Un maimuțoi închipuit și plagiator. L-am cunoscut cu ocazia nunții mele pe Adi Manolovici, "fondatorul naționalei rock a României", recomandat de taică-miu, care îi fusese profesor de fizică. Am făcut prostia să am încredere în el și să-l chem să cânte la o nuntă facută un pic mai, să zicem, în lipsa de un cuvânt mai potrivit si mai puțin arogant, necopiat (ne-am bucurat să înlocuim vienezul vals cu o breaza și de asemenea fadul "la mulți ani" cu o urare boierească, mai veche). Individul menționat + gașca lui, i.e. "Adi Manolovici Syndycate", n-au avut cuvânt, onoare, și nici recurs la onoare, chiar dacă i-am creditat cu vârf ȘI ÎNDESAT până la capăt.

Mă refer la A.M. și subînțeleg, liderul evident, capul acestei găști. A.M. s-a dovedit a fi un mare puturos, arogant. Scopul lui unic a fost de a lua bani si a-și face reclama, restul fiind ifose de baga(de la băgăcios, tupeist)_bont(de la falsitate). Dacă autonumitul sârb (luptător, caracter dârz cred ca vroia să insinueze la prima sa autoprezentare către mine: "picat la admitere că era sârb" și apoi admis "cu zece curat"), face "naționala de rock" și câteva personalități reale creditează această lichea (recunosc, talentată la "degete" - vom vedea că și la "prestidigitație" -, dar altfel incapabilă să facă cât de cât un nou acompaniament: mai mult a alterat la acea nuntă melodia unui profesionist la trompetă, socrul meu), e grav pentru societatea în care se dezvoltă asemenea surse de cultură.

Eu am plătit prețul naivității mele prin debandada creată de faptul că s-a trezit în ziua nunții - de fapt, eu l-am sunat cu două zile înainte de eveniment, că el tăcea ca porcu' în porumb, după ce primise un avans - că trebuie să îi car sculele muzicale. Din fericire prețul a fost "incomplet" - mă refer la cursele de raliu fără pierderi însemnate, curse impuse de nevoie celor doi socri, și, una peste alta, la faptul că, în ciuda "mizeriei" provocate de bagabonți, nunta a răzbit atât pentru protagoniști, cât și pentru cea mai mare parte a participanților. Am mai plătit datorită încă unui moment de slăbiciune/prostie personală: am lăsat niște plicuri pe masa DJ-ului - izolată de restul meselor, cu excepția mesei trupei lor - , plicuri dintre care ei au subtilizat două. Artiști fini, la sfârșit erau cu gura până la urechi... cică fericiți de "reușita muzicală", după cuvintele unui Felician Sfora (! ce nume "literar") - batrânul rocker al sindicatului. De remarcat și DJ-ul derbedeu, Cristian Dumitru, zis Take: nu m-a ajutat absolut deloc să îmi fac muzica pentru nuntă. Mi-a propus o variantă gata-făcută de playlist, varianta "meniaito", și, deși reacția mea dezaprobatoare a fost promptă, n-am reușit să-l fac să colaboreze întru altă variantă. Cu toate promisiunile și semi-zâmbetele lui de mârtan serios, s-a dat la fund (după nuntă nu am mai reușit să-l prind la telefon). A trebuit să fac două nopți albe chiar înaintea nunții, ca să alcătuiesc de unul singur (treaba cu muzica era a mea) tot playlist-ul.

Nu mai dezvolt despre clipurile înțepate cu imagini de fufe, dar și cu imaginea lui Adrian Pintea (din păcate eu n-am vazut înțepăturile cu fufe decât după eveniment). Am avut o senzație de infractori când m-am intalnit cu A.M. și Take să mergem pentru a face o probă audio-video la local - pâna la urmă n-am făcut niciuna, Manolovici, excedat nervos și proletar de trivial în exprimare, întorcând "haiducește" în pasaj. Că "n-are rost să mergem până acolo, e prea aglomerat". N-am putut nici mai apoi să-i urnesc pentru o probă, astfel că, după ce mă străduisem să fac rost de ecran, videoproiector și clipuri destinate a făce o atmosferă specială la nuntă, n-am putut rula decât clipurile lui viermănoase (acestea puteau fi rulate intrucât nu necesitau sincronizarea audio-video).

Stres-ul pregătirilor, nu numai al meu - pe mine mai mult mă intriga stres-ul celorlalți - , lipsa unei hotărâri din timp, cât încă nu era prea târziu să tai dependența de bagabonți, lipsa de variante (la o adică, ne descurcam totuși, fie și cu o nuntă mută de difuzoare), dar, mai presus de toate, darea la spate a senzațiilor puține, dar convergente că am de-a face cu niște infractori, m-au facut să plătesc. Sper să înțelegeți că nu e vorba de bani (dacă reclami la poliție însemnă că nu te mai aștepti la așa ceva, pentru că reclamația rămâne, chiar dacă ți se înapoiază banii). Pur și simplu mă simt dator să semnalez o trupă publică excroacă, periculoasă mai ales prin murdăria morală pe care o propagă. O camuflată mizerie mercantilă. Repet, am plătit totuși cu mult mai puțin decât se putea plăti: pe scena construită cu suflet pentru momentul unic în viață, putea fi cireașă la vârf acest maimuțoi arogant. Mai mult, evenimentul putea deveni din alb negru prin accidente rutiere... am avut noroc!


Asta ar fi menționarea prozaică și igienică a unui caz real. Caz care, dacă nu ține de o literatură a unui estetic prea academic, modist, bonom sau suav, poate ține de o agonie, de o posibilă luptă. În cazul concret, de un scris ca terapie, de o autocultivare prin interiorizare, dar și prin exteriorizare. O schiță a unui caz de moravuri contemporane, posibil utilă și pentru alții, neapărat igienică pentru mine, ca om, Persoană. M-a încurajat să relatez și o observație pe care o prețuiesc foarte mult, găsind-o foarte omenoasă (îmi aduce aminte de: "eu nu am venit sa aduc pace, ci sabie") și pe care, simplu vorbind, aș rezuma-o așa: oameni buni, dacă vreți să supraviețuiți cu demnitate, hai să acordăm o atenție sporită și spornică, să prestăm o activitate eficientă sub cauza igienei mediului social ce ne împresoară! Maximă: ne-am uitat prea mult la filmele bagabonților, a venit mai demult vremea să mai facem și noi filme! Ceea ce, de cele mai multe ori, necesită doar un ceva local și concret, uneori chiar și un a lua cu lingurița și nu cu polonicu’ din ce îți bagă în față cei bonți. Dacă această prezență de spirit nu se împacă neapărat cu o aparentă afabilitate, ea presupune desigur o anume combativitate intelectuală, în mod determinant tonică. Căci cultivă Viața. O simțire care, în virtutea unei drepte socotințe a lucrurilor cu adevărat importante, știe că, odată ce dai la spate murdăria, terenul pe care să ne putem cultiva omenia, și orice altceva se construiește peste ea, este minat. Sorin Stoica, acel talentat caracter și scriitor, acel don Quijote (de Bănești), plecat devreme dintre noi, dar rămas cu noi, observa la rândul lui - și aici îi detaliez cumva remarca principială - că deși acordăm destul timp tehnicii, geografiei, zoologiei, vezi prețuirea de necontestat a unor canale TV ca "Discovery", "National Geographic", sau "Animal Planet", cu toate acestea, sociologiei - și se referă aici la descrierea tipurilor umane care bântuie societatea noastră cea de toate zilele - îi dedicăm prea puțin timp. Există o jenă, un "politically correct" păgubos, cică antipătimaș, dar de fapt neomenos, care mai mult dospește problemele decât le dezumflă. De parcă omul nu poate fi critic fără ură, nu poate disprețui, rămânând creștin, respectând Persoana. De unde intuiesc nu numai imperativul, dar și arta - eficiența abordării, meșteșugul - unei igiene sociale.

Ca principiu sociologic, cred că acești marțafoi se extind dacă le oferim un mediu “călduț”. Cu atât mai grave sunt consecințele, cu cât ei conduc – vezi politica, formează - vezi învățământul, sau au aură – vezi rock-ul. N-au scrupule. Cu cât îi lași mai mult să avanseze, cu atât mai mult murdăresc. E metabolismul lor transfigurat de parvenire. Cred că singurul tratament decent împotriva acestei plăgi este ofensiva igienizării, măcar semnalând zonele minate. În cazul meu, cu nunta, recunosc: am avut momente de comoditate. Dar dacă n-am fost etanș si perspicace atunci și n-am igienizat, îmi fac un punct de onoare măcar prin demascarea și combaterea ulterioară a oricăror surse de infecție întâlnite.