agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-04-15 | [This text should be read in romana] |
Dinspre munți cobora primul semn al înserării înfășurat în eșarfa fluturând a vântului. Fâșii de umbre se așterneau rând pe rând peste piscurile din zare, scufundând ca sub un clopot uriaș de întuneric totul. În sit se așternuse liniștea, arheologii intrând unul câte unul în piramida de relaxare și meditație a cortului său. Claudiu își privea podul palmei drepte, îngrijorându-l umflătura roșie ce pulsa sub piele. Era a șasea zi de când împreună cu colegii săi lucrau la defrișarea spațiului sub care date istorice de prim rang le indicaseră că s-ar afla un vechi castru roman. Lucrase cu migala ce îl caracterizase întotdeauna și care-i adusese faima de a fi un arheolog care niciodată nu pierduse vreo dovadă istorică.
Condițiile neprielnice de vreme, uneori stresul sau teribila ardoare de a descoperi mai repede obiectul căutat făcuseră ca alți colegi de ai lui să fi sfărâmat printr-o mișcare greșită un artefacte îndelung căutat prin timp, distrugând astfel munca altor zeci de oameni. El însă parcă ar fi mângâiat cu uneltele lui crusta de taine a istoriei ce zăcea sub uitarea timpului. Săpaseră în ziua acea la ceea ce ar trebui să însemne „Poarta de sud” a castrului, de fapt poarta principală, cea prin care intraseră acum două mii de ani legiunile romane ce se stabiliseră aici într-un punct strategic aflat la obârșia munților. Nod important de drumuri comerciale, dar și punct strategic de valoare deosebită. În tenacitatea cu care lucrase, aproape transfigurat la față de efort, dar și de emoția descoperirii primei pietre din componența porții principale, nu observase mușuroiul de furnici roșii, harnice, ce roboteau alături de el, cu aceeași migală,la arhitectura lumii lor. Când simțise alaiul de termite ce-i acoperise podul palmei într-o încercare de salvare a teritoriului amenințat de uneltele omului, a știut că fusese pedepsit de acele minuscule truditoare. Căci simțise un curent cald ce-i invadase mâna, ca un electroșoc suportabil ca intensitate, dar deosebit de dureros. Claudiu nu dăduse, inițial, importanță acestui fapt. Îndepărtase cu blândețe micile atacatoare și își continuase munca. Dar o stare de disconfort din ce în ce mai accentuat, urmată de o stare febrilă îl puseră pe gânduri. Așa că la amurg renunțase la focul în jurul căruia seară de seară se depănau povești despre alte descoperiri fantastice, ca cea la care era și el acum părtaș, și se retrăsese în cortul său.
Încercase să se autoîngrijească și pusese peste locul dureros un unguent cu antibiotice. Deschisese jurnalul în care era obișnuit să-și aștearnă impresiile de zi cu zi, de când meseria asta îi acaparase viața și sufletul. Dar renunță, iritat un pic de starea alergenă în care simțea că se cufundă treptat. Se întinse lăsând gândurile să-l bântuie în voie. Nu avea de ce să se teamă, mai întâmpinase astfel de încercări și altădată, dar se simțea tot mai confuz. Rare și plăpânde convulsii începuseră să-i treacă prin întreg corpul, ca și cum de la frunte până la tălpi ar fi fost conectat la polii unei baterii ce într-o progresie geometrică i-ar fi punctat porii cu scântei ce îi ardeau lent epiderma. Își spuse că până mâine totul va fi doar o amintire și lăsând felinarul aprins, încercă să se gândească la ziua următoare, când el și colegii lui ar fi trebuit să ajungă la primul palier material, palpabil, al descoperirii „Porții se sud”. De afară se auzeau ca dintr-o cutie de rezonanță a naturii adierile paslmodice ale vântului ce cobora dinspre înălțimi peste crestele brazilor ca o răsfirare de degete ce mângâie armonios cascada coardelor unei harfe uriașe. Cântecul alunarului străbătea de prin pâlcurile de aluni sălbatici din amonte și își imagină cum pasărea aceea mică cu pene cafenii stropite cu puncte albe ca niște pistrui de zăpadă se pregătește de înnoptat. Auzi cum trosneau lemnele în focul pe care colegii lui îl încropiseră ca în fiecare seară. Se gândi la aroma pălincii ce i-ar fi atenuat poate starea ușor dureroasă ce îi pulsa prin podul palmei. Prin pereții despărțitori ai cortului pătrundeau până la el aromele păstrăvilor puși în frigărui de stejar în prepeleacul cuprins deja de văpaia focului. Închise ochii și ascultă glasurile nopții împletindu-se cu cele ale oamenilor. Iubise încă de mic viața în mijlocul naturii, de când unchiul său, pe atunci director la Muzeul Central de Arheologie, îl luase cu el în prima expediție arhelologică. Stătuse pas cu pas după bărbatul ce-i explicase pe îndelete rostul unei pietre, caligrafia unei inscripții, importanța coroziunii cu patină verzuie și reflexe arămii de pe muchia unui topor din piatră. Sau despre varietatea de vase de ceramică, ulcioare, cupe, toate aducând cu ele dintr-un trecut șters o lucoare vie, ce reușise să comprime parcă timpul și să-l aducă mai aproape de oamenii ce-i cercetau rărunchii de piatră, fasciile de lut, înserțiile de bronz, modelarea de lemn. Durerea îl mai păsuise câteva clipe și i se părea curios că nu mai aude șoaptele colegilor săi. Că prin faldurile cortului nu se mai strecoară până la el legănarea molcomă a pădurii, clipocitul Oltului, ce seară de seară își pleacă pletele-i cărunte de ape peste lespedea de granit a căii ferate din apropiere. Încercă să se sprijine pe cotul mâinii drepte, dar durerea pulsatorie din podul palmei îl obligă să revină la poziția inițială. Ascultă preț de câteva clipe agitația de pași, ce se stârnise dintr-odată afară, un clinchet ciudat ce răzbătea până la el, forfota unor umbre ce se alungeau pe peretele ca un ecran al cortului său. Simți că se apropie cineva și, când pereții de foaie de cort se văluriră, încercă să se ridice sprijinindu-se în mâna teafără. Se gândea că poate era Mihnea, cel mai bun prieten al său din grup. Cel care îl sfătuise să acorde mare atenție durerii din podul palmei și să se doftoricească cum va putea până mâine când vor merge la un spital din apropiere. În falia de lumină ce intră în cortul său apăru silueta unui ostaș roman. Din spatele lui răzbăteau acum viguros până la el razele unui soare imberb. Claudiu rămase consternat. De unde venea până la el acea lumină nefirească pentru ora târzie din noapte? Este adevărat, își aminti că uneori își mai făceau farse unul altuia în perimetrul șantierelor unde rutina și plictiseala serilor era amendată prin gesturi comice, aducătoare de puls vital, dar știindu-se în starea în care se afla, nu se putea gândi că era momentul unei farse din partea colegilor. Îl privi cu atenție pe soldatul ce intrase în cort. Purta o tunică roșie din piele până sub genunchi. În mână avea o sabie scurtă. Pe deasupra tunicii era protejat de o armură subțire de zale ce-i proteja umerii și pieptul. Pe cap avea un coif cu apărătoare pentru ceafă, care-i ajungea până la baza gâtului. Calota era întărită pe partea superioară cu o placă fixată cu nituri și îi acoperea fruntea până la sprâncene. Apărătoarele de urechi erau fixate cu balamale de calotă, protejând tot obrazul, încheindu-se una peste alta sub bărbie cu ajutorul unei catarame cu limbă, lăsând liberi ochii, nasul și gura. Avea desenat pe coif un scorpion roșu. Claudiu se ridică încet de pe patul pliant acoperit de sacul de dormit. Soldatul se apropie de el, îi puse mâna pe umărul drept, privindu-l blând, drept în ochi, ca și cum i-ar fi fost un prieten vechi și drag, și îi spuse doar atât: „Vade mecum, Claudius!”.
|
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy