Fiind la prima mea însărcinare pe tărâmul nou al Muntelui Misterios unde tocmai mă împământenisem întru slava Domnului și obârșia unei noi vieți de biet supus eliberat din lanțurile vechii sclavii de la Ras Shamra și liber totodată și-n cuget, ducând așadar o viață de cioplitor în lemn și măiastră alcătuire de obiecte folositoare ori doar îmbucurătoare sufletului, precum coloanele ce se-nalță spre cer după datinile ciudate ale locului, cu multă migală dar și cu destulă pricepere învățată de la alți artizani legați în lanțuri asemănătoare celor ce-mi lăsaseră semne adânci atât pe mâini și picioare cât și mai ales în suflet, în timp ce umblând slobod și în bătaia viforniței necunoscute mie până acum dar și în aerul călduț de primăvară când pașii mă purtau pe cărările întortocheate și sălbatice ale pădurii de pin și plante aromate și de multe boli vindecătoare, amintiri dintr-o altă viață, pierdută în negura îndepărtată, mă făceau să gândesc la lucruri străine condiției mele umile de lucrător al lemnului, meșteșug practicat de mulți amărâți aici, în inima unor păduri nesfârșite, locuri atât de diferite de aridele terenuri cu care fusesem obișnuit.
Și cum stăteam într-o seară așa, rezemat de zăplaz și privind spre zarea în care raze portocalii de soare se scăldau în apele reci ale Crișului Alb și mângâindu-mi ușor urmele zalelor adâncite în piele pe care frigul neîndurător de pe aceste meleaguri le răscolea adânc, gândul meu păcătos se îndrepta, pe firul faptelor, înapoi, de data aceasta, spre fascinația Orientului mai bine dezvoltat economic și cultural și exercitarea acelei puternice atracții asupra unei Europe măcinate de crize și cu gând de pieire și jaf, ca și datorită unor forme noi ale rafinamentului și luxului oriental, nebănuite pe-aici în trecut. Nevrednicul meu gând se ducea spre Bizanț, Siria, Palestina ori Egipt, cetăți care au canalizat spiritul războinic al cavalerilor ca și dorința de expansiune a neguțătorilor ce căutau noi piețe, uniți în puternicul spirit de solidaritate specific Evului Mediu. Vedeam cu ochii închipuirii, după un obicei păstrat din vremea când lumina ochilor mei se-ntunecase în cotloanele prin care-mi ascundeam nimicnicia, cum noi stăpâniri, prestigiu și glorie au făcut ca turcii selgiucizi după ce au cucerit Bagdadul în 1055, să-și continuie expansiunea în Asia Mică, în teritorii stăpânite de Califul de Egipt, apoi în Ierusalim. Formarea Emiratului de Damasc și a sultanatelor Cappadocia, Rum, și Smirna, primejdioase pentru Bizanțul atacat de cumani, pecenegi, maghiari și normanzi, i-a făcut pe împărații lui să ceară ajutor papalității, întru mărirea sferei de influență a scaunului apostolic.
Gândul meu păcătos mă purta pe aceste căi întortocheate ale istoriei, deoarece, în adânca lui înțelepciune și în amintirea vremurilor de glorie, Giovanni de Medici, fiul lui Lorenzo, cel numit „il Magnifico”, nepotul lui Cosimo de Medici, „gran maestro” zis „il Vecchio”, adică descendenți ai vechii ramuri a familiei Medici di Cafaggiolo ce a dominat Florența în urma îmbogățirii cu comerțul cu materiale textile și a întemeierii unui sistem bancar prin care a stăpânit societatea financiară a vremii, cunoscut, de fapt și mai pe scurt, ca Papa Leon al X-lea, chemă în anul 1513 la o cruciadă antiotomană, având ca scop și îmbogățirea legăturilor comerciale între Orient și Occident, în timp ce prin porturile Siriei și Egiptului, Veneția și Genova aduceau mărfuri din Orientul musulman, China, Insulele Sonde, India, ca mai apoi, prin înființarea unor factorii comerciale la Caffa și Tana, să-și extindă comerțul cu Rusia și Polonia, instituind supremația în bazinul Mediteranei și răspândind procedee orientale în domeniul țesăturilor sau al topirii si turnării metalelor, dar și aducând aici culturi ciudate pe vremea aceea: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.
De la un sol venit în zori într-un tropot obosit pe potecile abrupte din desișul codrului, cu vești de dincolo de Muntele cel Verde, aflăm că fiind remarcat anterior ca bun ofițer în războaiele antiotomane, Gheorghe Doja, mic nobil secui din Transilvania, aspru în judecată și măreț în fapte, a fost însărcinat cu organizarea unui corp de oaste secui care să participe la cruciadă; cum era de așteptat, plecarea spre ținuturi îndepărtate a lucrătorilor ogoarelor a dus la aprige conflicte cu marea nobilime care dorea să-i rețină pe țărani pe propriile domenii, în timp ce prin participarea la cruciadă țăranii sperau să-și îmbunătățească viața vremelnică.
Mă aflam pe domeniul Șiriei, umil lucrător în lemnul care aici se găsește pe toate cărările muntelui, dar ca om liber de astă dată, când împotrivirea marii nobilimi a dus la transformarea oastei în răscoală țărănească, îndreptată în special împotriva episcopului Nicolae Csáki, principalul dușman al înarmării țăranilor, care a și fost ucis în luptă de către armatele țărănești. Atunci am intrat în garnizoana cetății Șoimoș condusă de voievodul de Ciuci și la chemarea acestuia, care mă cunoștea și chiar mă îndrăgise imediat după venirea mea aici, datorită firii mele supuse prin tradiție aș putea zice în fața stăpânitorilor de orice sorginte, dar în același timp, netemătoare în fața încercărilor vieții care în cazul meu fuseseră atât de multe, fără însă a reuși să-mi înfrângă visul datorită căruia mă aflam acum pe aceste meleaguri; cetatea ca și întreg domeniul Șoimoș erau pe vremea aceea crâncen exploatate de Gheorghe Hohenzollern de Brandenburg.
Răsculații își așezaseră tabăra pe Dealul Cioilor din apropiere. Ceas de ceas se adunau pedestrime și călărime, grupuri de lipoveni de pe malul stâng al Mureșului, alături de pâlcuri de ciobani coborâți din Munții Zărandului, dar și frați de-ai lor din Codru Moma, lăncieri ce treceau cele două Crișuri, venind tocmai din Câmpia Cermeiului ori topoare de luptă din Depresiunea Hălmagiu, și cam tot estul Câmpiei Pannonice, venit cu mic și mare pentru cucerirea acestei cetăți, sprijinind cerul în tăișul lăncilor ca într-un salt important în drumul acestor voinici bărboși aflați acum doar sub puterea voinței spre o viață mai bună și mai tihnită. Din Munții Bihor coborau cete de arcași pe cai înspumați de galopul îndelungat prin razele soarelui primăvăratic; pe urma lor venea un car tras de doi boi și încărcat cu mănunchiuri de lănci și stive de săgeți. Toți erau asudați de efort și însuflețiți de speranță, îmbrăcați în pieptare maronii din piele tăbăcită și pantaloni din aba ori ițari strânși pe picior și băgați în încălțări înalte cu câramb și nojițe legate în cruce.
Privirea-mi fu atrasă atunci, la cișmeaua din fața cetății, de o fetișcană bălaie cu marama tivită în dantelă albă, spumoasă, peste buclele aurii ca spicul pârguit în soare, o copilă subțire și nervoasă, ce purta pe umăr bărbătește un arc cu săgeți, imagine pe care eu o vedeam cumva împotriva firii și care mă ducea cu gândul la luptătoarele vestite de pe insula Lemnos, și care țesăla cu neînchipuită blândețe și ușoară mângâiere coama unui cal nărăvaș în timp ce acesta o adulmeca usor, cu nările fremătând și un nechezat scurt; până să ne dumirim, eu ca și murgul, ea zvâcni în spatele lui ținând frâul cu hotărâre și supunându-l cu grație; alb de spumă dar docil, calul se făcu nevăzut cu frumoasa-i povară în urma căreia ochii mei cătau cu uimire și nesaț, după ce o viață stătusem zgribulit prin cele mai dosnice unghere ale cetăților prin care pașii vremelnicilor mei stăpâni mă purtaseră o dată cu ei, neridicându-mi privirea din boțul de humă îndelung framântată cu trudă și adâncă supușenie.
Când voievodul de Ciuci, conducătorul garnizoanei a venit și ne-a zis că a hotărât să ne alăturăm răsculaților ridicându-ne împotriva lui Gheorghe Hohenzollern și deschizând astfel larg porțile cetății, inima mea a tresăltat de bucurie cât sa-mi sară din pieptul firav și zburând de-a dreptul peste ziduri, spre ulița prăfuită în care se pierdeau cal și călăreț, întru urmarea plăpândei amazoane ce-mi fusese hărăzită dintru început, lucru pe care însă mintea mea neînvățată a spera în libertate, abia acum îl înțelegea. Ca o umbră o urmam alergând pe cărarea ce părea fără margini de început și sfârșit ca însăși viața mea, în timp ce sufletul îmi era bântuit de gânduri grele, cum ar fi fost să n-o mai pot ajunge înainte ca negura pădurii să-mi înghită visul bălai. Vitejia ce mă mânase într-o luptă ce nu era a mea pieri ca prin minune, înlocuită fiind de duhul blândeții, mai pe potriva firii mele visătoare, înclinate mai degrabă spre a încheia înțelegeri, decât spre a cuceri prin jaf și pradă, cum era obiceiul barbar al vremurilor.
Pășind pe covorul verde al colinei în care se împrăștia poteca pe care apucasem cu graba mare a nerăbdării dar și cu sfială, ochii ei ce semănau apelor albăstrii ale Mureșului în care se oglindește bolta nesfârșită, m-au întâmpinat de sub sprâncenele stufoase cu smerenie și cu o gingășie cum nu-mi fusese dat a vedea până acum. Lumina lor ca două opaițe-n noapte, întrecea cu mult strălucirea blândei luni ce ne privea tăcută și retrasă între două stânci pleșuve, pe culmea Muntelui Vrăjit. Am apucat cu blândețe căpăstrul calului nărăvaș iar ea a sărit sprintenă din șa, în timp ce veșmântul alb și brodat cu fir de borangic fremăta ușor în vântul ce aducea dinspre depresiunea Zărandului iz de sălbaticiune ieșită din adâncuri. Ne-am îndreptat spre coliba de bârne din pădure unde, în locul vechilor amfore pe care fusesem învățat a le vedea în jurul meu în castele semețe ale altor vremuri și stăpânitori, pe măsuța rotundă, nelăcuită și joasă din lemn de brad rămăsese o strachină cu lapte covăsit alături de o pită de grâu și o ulcica de vin.
Când zorii zilei începeau să mijească gălbui printre norii umflați de somnul nopții calde de primăvară și care încă se mai lăfăiau pe bolta așternută de cu seară peste colinele Muntelui Vestit, la primul cântat al goarnei din cetatea Șoimoș ce suna adunarea oștii și pornirea spre Castrum Timensiensis, vechea cetate a Timișoarei spre a începe apriga luptă, deja urcat pe calul nărăvaș ce spumega de nerăbdarea drumului, am privit, pe pridvorul căsuței, ochii migdalați ai firavei copile în cămășuța discret brodată și cu șorț alb de pânză, ochi în care Mureșul și cele două Crișuri la un loc își învolburau apele într-un albastru trist, de cobalt. Alergând desculță pe iarba înrourată a dimineții răcoroase de primăvară și cu boabe de rouă sărată în genele lungi și mătăsoase ca o cortină de adâncă taină, era ultima imagine care avea să-mi rămână în amintire pentru o îndelungată perioadă de timp scurs în depărtări zbuciumate și atât de pustiitoare pentru sufletul meu ce schimbase timpuri, locuri, stăpâni și continente fără a fi fost legat vreodata de ceva sau de cineva, în afara lanțurilor obișnuite condiției mele umile de sclav.
Am plecat în goana calului spre oastea lui Gheorghe Doja ce avea să sfârșească tragic, în timp ce cruciada măritului Papa Leon al X-lea nu mai pornea niciodată spre magicul Orient; iar cetatea Șoimoș își urma drumul spre zilele de glorie de sub stăpânirea principelui minor, Ioan Sigismund și a mamei sale, regina Isabela, perioadă în care ea va fi întărită și înfrumusețată în stilul Renașterii, totodată adăugându-i-se bastioane externe si profile de piatră artistic sculptate.
Dar despre toate astea poate vom afla mai multe din vreo altă tăbliță cu povești rătăcită prin colbul vremii.