Polițiștii au verificat întreaga casă și toate acareturile din curte. Primiseră dispoziție să-l depisteze și să-l rețină pe cel presupus a fi vinovat de răpirea și sechestrarea fetei. Elementele de identificare a autoturismului găsit în curte, sub prelată, arătau fără dubii, că deținătorul era chiar proprietarul casei în care au descoperit fata a cărei dispariție a fost reclamată de părinții ei.
Măsura preventivă a reținerii se justifica prin suficiente și temeinice indicii cu privire la săvârșirea, de către această persoană, a cel puțin două fapte prevăzute de legea penală. Momentan, nu se făcea trimitere și la viol. Se presupunea, dat fiind semnele de pe umerii și pieptul victimei, dar nu se puteau face afirmații certe până ce fata nu era în măsură să vorbească și medicul legist să constate că această faptă s-a săvârșit cu adevărat.
S-au realizat fotografii în întreaga locuință, în special în camera unde a fost găsită fata, în curte și cu mașina care, mai apoi, a fost verificată în amănunt după ce s-au relevat mai multe amprente în interiorul ei. În paralel, s-au desfășurat investigații pe o zonă întinsă în jurul casei, deoparte și de alta a uliței. Spre nedumerirea polițiștilor, persoana în cauză nu fusese văzută de nimeni timp de aproape o lună. Femeia care întreținea casa în lipsa proprietarului și hrănea câinii, devotată stăpânului și înfricoșată de cele știute și văzute, a negat că l-a văzut pe acesta când a adus fata.
– Eu nu știu nimic, maică! Când am venit ieri să dau la câini să mănânce, era mașina aci. Nu l-am văzut pe domnul. Nu, nu am intrat în casă că nu am avut de ce...Mașina? Păi, mașina nu a fost în curte. Domnul mai are casă, dar nu știu unde. Și nici nu stă aici... Poate în București, maică...
Șeful Postului de Poliție a raportat că proprietarul casei vine destul de rar în comună, că nu l-a văzut de mai bine de două săptămâni și că are serviciu în capitală, dar nu știe cu ce se ocupă și unde anume lucrează. Știa că are o mașină asemănătoare cu cea dată în urmărire dar, necunoscând exact marca și tipul acesteia, pentru a fi sigur înainte de a comunica, a așteptat să o verifice personal. Nu a avut la cunoștință că, în seara ori noaptea precedentă, proprietarul a venit acasă cu mașina.
Evident, a ascuns faptul că, în chiar dimineața acelei zile îl avertizeze pe cel ce a condus mașina dată în urmărire și că a văzut autoturismul în curte. Mai mult, profitând de vânzoleala iscată de măsurile luate pentru salvarea fetei și de caracterul de generalitate al întrebărilor, șeful Postului a omis să menționeze cine este proprietarul de drept al mașinii și imobilului.
Știa bine că urma să dea cândva mult mai multe explicații și era, pe moment, destul de speriat și, drept urmare, reținut și atent pentru a nu uita ce informații furnizează. Teama de ceea ce putea să urmeze și să-i distrugă viitorul se cuibărise destul de adânc în sufletul său și era conștient că trebuie să fie deosebit de precaut.
Toate afirmațiile au fost întărite de ceilalți doi agenți ai postului în cauză. Nici nu puteau raporta altceva, pentru că s-ar fi dovedit lipsa lor de la serviciu în ziua și seara precedentă! Ei nici nu auziseră de măsurile ordonate în legătură cu cercetările aflate în curs. La petrecerea celor din clanul Cărămizaru, nu s-a discutat așa ceva...

...Reprezentantul IGPR, șeful grupei operative care se ocupase de caz, împreună cu procurorul prezent la fața locului, a constat că presupusul învinuit nu este de găsit în comuna de domiciliu și s-au deplasat la spitalul unde a fost transportată fata cu salvarea, în mare grabă, în speranța că este în afara pericolului și poate oferi date cu privire la autorul faptelor și la împrejurările în care acestea s au consumat. Ei știau că individul căutat a fost anchetat pentru săvârșirea altei fapte de același fel. Informația era foarte proaspătă, primită prin telefon de la structurile de Evidență a Populației, dar conținea prea puține date concrete. Cunoșteau că a fost condamnat în urmă cu trei ani, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, dar a fost achitat la recurs, dovedindu și nevinovăția...

Comisarul Olaru privea lung prin parbriz, fără să vadă nimic. Era extrem de concentrat. „Cum adică, domnule, nevinovat? Când a violat nu a săvârșit „cu nevinovăție” fapta, ci cu intenție evidentă. Femeia în cauză a fost violată. Dacă el a fost găsit nevinovat, cine este autorul și unde se găsește? Poate că a retras femeia plângerea... Nu, nu se poate. În mod sigur, asta a fost o cacialma! Ori înregistrarea în documente este greșit făcută... Nu este posibil așa ceva. Trebuie să văd cum este formulată sentința rămasă definitivă și ce a avut în vedere instanța... Dar... să fie vorba de aceeași persoană în cazul nostru? Sunt multe similitudini... Ca să obțin toate dosarele, e cale lungă. Uf, nu mai scăpăm de birocrația asta niciodată, băi frate! Cine mă ia în serios dacă solicit așa ceva? Rămâne de văzut!”. A clipit des, parcă pentru a alunga o vedenie și a întors capul spre procuror, gata să-l atragă în problema care-l măcina. Acesta era total absorbit de spectacolul ce i se înfățișa pe trotuare în viteza mașinii. Polițistul a renunțat la intenție și a fixat din nou parbrizul.
Ochii i se micșoraseră sub pleoapele întredeschise și urmăreau scene, figuri de oameni, câini trăgând puternic de lesă, lanuri de porumb, fotografii și hârtii, multe hârtii, legate în dosare ce se dezlegau și treceau dintr-o mână în alta și erau frunzărite în mare grabă. „Nu. Nu se poate! Sunt obosit și nu fac legături logice. Individul ăla a fost arestat. Cred că este la închisoare și acum. Nu putea obține achitarea pentru o așa infracțiune. Absurd! Și dacă nu a fost condamnat? Aaaa, mușcăturile alea? Apar, de regulă, în așa situații. Aproape că sunt obligatorii. Culmea e că pe față nu are urme de lovituri ori mușcături. Nici în cazul acela nu erau... Ei, drăcie!”
A scotocit în borsetă și a tastat nervos și nerăbdător un număr pe telefonul mobil.
– Măi, Olaru sunt... salut! Spune-mi repede cum naiba-l cheamă pe ăsta cu fata de azi, proprietarul mașinii... Mda, stai să notez... Așa, te ascult... Breazu Gabriel, ai zis? Mda... ia vezi, este din Mihăilești, cumva?... A, da, înțeleg... Nu, lasă că merg eu la Direcție să culeg niște date precise... A, nu! Dar îmi trec prin minte niște amintiri de pe vremea în care eram la Criminalistică... La județ, dragă... înainte de a veni aici, desigur... Bine, mulțumesc, salut! Dar... alo! Mă auzi, da? Măi, eu merg la spital să văd dacă pot vorbi cu fata. Cercetați degrabă aici, în comună, dacă omul acesta are rude... Cât se poate de discret, te rog! Nu, numai rude care locuiesc în această localitate. Restul, mai târziu, dacă va fi cazul... Păi, da, dacă are casă aici, nu se poate să fi trăit izolat între străini, frate!... Nu, nu rețineți pe nimeni, dar mă informați cu date foarte exacte. Orice fel de rude până la gradul trei inclusiv. Șeful acela de post nici nu mi-a spus dacă este însurat... Num mi-a făcut deloc impresie bună... Cum, numai de trei ani?... Mda, înțeleg cum stă treaba... faceți voi verificări, fără tam-tam ieftin.. Cred că am să stau de vorbă personal cu toți lucrătorii postului. Știi ce? Până atunci, mâine să-mi prezinte, în scris, raport de activitate pe ultima săptămână... Da, fiecare în parte. .. Da, mă informați imediat oriunde m-aș afla... Bine, bine, să trăiți! „Deocamdată nu sunt certitudini, nu era cazul să-i spun ce bănuiesc eu”, a continuat comisarul discuția și raționamentele personale în gând. „Va trebui să bat multe drumuri ca să văd toate hârțoagele... Sunt risipite rău și cu reorganizarea asta a Evidenței Informatizată a Persoanei e destul de greu să găsesc totul dintr-o lovitură... Și șeful de post, ce naiba face acolo de nu cunoaște populația? Ei, drăcie, trebuie neapărat să stau de vorbă cu fiecare în parte. Din trei, niciunul nu a știut câte ceva despre mașină sau despre individul care s-a plimbat cu ea pe sub nasul lor... În sfârșit, am ajuns la spital”.
– Domnule procuror, pe dumneavoastră vă interesează de acum mai departe toate amănuntele. Pe mine, mai puțin. Când vom pune mâna pe individ, mai stăm de vorbă...
– Dacă va rămâne cazul la mine, domnule comisar! a exclamat vesel procurorul, cu zâmbetul pe buze.
– A, se întâmplă și la dumneavoastră, nu?
– Evident! Doar trăim în aceeași țară...
– Ei, nici chiar așa, dar... să ne vedem de treabă… Vreau s o văd pe fată, să o analizez cât se poate. Pe lângă amănuntele pe care medicul legist ni le va pune la dispoziție. Acolo... la o privire sumară, dat fiind situația ei, nu am reținut prea multe detalii. În plus, dacă nu-i cu supărare, s-o ascult și eu, ce ziceți?
– Păi, e normal, nu? Vă interesează descrierea presupusului autor al faptelor, cred... Descoperiți-l mai întâi, ca să intru și eu în scenă ca lumea, apoi!
– În principal, da. Așa este, aveți dreptate... Ca să am un punct de plecare veridic, am nevoie de tot ce știe. Mai bine ca ea, nimeni nu mi-l poate descrie. Am nevoie și de detalii referitoare la momentele principale. Pe ore și minute, cum se spune, a ținut să precizeze ofițerul. Ar fi dorit să stea de vorbă personal cu fata, fără martori, dar nu spera că va reuși.
– Da, aveți dreptate și dumneavoastră. Sunt date care vă ajută să-i luați urma și pe care trebuie să le cuprindeți în dosar... Nu vreți să stați de vorbă și cu medicul legist?
– Oho, ce întrebare! Vreți să mă testați probabil... Nu am eu răbdare să întocmească documentele. Numai să o fi examinat pe fată până acum. Nu știm când și-a revenit ea. Vreau să-l ascult cât mai repede... Iată, pe aici se merge la salonul pe care l căutăm noi...
Amândoi au luat, ca la comandă, atitudine oficială și au trecut pe culoarele spitalului lăsând fără răspuns privirile întrebătoare ale câtorva persoane întâlnite. Cu toate astea, o asistentă fâșneață, care l-a mai văzut pe procuror prin spital, i-a oprit și le-a dat câte un halat alb. Le-au îmbrăcat din mers. Un agent de poliție era de pază la ușa salonului și i-a informat că fata și-a revenit din leșin, nu mai este în pericol și este însoțită de mama ei.

*

Iuliana se simțea relativ bine, după a doua situație de pierdere a cunoștinței. Adevărat că aceasta a fost de scurtă durată, prezența și acțiunea personalului medical fiind promptă, dar o slăbise și mai mult. Nu mai avea nevoie de masca de oxigen, dar perfuzia decanta cu regularitate timpul prin venele sale.
Deși era aici împreună cu mama ei de aproape trei ore, nu reușise să-i povestească mare lucru din toate încercările dure prin care trecuse. Iar acum, după ce s-au prezentat cele două persoane cu funcții oficiale, plângea și tremura la fiecare trei patru fraze. Încă îi era frică. Panica ce o stăpânise atât de mult, se retrăgea cu greu. Parcă nu-i venea să creadă că este în siguranță, că Silvia se află lângă ea și că tatăl său a plecat, aparent vioi și vesel, să-i aducă fructe proaspete și dulciurile dorite de ea.
I-a fost destul de greu să-și amintească unele momente și mai greu să vorbească despre altele. Se rușina și plângea. Strângea cu puterile slăbite mâinile mamei sale, care o ținea îmbrățișată în timp ce privea încruntată tuburile de la perfuzie și țintuia cu priviri neliniștite și destul de dușmănoase pe procuror și pe polițist. Încă era înverșunată pe cei doi pentru că, în prima fază, nu i-au permis să fie de față. Până la urmă, procurorul, amintindu-i se că fata este minoră și observându-i starea emoțională prea puțin corespunzătoare și lipsa de curaj pentru a răspunde la întrebări, a încuviințat prezența mamei, dar foarte sever, i-a interzis să intervină în discuție.

Din relatările fetei se înțelegea destul de clar că a fost răpită, sechestrată și violată. Ofițerul nu avea îndoieli, ba chiar era convins că biata de ea trecuse prin momente mult mai oribile decât cele descrise. Înțelegea de ce este atât de reținută, de ce plângea numai la amintirea unor scene și de ce refuza să intre în amănunte. Doar procurorul o privea cu o ușoară neîncredere, nedeclarată însă. Avea convingerea că fata l ar fi cunoscut pe acel bărbat, că întâlnirea lor nu a fost întâmplătoare, dar ea, din anumite motive, nu vrea să recunoască. Din această cauză a formulat o serie de întrebări care nici nu aveau legătură cu scopul principal al interogatoriului propriu zis, sărind de la un moment la altul, aparent fără nicio legătură.
Nemulțumită, Silvia nu a mai putut respecta promisiunea de a nu interveni și a izbucnit în plâns. L-a privit pe procuror cu dușmănie, și-a șters lacrimile cu podul palmei într-un gest reflex și s-a repezit cu gura la el, aproape țipând:
– Dar dumneata nu ai pic de milă, dom’le! Nu vezi că fata mea abia poate vorbi după două leșinuri? Și doctorul legist a amânat consultul ca să și revină... Nu ai milă și nici rușine, dom’le, și mai spui că ești și procuror! Ce, pare fata mea că-i mincinoasă ori ușuratică? Da’ se poate una ca asta? Doamne, Doamne, nu am putut să...
– Doamnă, vă rog frumos, încercați să vă liniștiți, a intervenit comisarul Olaru apropiindu-se blând de ea și punându-i mâna pe brațul ce începuse să se miște agitat, la fel de revoltat ca vorbele. Vă rog eu frumos, doamnă! Așezați-vă și stați liniștită că noi ne retragem, doamnă... Așa, foarte bine, mulțumesc mult, doamnă! a continuat el împăciuitor, în timp ce o sprijinea cu reală afecțiune să se așeze pe scaun. Nu am întrebat fetița despre locul primei case și de vârsta individului, a continuat el să vorbească îndreptându-și privirea către Iuliana. Dacă ea poate să ne spună câteva cuvinte... dacă nu, iartă-ne domnișoară!
– Da, cred că pot, dar nu mă pricep la aprecieri, să știți, a răspuns ea de îndată, fixându-l pe ofițer cu simpatie și mulțumire în ochi-i plini de lacrimi. Felul în care acesta vorbise cu mama ei, a impresionat-o și s-a hotărât să spună tot ce știe și nu a reușit să-și amintească până în acel moment. A continuat să vorbească încet, aproape șoptit, făcând eforturi vizibile să se concentreze. Era așa... robust, puternic și nebărbierit... Ce să zic? Cred că o avea vreo patruzeci de ani... O, ba nu! Cred că e mai tânăr ca tata, a exclamat Iuliana, dar stătea mereu încruntat...
– Ai observat ceva semne particulare?... Pete, cicatrice, tatuaje...
– …Nu, nu pot spune că ar avea... Nu știu... Eu nu l-am privit, nu mă puteam uita la el... Era nebărbierit și vorbea urât. M-a înjurat și-mi zicea „târfuliță” destul de des... Avea o privire rea, cu ochii mici, îngustați, când se uita la mine...
– Și părul, cum avea părul?
– Cred că nu era tuns proaspăt ori... sigur, era nepieptănat... E oacheș bine de tot și are puțină chelie. Negru. Negru și încâlcit, murdar, lung până la gât... și mirosea urât. De fapt duhnea a coniac, că din ăsta a băut mereu...
– Înalt, scund... ?
– Cu o idee mai înalt decât mine... Dar mai gros, mătăhălos... Așa, ca un urs... dar, nu mai vreau să vorbesc despre el. Îmi vine greu să mi-l imaginez din nou... Credeți-mă! s-a rugat cu voce tânguitoare, Iuliana.
Comisarul Olaru a liniștit-o cu privirea în timp ce s-a ridicat de pe scaun și s-a așezat, încet și grijuliu, pe marginea patului. I-a mângâiat cu blândețe fruntea și mâna de care erau prinse tuburile cu perfuzie. După o pauză lungă, simțindu-i pulsul cum intră în normal, aproape că i-a șoptit rugător:
– Iuliana, fetiță scumpă, numai dacă vrei tu, dacă poți... aș vrea să mi arăți ceva... Cu cât știu mai mult, cu atât îmi vine mai ușor să-l descopăr pe acel nenorocit ca să-l dau pe mâna justiției... Aș vrea să văd câteva urme pe pielea ta, a continuat el, observând gestul ei afirmativ… Ai povestit că te a mușcat.
– Da, dar... cum să mă vedeți...
– Nu mă uit decât acolo unde tu îmi dai voie și te poți descoperi, da? Uite, te ajută mămica ta... Doamnă, vă rog frumos, doar umerii, gâtul... cât permite fetița, vă rog! a insistat ofițerul, întorcând capul și privind-o pe Silvia.
Încet, cu jenă evidentă în priviri și roșie la obraji, Iuliana a tras cu mâna nebandajată de cearșaful în care se învelise până sub bărbie, lăsând gâtul și umerii la vedere. Mai apoi, ocrotită de mâinile mamei, a mai dezvelit o parte din piept, până la sânii pe care i-a acoperit, peste cearșaf, cu mâna. Þinea ochii închiși și murmura adresându-i-se mamei:
– Atât, mamă, să nu mai tragi... Mi e rușine! M-a mușcat și pe spate, de umeri... dar și aici, pe piept, m a durut rău... și pe șolduri, le explica Iuliana în timp ce încerca să indice cu brațul mai liber de bandaje și tuburi locurile respective.
Silvia privea cu ochi îndurerați, înghițindu-și lacrimile. Procurorul se deplasase între timp la fereastră. A venit aproape, a aruncat o privire peste primele semne vizibile și s-a retras din nou, ridicând din umeri, întorcându-se cu spatele. Privea în gol prin perdeaua de tifon, încercând să-și amintească ceva. „Oare au făcut fotografii amărâtei ăsteia acolo, în casă? Au avut timp? N-am fost atent. Aici nu văd pe nimeni cu vreun aparat. Și au trecut deja câteva ore bune... Poate au făcut până să venim noi. Treaba lor! Și așa, nu prea cred să fie mușcături. A supt-o în timpul actului sexual, s-a mai zbătut și ea dacă i-a plăcut... Oare să fi fost cândva criminalist comisarul ăsta? Toți fac pe grozavii că se pricep... O să-i pun sub nas concluziile medicului legist. Să-l văd atunci ce mai are de spus. Mâine voi fi cel care râde la urmă”, a hotărât procurorul zâmbind complice propriei imagini din geamul plin de praf.