽn zilele noastre ele sunt infinit mai sofisticate. Apoi am dat glas bănuielii care prindea contur în mintea mea de la o vreme. — Ken, vreau să-È›i spun care e ipoteza mea. Eu cred că Vivian a intrat în panică È™i a fugit la vecina ei. I-a fost frică să ceară ajutor chiar È™i la telefon. A luat maÈ™ina È™i a fost urmărită. Este posibil să i se fi administrat medicamente care afectează mintea în încercarea de a se afla dacă Nick Spencer a supravieÈ›uit prăbuÈ™irii avionului. Am aflat că mulÈ›i oameni de la Gen-stone bănuiau că între ea È™i Nick există o relaÈ›ie amoroasă. Se poate ca cei care au răpit-o să fi sperat că, dacă Nick trăieÈ™te, îi va răspunde la apelul telefonic. Cum asta nu s-a întâmplat, i-au dat un drog care să-i È™teargă memoria imediată È™i au lăsat-o în maÈ™ină. Am ajuns acasă o oră mai târziu È™i primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid televizorul. Ned Cooper era de negăsit. Dacă plecase în zona Boston, după cum se specula, probabil că reuÈ™ise să-È™i găsească o ascunzătoare. Pe urmele lui fusese trimis un număr impresionant de poliÈ›iÈ™ti. M-a sunat mama. Era îngrijorată. — Carley, în ultimele două săptămâni aproape că n-am vorbit cu tine, or, asta nu-È›i stă în fire. Sărmanul Robert nu primeÈ™te aproape deloc veÈ™ti de la Lynn, dar noi două am fost mereu apropiate. S-a întâmplat ceva? — S-au întâmplat multe, mamă, dar nu între noi. BineînÈ›eles că nu puteam să-i spun ce mă frământa cu adevărat. Am calmat-o explicându-i că articolul îmi ocupa tot timpul, dar era să mă înec la propunerea ei ca eu È™i Lynn să ne ducem într-un week-end la ei È™i să petrecem toÈ›i patru două zile plăcute. După ce am închis mi-am făcut un sandviÈ™ cu unt de arahide È™i un ibric de ceai. Le-am pus pe o tavă È™i m-am aÈ™ezat la birou pentru două ore de muncă. Alături aveam teancul de dosare Spencer È™i decupajele din ziare cu referiri la prăbuÈ™irea avionului. Cum acestea din urmă erau împrăștiate, le-am adunat, le-am pus la loc în dosarul lor, apoi am luat pliantele pe care le înÈ™făcasem la Garner Pharmaceuticals. Am decis că merita să le răsfoiesc să văd dacă exista vreo referire la Gen-stone. Când am ajuns la cel din mijlocul teancului, am tresărit. Era ceea ce înregistrasem involuntar în biroul de recepÈ›ie, fără ca la vremea respectivă să-mi dau seama ce văd. PreÈ› de câteva minute, poate chiar o jumătate de oră, am stat sorbind din ceaÈ™ca de ceai, fără să observ că se răcise deja. Aveam în mână cheia întregii afaceri. Era ca È™i cum aÈ™ fi deschis un seif È™i aÈ™ fi găsit înăuntru tot ce căutam. Sau ca È™i cum aÈ™ fi avut un pachet de cărÈ›i pe care le aranjam în suită. Poate că exemplul acesta era mai bun pentru că la cărÈ›i jokerul poate fi pus oriunde. ÃŽn pachetul de cărÈ›i cu care jucam noi, Lynn era jokerul, È™i locul în care se afla ea avea să ne afecteze amândurora viaÈ›a. 49 Când se întoarse în garaj, Ned se aÈ™eză în maÈ™ină È™i stătu acolo bând whisky È™i, din când în când, ascultând radioul. ÃŽi plăcea să audă ce se spunea la È™tiri despre el, însă nu voia să consume bateria. După un timp începu să moțăie È™i, treptat, adormi. Zgomotul unei maÈ™ini care venea pe drumul de serviciu È™i trecea pe lângă garaj îl trezi brusc È™i îl făcu să întindă mâna după puÈ™că. Dacă erau poliÈ›aii È™i încercau să-l prindă, măcar să radă câțiva înainte să moară. AÈ™teptă aproape o jumătate de oră, dar nu auzi nici o maÈ™ină întorcându-se. Se întreba dacă nu cumva apăruse iubitul, tipul care fusese cu ea în noaptea în care el provocase incendiul. Ned se hotărî să arunce o privire ca să vadă dacă ghicise. Cu puÈ™ca sub braÈ›, deschise fără zgomot uÈ™a laterală È™i parcurse traseul, de-acum familiar, până la casa de oaspeÈ›i. Berlina neagră era parcată în locul în care îngrijitorii obiÈ™nuiau să-È™i lase maÈ™ina. Toate storurile de la casă fuseseră coborâte, în afară de cel de la birou, ridicat un centimetru sau doi de la pervaz. Probabil că s-a înÈ›epenit, își zise el. Fereastra era deschisă, aÈ™a că atunci când se aplecă reuÈ™i să vadă până în camera de zi, unde stătuseră seara trecută Lynn Spencer È™i tipul. Se aflau iarăși acolo, numai că de data asta mai era cineva cu ei. Auzea È™i o altă voce, o voce de bărbat, dar nu-i vedea faÈ›a. Dacă iubitul lui Spencer È™i celălalt tip vor fi aici mâine când va veni în vizită muierea DeCarlo, însemna că vor avea ghinion. Lui îi convenea. Nici unul dintre ei nu merita să trăiască. ÃŽn timp ce se străduia să asculte conversaÈ›ia, o auzi pe Annie spunându-i să se întoarcă în garaj È™i să doarmă puÈ›in. — Și nu mai bea, Ned, spuse ea. — Dar... Ned închise repede gura. ÃŽncepuse să vorbească cu Annie cu voce tare. Bărbatul care vorbea, amantul, nu auzi, dar Lynn Spencer ridică mâna È™i le ceru să facă liniÈ™te. ÃŽÈ™i dădu seama că ea le spunea că auzise ceva afară. Ned se îndepărtă pe furiÈ™ È™i ajunse după brazi înainte ca uÈ™a să se deschidă. Nu vedea faÈ›a tipului care ieÈ™ise, dar era mai înalt decât amantul. După ce aruncă o privire rapidă, acesta intră înapoi în casă. ÃŽnainte să închidă uÈ™a, Ned îl auzi spunând: — EÈ™ti nebună, Lynn. Nu e nebună, rosti Ned, de data asta în gând. Tăcu până ajunse înapoi în garaj. Apoi, în timp ce deschidea o sticlă de whisky, începu să râdă. ÃŽi spuse lui Annie că nu avea importanță că bea whisky pentru că nu mai lua medicamente. “Continui să uiÈ›i, Annie, mereu uiÈ›i.†50 Duminică dimineață m-am sculat devreme. Pur È™i simplu nu mai puteam dormi. Și nu numai pentru că îmi era groază să dau ochii cu Lynn, ci È™i din cauza unei senzaÈ›ii ciudate că avea să se întâmple ceva cumplit. Am băut repede o ceaÈ™că de cafea, am îmbrăcat niÈ™te pantaloni confortabili È™i un jerseu uÈ™or È™i m-am dus la catedrală. Slujba de la ora opt era pe cale să înceapă È™i m-am strecurat într-o strană. M-am rugat pentru oamenii care își pierduseră viaÈ›a din cauză că Ned Cooper investise în Gen-stone. M-am rugat pentru toÈ›i cei care aveau să moară din cauză că vaccinul lui Nick Spencer fusese sabotat. M-am rugat pentru Jack Spencer, al cărui tată îl iubise atât de mult, È™i m-am rugat pentru băieÈ›elul meu, Patrick, care acum era înger. Aproape de ora nouă enoriaÈ™ii începură să iasă. ÃŽncă neliniÈ™tită, m-am dus în Central Park. Era o dimineață de aprilie minunată, care promitea o zi însorită È™i copaci proaspăt înfloriÈ›i. ÃŽn parc erau deja oameni care se plimbau sau mergeau pe bicicletă. AlÈ›ii stăteau întinÈ™i pe iarbă, pregătindu-se de picnic sau de plajă. M-am gândit la cei din Greenwood Lake care săptămâna trecută mai trăiau, iar acum erau morÈ›i. Oare avuseseră vreo premoniÈ›ie că le expira timpul? Tata a avut. El s-a întors È™i a sărutat-o pe mama înainte să-È™i înceapă obiÈ™nuita plimbare de dimineață. Niciodată nu mai făcuse asta. Oare de ce mă gândeam la toate astea? AÈ™ fi vrut ca ziua să se termine repede È™i să vină seara, când voi fi cu Casey. Ne era bine împreună. O È™tiam amândoi. Atunci de unde această tristeÈ›e copleÈ™itoare când mă gândeam la el, de parcă mergeam în direcÈ›ii diferite, de parcă drumurile ni se despărÈ›eau iar? Am pornit înapoi spre casă È™i pe drum m-am oprit la o cafea È™i un corn. Asta m-a mai înviorat puÈ›in È™i, când am văzut că Casey sunase deja de două ori, m-am simÈ›it È™i mai bine. Seara trecută se dusese cu un prieten la un meci, aÈ™a că nu vorbiserăm. L-am sunat. — ÃŽncepeam să-mi fac griji, spuse el. Carley, tipul acesta, Cooper, este încă liber È™i e periculos. Nu uita că te-a contactat de trei ori. — Fii fără grijă, sunt cu ochii-n patru. ÃŽn mod sigur nu e în Bedford È™i mă îndoiesc că se află în Greenwich. — De acord. Nici eu nu cred că e în Bedford. Cred că o caută pe Lynn Spencer în New York. PoliÈ›ia din Greenwich stă cu ochii pe casa familiei Barlowe. Dacă el îl învinuieÈ™te pe Nick Spencer de eÈ™ecul vaccinului, s-ar putea să fie destul de nebun să se ducă după fiul lui Nick. Vaccinul anticancer nu e un eÈ™ec, îmi venea să-i spun lui Casey, dar nu puteam, nu la telefon, nu acum. — Carley, mă gândeam că am putea merge împreună la Bedford după-amiază. — Nu, am spus repede. Nu È™tiu cât am să stau cu Lynn, È™i tu trebuie să ajungi la timp la petrecere. Am să vin È™i eu după aceea. Casey, n-am să intru acum în detalii, dar ieri am aflat niÈ™te lucruri care vor duce la acuzaÈ›ii grave È™i mă rog ca Lynn să nu fie implicată. Dacă ea È™tie sau bănuieÈ™te ceva, a sosit timpul să vorbească. Trebuie s-o conving s-o facă. — Ai grijă. Apoi repetă cuvintele pe care le auzisem pentru prima dată cu două seri în urmă: Te iubesc, Carley. — Și eu te iubesc, am È™optit. Am făcut un duÈ™, m-am spălat pe cap È™i am acordat mai multă atenÈ›ie ca de obicei machiajului meu. Am scos din È™ifonier un costum de mătase verde deschis cu pantaloni largi. Era una din È›inutele în care mă simÈ›eam întotdeauna bine È™i în care, spunea lumea, arătam excelent. M-am hotărât să pun în poÈ™etă colierul È™i cerceii pe care îi port de obicei la acel costum. Păreau prea festivi pentru discuÈ›ia pe care urma s-o am cu sora mea vitregă. Am optat pentru niÈ™te cercei de aur, simpli. La unu patruzeci È™i cinci m-am suit în maÈ™ină È™i am pornit spre Bedford. La trei fără zece am sunat È™i Lynn mi-a deschis poarta. AÈ™a cum procedasem săptămâna trecută, când îi intervievasem pe îngrijitori, am ocolit ruinele conacului È™i am parcat în faÈ›a casei de oaspeÈ›i. Am coborât din maÈ™ină, m-am dus la ușă È™i am sunat. Mi-a deschis Lynn. — Intră, Carley, spuse ea. Te aÈ™teptam. 51 La ora două, Ned se afla după copacii din apropierea casei de oaspeÈ›i. La două È™i un sfert, un bărbat pe care nu-l mai văzuse până atunci venea pe aleea care ducea la poarta de serviciu. Nu arăta a poliÈ›ai - avea haine prea scumpe. Purta o haină albastru închis, pantaloni cafenii È™i o cămașă cu guler răsfrânt. Aspectul È™i atitudinea lui, reflectate în felul în care mergea, spuneau că se simÈ›ea de parcă ar fi stăpânul lumii. Dacă mai eÈ™ti pe aici vreo oră, n-ai s-o mai stăpâneÈ™ti, se gândi Ned. Se întrebă dacă tipul era cel de seara trecută - nu iubitul, celălalt. S-ar putea, hotărî el. Erau cam de aceeaÈ™i statură. Ned o văzu iar pe Armie stând lângă el. ÃŽi întindea mâna. Știa că el va veni curând la ea. — Nu va dura mult, Annie, È™opti el. Dă-mi două ore, bine? ÃŽl durea capul atât din cauza băuturii cât È™i pentru că încă nu găsise modalitatea să ajungă la cimitir. Nu putea să ia Toyota - poliÈ›aii o căutau peste tot. MaÈ™ina lui Lynn Spencer era prea elegantă - oamenii ar fi remarcat-o. Tipul ajunse la casă È™i bătu la ușă. ÃŽi deschise Lynn Spencer. Ned hotărî că era probabil un vecin care venise s-o vadă. Probabil că È™tia codul de la poarta de serviciu sau Lynn îi deschisese din casă. Douăzeci de minute mai târziu, la trei fără zece, o maÈ™ină intră pe aleea din față È™i parcă lângă casa de oaspeÈ›i. Ned văzu o femeie tânără coborând din maÈ™ină. O recunoscu imediat - era Carley DeCarlo. Sosise la timp - poate chiar puÈ›in mai devreme. Totul avea să se întâmple exact cum plănuise el. Tipul cel nou era încă înăuntru. Ghinionul lui. DeCarlo era îmbrăcată de parcă mergea la o petrecere, se gândi Ned. Purta un costum frumos, unul pe care È™i el ar fi vrut să i-l cumpere lui Annie. DeCarlo își permitea să poarte asemenea haine pentru că era de-a lor - de-a pungaÈ™ilor care luaseră banii tuturor È™i frânseseră inima lui Annie ca apoi să spună lumii: “Eu n-am nici o legătură cu asta. Și eu sunt o victimă.†Sigur că eÈ™ti! De asta vii aici într-o Acura verde închis, îmbrăcată într-un costum elegant care costă o grămadă de bani. Annie spusese mereu că dacă È™i-ar fi putut permite vreodată o maÈ™ină ar fi vrut să fie verde închis. “Ia gândeÈ™te-te, Ned. Negrul e cam sumbru, È™i multe maÈ™ini albastru închis arată de parcă ar fi negre, aÈ™a că ce diferență e? Dar verde închis arată cu adevărat elegant. Când vei câștiga la loterie, Ned, te rog să-mi cumperi o maÈ™ină verde închis.†— Annie, iubito, nu È›i-am cumpărat-o, dar azi am să vin să te întâlnesc într-o maÈ™ină verde închis, bine? — Oh, Ned. O auzi râzând. Era pe aproape. ÃŽi simÈ›i sărutul. O simÈ›i masându-i ceafa, aÈ™a cum făcea când era foarte încordat. Lăsase puÈ™ca rezemată de un copac. O luă È™i începu să se gândească cum să procedeze. Cel mai bine era să intre în casă. ÃŽn felul ăsta risca mai puÈ›in ca împuÈ™căturile să fie auzite din È™osea. Lăsându-se în patru labe, se furișă de-a lungul gardului viu până ajunse pe partea laterală a casei, sub fereastra camerei cu televizorul. UÈ™a care dădea în camera de zi era aproape închisă, aÈ™a că nu vedea înăuntru. ÃŽn schimb, îl văzu pe tipul care tocmai sosise. Era în camera cu televizorul È™i stătea în picioare după ușă. — Cred că DeCarlo nu È™tie că el e aici, spuse Annie. Mă întreb de ce. — Să aflăm, propuse Ned. Am o cheie de la uÈ™a de la bucătărie. Hai să intrăm. 52 Lynn e cu adevărat o femeie frumoasă. De obicei își strânge părul la spate într-un coc franÈ›uzesc, dar azi își lăsase cârlionÈ›ii aurii să-i încadreze faÈ›a, È™i asta îndulcea privirea de gheață a ochilor ei de un albastru închis. Era îmbrăcată cu pantaloni albi de mătase, croiÈ›i impecabil, È™i o bluză de mătase albă. Preocuparea mea de a nu arăta prea festiv pentru discuÈ›ia noastră serioasă nu era împărtășită È™i de ea. Purta un colier îngust din aur presărat cu diamante, cercei de aur cu diamante È™i inelul cu diamant pe care îl remarcasem la întrunirea acÈ›ionarilor. Am complimentat-o pentru felul în care arăta, iar ea mi-a explicat că mai târziu mergea la un cocteil la un vecin. Am urmat-o în camera de zi. Nu i-am spus că nu mai departe de acum o săptămână fusesem în camera asta. Eram sigură că i-ar fi displăcut vizita mea la Manuel È™i Rosa Gomez. Se aÈ™eză pe canapea, tolănindu-se astfel încât să sugereze că avea să fie o discuÈ›ie relaxată È™i am înÈ›eles că mă aÈ™teptau momente grele. BineînÈ›eles că nu voiam să beau nimic, nici chiar apă, dar din faptul că nu a făcut nici măcar un gest simbolic de ospitalitate am înÈ›eles că mesajul era să-mi spun lecÈ›ia È™i să mă car. Tu ai vrut-o, m-am gândit, È™i am inspirat adânc. — Lynn, n-o să fie o conversaÈ›ie lejeră È™i, sincer, singurul motiv pentru care mă aflu aici È™i încerc să te ajut e că mama s-a căsătorit cu tatăl tău. ÃŽÈ™i aÈ›inti privirea asupra mea È™i dădu din cap. Suntem de acord, m-am gândit, È™i am continuat: — Știu că nu ne omorâm una după cealaltă, È™i asta e în regulă, dar te-ai folosit de legăturile noastre de familie - dacă se pot numi astfel - ca să faci din mine avocatul tău. Tu erai văduva tristă care habar n-avusese ce punea la cale bărbatul ei, erai mama vitregă care tânjea după fiul vitreg. Erai fără slujbă, fără prieteni, pe punctul de a rămâne lefteră. Totul a fost o minciună, nu-i aÈ™a? — A fost, Carley? întrebă ea politicoasă. — Eu cred că a fost. Þie puÈ›in îți păsa de Nick Spencer. Singurul lucru cinstit pe l-ai spus a fost că el s-a însurat cu tine pentru că semănai cu prima lui soÈ›ie. Cred că asta e adevărat. Dar, Lynn, mă aflu aici ca să te avertizez. Va începe o anchetă referitoare la problemele care au apărut brusc în legătură cu vaccinul. ÃŽntâmplarea face să È™tiu că vaccinul e bun - am văzut ieri cu ochii mei dovada clară a acestui lucru. Am văzut un om care, acum trei luni, era in anticamera morÈ›ii, iar acum e vindecat sută la sută. — MinÈ›i, se răsti ea. — Ba nu, nu mint. Oricum, n-am venit aici să vorbesc despre omul acela. Sunt aici pentru a-È›i spune că Vivian Powers a fost răpită È™i că, probabil, i s-au administrat substanÈ›e care afectează mintea. — Asta-i caraghios! — Nu, nu e, È™i nici faptul că dosarele tatălui lui Nick au fost furate de la doctorul Broderick. Sunt convinsă că È™tiu cine le-a luat. l-am găsit fotografia ieri într-un pliant al companiei Garner Pharmaceuticals. E vorba de Lowell Drexel. — Lowell? Glasul ei trăda încordarea care o cuprinsese. — Doctorul Broderick a spus că cel care a luat dosarele era un bărbat cu părul È™aten-roÈ™cat. Cred că treaba cu vopsitul a fost bună deoarece nu È™i-a dat seama că nu era culoarea lui naturală. Fotografia a fost făcută anul trecut, înainte ca Drexel să înceteze să se vopsească. Am de gând să-i sun pe anchetatori È™i să le spun despre asta. Doctorul Broderick era cât pe ce să fie omorât de o maÈ™ină, È™i asta s-ar putea să nu fi fost un accident. Cel puÈ›in eu nu cred că a fost. Acum se află în convalescență È™i i se va arăta fotografia aia. Dacă îl va identifica pe Drexel, următorul lucru pe care îl vor face anchetatorii va fi să înceapă să cerceteze cauzele prăbuÈ™irii avionului. Ai fost auzită certându-te cu Nick în cafeneaua de la aeroport, chiar înainte ca el să decoleze. ChelneriÈ›a l-a auzit întrebându-te de ce te-ai răzgândit în ultimul moment să mergi cu el. Ar fi bine să ai niÈ™te răspunsuri când poliÈ›ia va veni la tine. Lynn era acum vizibil agitată. — Speram să cârpesc căsnicia noastră - de asta i-am spus la început că merg cu el. Am vorbit despre asta cu Nick È™i l-am rugat să-l lase acasă pe Jack. A fost de acord, deÈ™i nu i-a convenit. Apoi s-a răstit la mine toată ziua de vineri, aÈ™a că în momentul în care am plecat la aeroport m-am hotărât să-mi las geamantanul acasă. I-am spus abia în maÈ™ină È™i de asta a explodat. — E o poveste subÈ›irică, i-am spus. Eu încerc să te ajut, dar tu îmi îngreunezi sarcina. Știi ce speculaÈ›ii vor începe să se facă? îți spun eu. Vor începe să se întrebe dacă ai strecurat ceva în băutura lui Nick, în cafeneaua de la aeroport. Și eu încep să mă întreb. — E ridicol! — Atunci începe să te gândeÈ™ti cât de gravă e situaÈ›ia ta. Anchetatorii se concentrează asupra lui Nick. Ai avut noroc că nu i-au găsit cadavrul. Dar o dată ce se va aduce vorba despre vaccin, acesta va trece pe primul plan È™i atunci nu te văd deloc bine. ÃŽn consecință, dacă È™tii ceva despre ce se petrecea în laborator sau dacă ai fost avertizată să nu-l însoÈ›eÈ™ti pe Nick în acel zbor, ar fi bine să vorbeÈ™ti acum È™i să închei o înÈ›elegere cu procurorul. — Carley, mi-am iubit foarte mult soÈ›ul. Am vrut să salvez căsnicia noastră. Toate astea sunt inventate de tine. — Ba nu sunt inventate. Nebunul ăla de Ned Cooper, care a împuÈ™cat atâția oameni, e cel care a dat foc conacului. Sunt sigură de asta. El a văzut pe cineva părăsind casa în noaptea aceea. Mi-a trimis e-mail-uri despre asta, iar eu le-am predat poliÈ›iei. Cred că eÈ™ti cuplată cu Wallingford, iar când va ieÈ™i la iveală lucrul ăsta alibiul tău nu va mai face doi bani. — Crezi că sunt cuplată cu Charles? începu să râdă, un râs nervos, strident. Te credeam mai deÈ™teaptă, Carley. Charles nu e decât un escroc care fură de la propria sa companie. A făcut-o È™i înainte, de asta fiii lui nu vor să vorbească cu el. A început s-o facă È™i la Gen-stone când È™i-a dat seama că Nick lua împrumuturi din cota sa de acÈ›iuni. M-am uitat lung la ea. — Wallingford a fost lăsat să fure! Tu È™tiai ce face È™i n-ai spus nimic? — Nu era problema ei, Carley, spuse un glas profund de bărbat. Glasul venea din spatele meu. Am icnit È™i am sărit în sus. Lowell Drexel stătea în prag. ÃŽn mână avea un pistol. — Stai jos, Carley. Glasul lui era egal, lipsit de emoÈ›ie. Mi s-au înmuiat brusc genunchii, m-am prăbuÈ™it la loc în fotoliu È™i m-am uitat la Lynn, căutând o explicaÈ›ie. — Speram să nu se ajungă atât de departe, Carley, spuse ea. Zău că îmi pare rău, dar... Brusc, se uită pe lângă mine, spre fundul camerei È™i expresia de dispreÈ› pe care o avea pe față se transformă într-una de groază. Am întors repede capul. Ned Cooper stătea în picioare în zona destinată sufrageriei, cu părul răvășit, neras, cu hainele pătate È™i mototolite, cu ochii mari È™i pupilele dilatate. ÃŽn mână È›inea o puÈ™că È™i, în timp ce îl priveam, îi modifică abia vizibil poziÈ›ia È™i apăsă pe trăgaci. Zgomotul strident, mirosul de fum acru, È›ipătul îngrozit al lui Lynn È™i bufnitura corpului lui Drexel pe podeaua de lemn mi-au paralizat simÈ›urile. Trei! atât am putut gândi. Trei în Greenwood Lake; trei în camera asta. Am să mor! — Te rog, gemea Lynn, te rog ... — Nu. De ce ai trăi? Am ascultat tot, eÈ™ti un gunoi. Ned miÈ™că arma. Mi-am îngropat faÈ›a în mâini. — Te ro... Am auzit din nou zgomotul exploziei, am simÈ›it mirosul de fum È™i am È™tiut că Lynn era moartă. Urmam eu. Acum o să mă omoare, mi-am spus, È™i am aÈ™teptat impactul glonÈ›ului. — Ridică-te. Mă zgâlțâia de umăr. Vino. Luăm maÈ™ina ta. EÈ™ti norocoasă. Ai să mai trăieÈ™ti vreo jumătate de oră. M-am ridicat împleticindu-mă. N-am putut să mă uit la canapea. Nu voiam să văd cadavrul lui Lynn. — Să nu-È›i uiÈ›i portofelul, spuse el cu un calm sinistru. Era pe podea, lângă fotoliul în care È™ezusem. M-am aplecat È™i l-am ridicat. Apoi Cooper m-a înÈ™făcat de braÈ› È™i m-a împins în bucătărie. — Deschide uÈ™a, Carley, porunci el. O trase după noi È™i mă îmbrânci spre maÈ™ină, pe partea È™oferului. — Urcă. Tu conduci. Părea să È™tie că nu încuiasem maÈ™ina. Mă urmărise? m-am întrebat. Oh, Doamne, de ce am venit aici? De ce n-am luat în serios ameninÈ›area lui? Ocoli maÈ™ina prin față, neluându-È™i ochii de la mine È™i È›inând puÈ™ca pregătită. Se aÈ™eză pe scaunul din dreapta. — Deschide portofelul È™i scoate cheile. Abia am reuÈ™it să-l deschid. Aveam degetele amorÈ›ite È™i tremuram atât de tare încât cu greu am reuÈ™it să bag cheia în contact. — Ia-o pe drumul ăsta. Codul pentru poartă este 2808. Formează-l când ajungem acolo. Când se deschide poarta, fa dreapta. Dacă e vreun poliÈ›ai prin preajmă, să nu încerci ceva. — N-am să încerc, am È™optit. Ned se aplecă pentru a nu fi văzut de pe stradă. Când poarta s-a deschis È™i am ieÈ™it, pe È™osea nu se vedea nici o maÈ™ină. — La colÈ›, fă la stânga. Când am trecut de ruinele conacului am văzut o maÈ™ină de poliÈ›ie mergând încet pe lângă ele. Am continuat să mă uit drept înainte. Știam că Ned Cooper nu glumea. Cooper rămase ghemuit în maÈ™ină, cu puÈ™ca între picioare. Vorbea numai ca să dea directive. “Aici fă la dreapta. Aici fa la stânga.†Apoi spuse pe un cu totul alt ton: — S-a terminat, Annie. Sunt pe drum. Cred că te bucuri, scumpo. Annie. SoÈ›ia lui moartă. I se adresa de parcă era în maÈ™ină. Poate că dacă încercam să-i vorbesc despre ea, dacă vedea că îmi era milă de ei amândoi, mai aveam o È™ansă. Voiam să trăiesc. Voiam să am o viață cu Casey. Voiam alt copil. — Aici fa la stânga, apoi mergi drept un timp. — Bine, Ned, am răspuns. Glasul îmi tremura atât de tare încât mi-am muÈ™cat buza ca să mă pot controla. Ieri am auzit la televizor niÈ™te oameni vorbind despre Annie. ToÈ›i spuneau că au iubit-o. — Nu i-ai răspuns la scrisoare. — Ned, când primesc aceeaÈ™i întrebare de la mai mulÈ›i oameni răspund la scrisoare, dar nu folosesc un nume anume pentru că n-ar fi corect față de toÈ›i ceilalÈ›i. Sigur am răspuns la întrebarea lui Annie, deÈ™i n-am specificat numele ei. — Nu È™tiu. — Ned, È™i eu am cumpărat acÈ›iuni la Gen-stone È™i am pierdut bani, exact ca tine. De asta scriu un articol pentru revistă, să È™tie toată lumea de noi cei care am fost înÈ™elaÈ›i. Știu ce mult ai vrut să-i oferi lui Annie o casă mare È™i frumoasă. Banii cu care am cumpărat acÈ›iuni erau banii pe care îi economisisem pentru un apartament. Trăiesc într-o casă închiriată exact ca cea în care aÈ›i trăit voi. Oare mă asculta? m-am întrebat. Nu-mi dădeam seama. Sună celularul meu. Era în poÈ™eta pe care o aveam încă în poală. — Trebuia să te sune cineva? — Probabil că e iubitul meu. Trebuie să mă întâlnesc cu el. — Răspunde. Spune-i că ai să întârzii. Era Casey. — Totul e în regulă, Carley? — Da. Am să-È›i povestesc eu. — Când ajungi aici? — Oh, în vreo douăzeci de minute. — Douăzeci de minute? — Tocmai am pornit. Cum să-i dau de È™tire că aveam nevoie de ajutor? Spune-le tuturor că sunt pe drum, am spus. ÃŽmi face bine să È™tiu că am să-l văd pe Patrick curând. Cooper îmi luă telefonul din mână È™i îl aruncă pe scaun. — Pe Annie ai s-o vezi curând, nu pe Patrick. — Ned, unde mergem? — La cimitir. Să fim cu Annie. — Unde e cimitirul, Ned? — ÃŽn Yonkers. De unde ne aflam până la Yonkers nu făceam mai mult de zece mile. Oare înÈ›elesese Casey că aveam nevoie de el? Va suna poliÈ›ia ca să le ceară să fie cu ochii după maÈ™ina mea? însă chiar dacă poliÈ›iÈ™tii o vedeau È™i ne urmăreau, asta însemna doar că È™i unii dintre ei vor fi uciÈ™i. Acum eram sigură că Ned Cooper avea de gând să se sinucidă în cimitir, după ce mă va omorî pe mine. Singura mea È™ansă de a scăpa era ca el să se hotărască să mă lase în viață. — Ned, cred că tot ce s-a spus ieri despre tine la televizor e o ruÈ™ine. N-a fost corect. — Annie, ai auzit? Nici ea nu crede că e corect. Ei nu È™tiu cum e să-È›i pierzi casa, È™i asta numai din cauză că am crezut minciunilor lor. Ei nu È™tiu ce am simÈ›it când te-am văzut murind atunci când camionul ăla de gunoi a intrat în maÈ™ina ta. Ei nu È™tiu că oamenii ăia cu care tu ai fost aÈ™a de bună tot timpul n-au vrut să afli că hotărâsem să le vând casa noastră. Ei nu mă plăceau, aÈ™a că am vrut să scap de amândoi. — Mi-ar plăcea să scriu despre toate astea, Ned. ÃŽncercam să nu pară că îl imploram. Nu era uÈ™or. Am trecut prin Yonkers. Traficul era aglomerat È™i Cooper se aplecă È™i mai mult. — Mi-ar plăcea să scriu despre grădina lui Annie, cum planta ea în fiecare an flori, am continuat. — Mergi drept înainte. Aproape am ajuns. — Și aÈ™ spune tuturor că pacienÈ›ii din spital o iubeau. AÈ™ scrie despre cât de mult te-a iubit ea pe tine. Traficul scăzuse. Am văzut în dreapta un cimitir. — L-aÈ™ intitula “Povestea lui Annieâ€, Ned. — CoteÈ™te pe drumul ăla de pământ. Trece prin cimitir. ÃŽÈ›i spun eu când să opreÈ™ti. Glasul lui era egal. — Annie, am spus, È™tiu că mă auzi. Spune-i lui Ned că ar fi mai bine ca voi doi să fiÈ›i singuri, È™i eu să mă duc acasă, să scriu despre tine È™i să le spun tuturor cât de mult v-aÈ›i iubit tu È™i Ned. Nu vrei să vă stau în cale când, în sfârÈ™it, ai să-l cuprinzi în braÈ›e pe Ned, nu-i aÈ™a? Ned nu părea să asculte. — OpreÈ™te aici È™i coboară din maÈ™ină, ordonă el. M-a pus să merg în faÈ›a lui până la un mormânt proaspăt săpat. Pământul începuse să se aÈ™eze È™i în mijloc era o adâncitură. — Cred că mormântul lui Annie ar trebui să aibă o piatră frumoasă cu flori sculptate în jurul ei, am spus. Am să fac eu asta pentru ea. — Stai jos. Acolo, spuse el arătând un spaÈ›iu aflat la vreun metru È™i jumătate de baza mormântului. El se aÈ™eză pe mormânt È™i aÈ›inti puÈ™ca spre mine. Cu mâna stânga își scoase pantoful drept È™i È™oseta. — ÃŽntoarce-te, spuse el. — Ned, sunt sigură că Annie vrea să fie singură cu tine. — Am spus să te întorci. Mă va omorî. Am încercat să mă rog, dar n-am putut să È™optesc decât cuvintele pe care Lynn încercase să le spună în clipa morÈ›ii: “Te rogâ€. — Tu ce crezi, Annie? spuse Ned. Ce-ar trebui să fac? Spune tu. — Te rog. Eram prea amorÈ›ită de groază ca măcar să-mi miÈ™c buzele. ÃŽn depărtare am auzit urletul sirenelor apropiindu-se pe È™osea. Prea târziu, m-am gândit. Prea târziu. — Bine, Annie. O să facem ca tine. ÃŽmi amintesc un poliÈ›ist spunând: “E în stare de È™oc†și trupul lui Ned zăcând pe mormântul lui Annie. Apoi cred că am leÈ™inat din nou. M-am trezit la spital. Nu fusesem împuÈ™cată. Am È™tiut că trăiam È™i că Annie îi spusese lui Ned să nu mă omoare. Cred că mi se administraseră multe sedative, pentru că am adormit din nou. Când m-am trezit, am auzit pe cineva spunând: “E aici, domnule doctorâ€. Două secunde mai târziu eram în braÈ›ele lui Casey. EPILOG Când a fost confruntat cu cele recunoscute de Lynn în faÈ›a mea înainte de a muri, Charles Wallingford s-a grăbit să coopereze cu anchetatorii. A recunoscut că el furase toÈ›i banii care lipseau, exceptând sumele împrumutate de Nick din cota aferentă acÈ›iunilor Iui. Furtul urma să fie răsplata lui pentru cooperarea la planul de a trimite Gen-stone în faliment. Cea mai uluitoare declaraÈ›ie a lui Charles a fost că miliardarul Adrian Garner, Garner Pharmaceuticals, pusese la cale întregul plan È™i dirijase pas cu pas tot ce se întâmplase. Garner era cel care o recomandase pe Kendall ca asistentă a doctorului Celtavini È™i o trimisese acolo pentru a sabota experimentele. Când Garner a aflat că vaccinul anticancer chiar avea efect, nu s-a mulÈ›umit să-l distribuie, a vrut să-l È™i deÈ›ină. După ce se părea că vaccinul a eÈ™uat È™i Gen-stone a intrat în faliment, intenÈ›iona să cumpere brevetul cu o sumă derizorie. ÃŽn felul acesta Garner Pharmaceuticals ar fi deÈ›inut un vaccin care în realitate se dovedise promițător È™i, după toate probabilitățile, avea să fie È™i foarte profitabil. GreÈ™eala a fost că l-a pus pe Lowell Drexel să ridice personal însemnările doctorului Spencer. Telefonul lui Vivian Powers era ascultat. Când ea mi-a lăsat mesajul în care spunea că È™tia cine a luat însemnările, a fost răpită È™i drogată pentru a nu-l identifica pe căruntul Drexel cu omul care luase dosarele de la doctorul Broderick. Garner i-a dat lui Lynn tableta pe care ea a pus-o în ceaiul cu gheață pe care l-a băut Nick la aeroport. Era un drog nou, unul care avea efect după câteva ore, iar când acÈ›iona dărâma victima fără avertizare. Nick Spencer n-a avut nici o È™ansă. ÃŽn baza declaraÈ›iilor lui Wallingford, Garner a fost acuzat de crimă. O altă companie farmaceutică importantă a intrat în joc È™i a absorbit Gen-stone printr-un schimb de acÈ›iuni. Investitorii, care iniÈ›ial credeau că au fost escrocaÈ›i, au acum acÈ›iuni care valorează aproape cât au investit È™i perspectiva ca într-o bună zi să se îmbogățească dacă vaccinul își va demonstra eficacitatea. După cum bănuiam, nepoata spioanei lui Garner era cea care făcuse să ajungă la el scrisoarea lui Caroline Summers despre fiica ei vindecată de scleroză multiplă. După ce a citit-o, Adrian Garner l-a trimis pe Drexel să ia însemnările doctorului Spencer de la doctorul Broderick. ÃŽn prezent, noua companie farmaceutică recrutează microbiologi de frunte din toată lumea pentru a studia acele însemnări È™i a încerca să stabilească ce combinaÈ›ie de substanÈ›e a putut produce acel leac miraculos. ÃŽncă mi-e greu să cred că Lynn a ajutat la uciderea soÈ›ului ei È™i că l-ar fi lăsat pe Lowell Drexel să mă omoare în acea zi cumplită în casa de oaspeÈ›i. Tatăl lui Lynn a fost nevoit să suporte nu doar moartea ei, ci È™i durerea È™i umilinÈ›a provocate de articolele din presă. Mama È™i-a dat toată silinÈ›a să-l ajute, dar n-a fost uÈ™or. Casey a înÈ›eles ce încercam să-i spun când eram în maÈ™ină cu Ned È™i a luat legătura cu poliÈ›ia. PoliÈ›iÈ™tii pândeau cimitirul pentru că bănuiau că Ned ar putea să se întoarcă acolo. Când Casey le-a explicat că Patrick era fiul meu care murise, È™tiind cât de des se ducea Ned la mormântul lui Annie È™i-au dat seama unde mă aflu È™i au alergat imediat acolo. Azi este 15 iunie. ÃŽn după-amiaza asta s-a È›inut o slujbă în memoria lui Nick Spencer, la care am participat È™i eu împreună cu Casey. AcÈ›ionarii È™i angajaÈ›ii de la Gen-stone, cei care îl contestaseră cel mai zgomotos pe Spencer, au dovedit respect È™i atenÈ›ie când s-au adus omagii geniului È™i devotamentului fostului lor patron. Dennis Holden a electrizat adunarea când a vorbit. Fotografia pe care ne-o arătase lui Ken È™i mie a fost proiectată pe un ecran. — Mă aflu aici pentru că Nick Spencer È™i-a asumat riscul È™i mi-a administrat vaccinul său, a declarat el. Fiul lui Nick, Jack, a luat ultimul cuvântul. — Tatăl meu a fost cel mai bun tată din lume, a început el. Ochii tuturor s-au umplut de lacrimi când a spus: Mi-a promis că, dacă va reuÈ™i să-È™i transpună visul în realitate, nici un copil nu-È™i va mai pierde mama din cauza cancerului. Era cu certitudine demn de tatăl său. M-am uitat cum Jack È™i-a reluat locul între bunicii săi. Știam că în ciuda a tot ce se întâmplase era binecuvântat că se afla în grija unor oameni ca ei. Apoi se produse o agitaÈ›ie când Vince Alcott spuse: — Se crede că Nicholas Spencer a mai administrat unei persoane vaccinul anticancer. Acea persoană se află aici. Pe scenă au urcat Marty È™i Rhoda Bikorsky, având-o între ei pe fiica lor, Maggie. Cea care s-a apropiat de microfon a fost Rhoda. — L-am cunoscut pe Nicholas Spencer la spitalul St. Ann’s, spuse ea, luptându-se cu lacrimile. ÃŽmi vizitam o prietenă. Auzisem de vaccin. FetiÈ›a mea era pe moarte. L-am implorat să-i administreze vaccinul. Am adus-o la el cu o zi înainte de accidentul de avion. Nici măcar soÈ›ul meu n-a È™tiut. Când am auzit că vaccinul nu era bun de nimic, mi-a fost teamă că o vom pierde chiar mai curând. Asta a fost acum două luni. De atunci, tumoarea din creierul lui Maggie a dat încet-încet înapoi. ÃŽncă nu È™tim care va fi rezultatul final, însă Nick Spencer ne-a dat multă speranță. Marty a ridicat-o în braÈ›e pe Maggie pentru ca cei prezenÈ›i să o vadă. Copila care era atât de palidă È™i fragilă în urmă cu È™ase săptămâni avea acum culoare în obraji È™i se îngrășase. — Ni s-a promis că de Crăciun va mai fi împreună cu noi, spuse Marty. Acum am început să credem că o vom vedea mare. ÃŽn timp ce mulÈ›imea ieÈ™ea de la slujbă, am auzit pe cineva repetând cuvintele spuse de mama lui Maggie: “Nick Spencer ne-a dat multă speranțăâ€. Nu-i rău pentru un epitaf, m-am gândit. SFÂRȘIT |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy