Stau pe un scaun rosu intr-un vagon invechit, scanteind neghiob pe umarul sinelor fierbinti, teoretic paralele ca vietile calatorilor pe care ii conduce sarguincios spre rutina zilnica. Un prieten mi-a aratat candva o fotografie a sinelor de tren, cu imaginea iubitei aruncata intre linii, marturie a neuitarii, punand un deget tremurand pe punctul din fotografie in care vietile lor se vor intalni definitiv: uitase grabnic teoria dreptelor paralele, furat de iluzia unei iubiri impartasite, asa ca a sangerat cumplit intre sine cand i-a fost redata memoria. Geamurile sunt inchise, aerul aproape irespirabil, involuntar ma apuc sa citesc resemnarea de pe chipuri aproape familiare. Imi doresc un zambet, dar maxilarele le sunt inclestate ca si cum le-ar fi teama ca tortura cotidianului le-ar putea smulge secretul unui suras si asta i-ar putea ucide. “Prea multa incrancenare”, imi spun, dar gandul se loveste de geamurile inchise si reculul ma izbeste in tampla stanga cu un strigat revoltat: “ce stii tu despre vietile lor?” Nimicul pe care-l stiu nu justifica nefirescul, dar nici n-ar putea naste bucuria in privire, asa ca imi plec privirea rusinata in fata doamnei intre doua varste care priveste orb in bezna ce i se deruleaza rapid pe dinainte, intre doua anunturi ale acleiasi voci, grave si calme deopotriva: “Urmeaza statia... cu peronul pe partea dreapta”. Observ in trecere privirea furata de tanarul in costum gri, domnisoarei ce se balangane ca intr-un streang, atarnata nesigur de manerul mobil prins pe bara de metal de deasupra ei, special pentru ocaziile in care politetea nu-si gaseste salasul, obisnuit pentru franturile aglomerate de viata: privirea lui pare sa ceara, a ei sa refuze cu dispret. Cate povesti ascund privirile astea pierdute printre griji si nevoi, printre sentimente contradictorii si nevoia de a evada din propriul timp, cata viata mai curge inapoia lor si cata speranta mai nadajduieste sufletul? O doamna, cu un pusti simpatic de mana, urca la prima statie. Pe scaunul din dreapta mea, un domn in putere isi ridica privirea din ziarul deschis la “fata de la pagina 5”, agasat, parca, de vocea copilului care-i cere mamei insistent sa stea pe scaun. O secunda ii este de ajuns sa se lamureasca, reluandu-si linistit lectura, pe care pare sa o savureze din plin, desi usor crispat de gandul ca placuta-i indeletnicire ar putea fi din nou intrerupta. Ma ridic grabit si-i ofer doamnei cu pustiul simpatic locul meu - un loc nesigur pe un scaun rosu, intr-un metrou vechi – graba nu se justifica. Ma alatur domnisoarei de la capatul streangului, cu sentimentul ca ma aflu in punctul in care sinele intersecteaza viata mea cu deziluziile celorlalti.
- Cum spui? ma trezeste o voce blanda – prima voce senina pe ziua de azi.
- Salu mana!
Fata mi se lumineaza intr-un zambet aproape indecent:
- Sa cresti mare! raspund si ma pierd in albastrul de smarald al inocentei vesele din privirea baiatului. N-are decat vreo 3 anisori, dar imi trece prin minte gandul ca multi dintre noi am putea invata cate ceva de la mogaldeata asta mica, senina si vesela ca o adiere de vara. Privesc in jur si fara surpriza constat ca doar o pereche tanara a reusit sa prinda intr-o raza de gand bucuria copilaroasa a nazbatiei asezate pe scaunul rosu, reflectata acum pe propriul lor chip. In rest… prea multe griji adunate sub fruntile pe care nici macar anii nu-i mai poti descifra. Ma indrept spre usa si la prima statie ma grabesc sa cobor, de parca as fi ajuns la poarta care-mi permite sa evadez din aceasta lume. Slaba iluzie… locul in care as vrea sa fiu… nu este statia in care trebuie sa cobor.