Nelu
Domnul Nelu avea sticla lui de vin alb la crâșma lui Nase. Stătea singur la o masă nu pentru că ar fi fost un tip asocial, ci fiindcă era un fel de bulibașă, recunoscut neoficial pentru înțelepciunea lui și pentru că, din familia lui, el singur nu avusese probleme cu poliția. Venea pe la unsprezece aproape de miezul zilei, într-o geacă din piele de milițian, trăgând după el un câine lup. Se așeza la masa lui, distanțat bine de tăblie din cauza pântecului umflat (l-a omorât până la urmă o ciroză udă, despre asta o să vorbesc puțin mai încolo), cu picioarele bine întinse sub masa șubredă, niște picioare mici ca de copil sau poate asta era impresia dată de pantofii fini pe care-i purta. Iarna omul părea mai mic și fără gât, din cauza fularului lung roșu pe care trebuia să și-l înfășoare de mai multe ori ca să nu-l stânjenească la mișcări, fiindcă desfășurat fularul acela i-ar fi ajuns probabil până la ghete. Bea vinul încet, indiferent la ploaia și ninsoarea care i-l tot subțiau, mai sculându-se de la masă ca să vadă cine trece pe strada Stelea Spătarul, și de fiecare dată lupul îl însoțea până în stradă. Nimeni nu l-a văzut pe Nelu beat dincolo de limita respectabilității. Având în minte doar imaginea lui din ultimii ani cu pântecul umflat, am rămas prostit pentru câteva minute în holul casei de pe Culmea Veche, unde bărbatul zăcea pe masă părând uriaș, având deja ceva din urieșenia și materia sumbră a pământului din care suntem și în care ne întoarcem. Pantofii noi erau probabil cu câteva numere mai mari, sau lumina puternică din niște candelabre lustruite și din oglinzile scumpe dădea proporțiile hiper.

Nelu n-a fost dintotdeauna dotat cu burta aceea monstruoasă. Când ne-am mutat în cartier în 75 începuse perioada proastă a lui C. și el mătura de dimineață trotuarul în față la Alimentara de unde luam rația, pe unde-i acuma Golden Falcon restaurantul kurdului. Nu știu de ce mi-l amintesc mai ales în diminețile de iarnă când trebuia să facă bărbiereala trotuarului (exact așa o făcea, cu grija și finețea de la bărbierit) înainte să ajungă mașinile cu marfă. Am aflat că el de fapt era boierul, care lucra numai până se sculau fetele și coborau la treabă pe jumătate îmbrăcate, cu cojocelul peste pijama și cizmele pe picioarele goale. Fetele îi luau numaidecât uneltele și începeau curățatul cu o râvnă care trebuia să le mențină în corp căldura patului. Când ajungeau mașinile toată lumea era în magazin la cafea, fetele lui Nelu făcându-și machiajul odată cu sorbitul cafeluței. Fetele lui Nelu, nurlii foarte și împlinite, la paisprezece ani erau cu bacul dat, ar fi putut să aibă aproape orice bărbat, dar pe vremea aceea, prin 80 când încep și eu să mi-amintesc, ele doreau bărbați intelectuali. Adică exact pe domnul Nelu, care făcuse și liceul comercial...

Pe masa mare, fața lui Nelu are pielea întinsă în lumina crudă a candelabrelor. Gura care era totdeauna strânsă din patru părți, între nas, bărbia țuguiată și două cute pronunțate ca niște tăieturi ce plecau din aripile nasului și se întâlneau în unghiul bărbiei, era acum destinsă într-un zâmbet artificial, de un alb steril dat de vata ce-i fusese înfundată acolo. Parcă respiră, fiindcă una din babele de la priveghi se jură că părul din nări îi vibrează; normal că bărbații cărora le spune asta fac o cruce rapidă și dau fuga în curte, ca să se trezească la realitate cu un pahar de vin. Mâinile răposatului, legate cu un tifon, stau pe catarama aurită a curelei, cu un ceas tot de aur la încheietura stângii și un punct pe dosul palmei drepte ca o arsură albăstruie. Unghiile-i sunt tăiate în carne, cu buricele degetelor înroșite ca niște surse de lumină, iar pe inelarul mîinii drepte are inelul lui aurit cu piatră neagră. Ochii nu sunt bine închiși, parcă Gheo. și-ar mai pândi tovarășii. E prea cald în casă, deși nu se vede nicio sobă sau cuptor. Mirosul de portocale își face de cap emanând din toate ungherele și din vasele de cristal. Baba de la priveghi povestește că, luni după ce fusese internat să-i scoată apa, Nelu transmisese familiei că ar avea poftă să mănânce niște portocale, și neamurile veniseră la spital cu atâtea portocale de parcă s-ar fi descărcat un tir. Când era copil în ... (nu mai știu, bătrâna spune numele unei localități de prin Vâlcea) era încă perioada bună a lui Ceaușescu și băiatul meu s-a dedulcit la portocale ... După ce a început perioada proastă Gheorghe avea un fel de idee fixă că alimentara lui (vorbă să fie – nimic nu mai era al particolarilor, totul era de stat) să desfacă totdeauna portocale, și dacă se stricau, și dacă se aruncau la canal, trebuiau să fie portocale de-alea mici din Turcia sau Israel. Þârțâc, unul din fomiștii de pe vremuri, și-aduce aminte că Nelu îi umplea buzunarele de portocale ca să-i țină și de foame și de sete, și el folosea totul, până și cojile ca să dea parfum la băutura lui de spirt denaturat.

Afară cerul e alb la sfârșitul de octombrie, de la fumul ce se ridică din coșurile și de pe reclamele clădirilor dinspre Moșilor și Bulevardul Carol. Suntem într-o casă veche boierească cu etaj înalt, cu niște ornamente ciudate – am mai auzit despre clădirile din Bucureștiul vechi, cu capete de animale sculptate pe muchia acoperișului în care niște deștepți au citit însemne sataniste. Din curte, casa lui Gheorghe se vede destul de neîntreținută, chiar un pic povârnită într-o parte, ca o casă boierească de pe vremea lui Caragea, de care familiile de țigani mutați de Ceau au început să își bată joc, transformând camerele prin spargerea stîlpilor de rezistență, crescând calul în sufragerie și găinile prin dormitoare. În curte însă e bine, troznește focul de surcele, în jurul căruia doi bărbați negri aruncă și întorc costițele și pulpele de pui cu mâinile goale pe grătar. Scânteile se ridică până la pomi, care nu se pot aprinde din cauza ploii. Fratele răposatului deapănă pe un ton adormit amintirile din pușcărie, fiindcă toată familia lui Gheorghe, afară de omul care-i acuma întins pe masă cu vată în gură, pare să fi trecut mai mult sau mai puțin pe la facultate. Toți care coboară din mașinile bengoase și intră pe poartă din minut în minut, bărbați în costume satinate, femei târându-și prin noroi niște blănuri lungi, s-ar zice că-s din familia lui, dar asta ar însemna o familie mare ca la albanezi. Nimeni nu mai întâmpină musafirii, de când pe fratele Costache l-a răzbit oboseala. Mai aveau o soră, care probabil s-a retras pe undeva în casa mare, să se odihnească pentru ce mai aveau de făcut a doua zi, pentru înmormântarea și praznicul de la Vâlcea.

Nelu Gheorghe, parcă cel mai deștept din tot neamul lui, a fost responsabil la alimentara pe vremea lui Ceau. Pe vremea aia era fără burtă, cu freză de artist și dorit de toate româncele simpatice de la Alimentară - știu una care s-a străduit să urmeze și liceul economic ca să fie la nivelul lui de educație. Întreabă tu dacă ai auzit pe cineva să fi venit la Nelu cu o problemă și să nu-l ajute! se tânguie fratele, și privește prin curtea mare luminată agiorno ca și când acolo ar fi trebuit să cer toate referințele despre Nelu. Nu e chiar momentul să mi-amintesc când i-a furat copilului vecinilor sacoșa cu două sticle și banii pentru doi litri de vin. Puștiul cu doi trei ani mai mic ca mine, mi se pare că nu mergea încă la școală, fusese trimis de taică-su să ia două sticle de vin de la Alimentara, și pentru că în prăvălia din față la fete nu se vindea, Nelu i-a oferit să-i aducă din depozit. I-a luat plasa și banii și a dispărut. După vreo oră când s-a prins și el că omul n-o să mai vină, frate-meu (câțiva copii de pe aleea noastră, de vârste apropiate, ne chemam între noi frați fiindcă petreceam împreună la joacă mai mult timp decât acasă cu părinții) a pornit spre casă iavaș iavaș, lungind drumul cât se putea ca să poată scorni până acasă o minciună bună să nu iasă de fraier. Povestea pe care a ales să o toarne acasă, că l-au furat țiganii, nu l-a absolvit de bătaia părintească însoțită de sudalmele muncitorului bețivan care se văzuse lipsit de drog pentru ziua aceea (deși povestea era pe undeva adevărată, originea lui Nelu fiind știută) pe când mama căina zgomotos, ca pe o ființă dragă răposată, traista care se pierduse o dată cu sticlele goale, țesută frumos ca pe valea Bârgaielor.
Sigur nu e momentul să amintesc de isprava asta. Fratele Costaș are pielea tăbăcită de bătăile luate la Miliție înainte de optzeci și nouă – el se jură că poartă urmele bătăilor la tălpi și ale arsurilor cu cărbuni înroșiți, femeia lui știe mai bine că are undeva în umăr și o urmă de glonț din dotarea grănicerilor, când încercase să treacă cu o barcă în Iugoslavia. Femeia lui Costache nici nu i-e nevastă, numai el îi vorbește cu o superioritate și un fel de dispreț ca și când ar fi. Dar și ea se poartă ca și când ar fi nevastă, atunci când iese din casă, cu fața boțită de somn și cu hainele deranjate, să-i spună să mai lase vinul că uite acuma e miezul nopții și a doua zi trebuiau să plece la înmormântare în Vâlcea, unde avea Nelu locul de veci cumpărat de când i-a murit maică-sa. Ia vezi, are toată lumea vin? o întreabă aspru bărbatul în loc de orice răspuns. Cine n-are? În primul rând eu n-am! Și începe să întoarcă pe toate fețele paharul de plastic unică folosință. Of, de ce nu l-am luat eu pe Nelu, că era de treabă și nu bea și nu se băga în scandaluri cu poliția? începe să se tânguie pe șoptite femeia în basmaua cernită, urcând scările spre casă. Din camera mortuară se trecea în cămara rece, unde erau damigenele cu vinul de Drăgășani, și unde mai stau în picioare un rând de musafiri nepretențioși, care nu veniseră pentru potol, veniseră numai să-l vadă pe răposat, fiindcă nu le venea să creadă că un om care nu a făcut abuzuri (ei, că mai bea un vin, o sticlă de vino blanco pe seară partea lui, dacă asta-i abuz să mă bată Dumnezeu!) a murit la cincizeci și doi de ani, cincizeci și trei trebuia să facă în iarnă. A murit că i s-a rupt ața. Mama ne spunea de vro trei patru ani că Gheo. e bolnav tare, de când el și-anunța prezența la Nase vârându-și burta proeminentă pe poartă cu câteva secunde înainte să intre cu tot trupul. Așa bolnav, Nelu a continuat să vină la Nase, gâfâind și trăgându-și câinele cu lesa, până în ultima săptămână de viață. La începutul de săptămână se internase în spital să-i scoată apa, o operație pe care o repeta periodic, numai că de data asta inima...
N-o să ne mai colinde nimeni de Crăciun la crâșma noastră de pe Sfânta Vineri. Nelu Gheorghe ne venea în fiecare Ajun la șapte seara cu trupa lui de colindători, de care se lipeau totdeauna și câțiva nesuferiți aruncători de petarde. Pe Gheorghe exact ăștia îl distrau cel mai tare, sau îl distrau fetele de la crâșma noastră, care scuipau în sân la fiecare pocnitură, dezvelindu-și din haine locul unde li se oprea inima. Bucuros că fetele îi arătaseră sânul, Nelu dăruia la toți copiii portocale și o gură de vin. Nu le mai da vin la copii, îi spunea fata de la serviciu de parcă nu ea dădea vinul – nu le mai da că se prostesc și nu mai învață la școală. Auzi, tu? făcea Nelu. Tu știi la câți ani am băut eu primul pahar de vin? Nu conta vârsta minoră, important era, vorba lui, să ne împăcăm...În zilele de iarnă bucureșteană cu ploaie lălâie toată lumea s-ar fi împăcat cu toată lumea, toți am fi băut până n-am fi știut dacă apa de sub curul nostru e ploaie sau propriul nostru pișat.
Imediat după sărbători veneau ninsorile strașnice, care făceau să nu mai circule nici un mijloc de transport în tot Bucureștiul. Nelu mă lua chiar din fața crâșmei noastre, în căruța de fiare trasă de un cal care nu putea sta locului, cu un surugiu atât de bărbos încât părea un mascat. De cum am ieșit la bulevard bărbosul a început să cânte cu vocea încălzită niște cântece rusești, a căror melodie se ducea mai mult în vânt, ajungând prea puțin la mine pe banca unde stăteam ghemuit lângă Nelu. După Cișmigiu am mai cules din drum două fete studente la Politehnică, care făceau autostopul în mijlocul bulevardului pustiu (Dar unde Dumnezeu se duc studentele acum, că e vacanță de la Facultate? Am pus și eu o întrebare, amicul mi-a răspuns cu umorul lui La bibliotecă! și) s-a mutat în față lângă căruțaș, să stea domnișoarele mai ferite de hurducăturile și aruncăturile căruței bătrâne. Probabil din cauza hurducăturilor nici nu se putea vorbi – de la un moment dat una din domnișoarele de lângă mine și-a scos la vedere notițele de la nuș ce curs învelite într-un chiloțel, și se făcea că citește, stârnindu-i colegei chicoteli. Pe la podul Cotroceni ne-au oprit milițenii în combinezoane fosforescente, gata să-l rețină pe bărbos pentru conducere sub influența alcoolului. Am fost gata să sar cu gura că omul n-a băut nimic – așa văzusem eu de pe locul meu din spate – Nelu mi-a dat un semn discret să tac din gură și a sărit odată din căruță, mic cum era în nămeți până sub genunchi: Tu știi, măi băiat, cine-i ăsta? a început să se înfoaie la tablagiu scoțând în față burta lui proeminentă. Ãsta-i șeful căruțașilor din București, ăsta bea două țuici și conduce căruța mai bine decât dirijezi tu fără să pui băutură în gură! În timpul ăsta m-am uitat și eu spre căruțaș, sufla greu mai la o parte, cu o mică porțiune de față vizibilă între căciulă și barbă, o față roșie de om care lua rachiul ca pe medicament. Dacă nu l-au mai reținut pe bătrân în schimb au oprit căruța, lăsându-ne să ne urmăm drumul cu mijloacele apostolilor. Pentru mine a fost cel mai ușor s-o iau la pas prin Grădina Botanică până la Leu și pe urmă prin parcul Politehnicii, dar amicul meu a trebuit să se întoarcă pe jos tocmai până la el în Unirii. Ajuns în Politehnică m-au lăsat imediat și studentele, care până atunci se temeau de zăpadă, de câini, de ... parcă nu era București ziua în amiaza mare. Câinii Politehnicii erau vestiți de răi, știu de la fetele care făceau corectura la ziar și plecau seara după ultimele pagini, de multe ori pe jos prin parcul luat în stăpânire de câini.

Strămoșii familiei Gheorghe – spune Costache - veniseră de la minele de aur cu o avere. Neamul a fost decimat, bărbați și femei și-au făcut seama când comuniștii le-au confirscat aurul în 48. Dar astea sunt, vorba poeziei, lucruri din trecut. În copilăria lui Nelu venise la putere prietenul Ceaușescu, să le dea înapoi cocoșeii la toți țiganii cu legea din 78. Nici Costache, cu cinci șase ani mai mare, nu cred să fi apucat vremurile de restriște, de care îmi povestește încălzit de vin. Nu mai știe nimeni dacă aurul recuperat a fost pe măsura a ceea ce li s-a furat, mai degrabă nu, fiindcă așa se plângeau toate familiile. Un neam de-al lor, Sile, din zece kilograme a recuperat patru, după ani de procese. Oricum, ce au primit familia Gheorghe a fost de-ajuns ca să fi mers la școală trei copii. Costache a preferat să meargă la altă școală, a șuților, sora lor era prea mică așa că singurul care a mers la școală pe bune a fost tot Ionel, și au mai rămas bani pentru o casă în Vâlcea. Acum s-a cam terminat goana după aur, fiindcă după legea din 2006 persoanele fizice mai pot revendica restituirea metalelor prețioase confiscate doar până la 31 decembrie 2009. Se mai pot acțiuni în revendicare, dar numai cu o taxă de timbru în euroi.

Nici nu mai știu ce e acum deasupra la Golden Falcon, trebuie să fie niște camere foarte călduroase fiindcă geamurile stau deschise toată ziua până și în toiul iernii – sigur, în toiul iernii bucureștene, care nu mai e iarnă de vreo zece ani. Aș avea pe cine să întreb, dar negroteiul care face de pază la Falcon, cu o șapcă pătrată ca de șef al unui regim militar african, pare bine instruit să nu vorbească românește mai mult de bună ziua. Seara când ne îndreptăm către casa de pe Culmea Veche, tot trotuarul de la Golden Falcon e pustiu și măturat. Fetele care altă dată pe la ora aceea coborau din limuzinele bengoase să dea ceva de lins puștanilor, acum nu se văd. Strada care se întortochează din Negustori e însă blocată de mașini cu numere de București sau de provincie sau de Germania. Domnul Nelu, care a fost starostele hoților de se ocupau cu aprovizionarea alimentării, are de pe vremea aia o mulțime de tovarăși care îl pomenesc cu un soi de respect la masa cu trei laturi din curtea mare. Omul ăsta, care ajunsese pe vremea aia cu tirurile de marfă prin Ungaria și Italia, știa și cum arată o marcă, ar fi putut să aibă orice fată dintre amărăștencele noastre de România – București – Calea Moșilor, dar el nu a vrut să-și complice viața, i-a plăcut să fie un Rică fante de Obor...


Costache mă pusese să-i recit poezia, Bate vânt pe ulicioară ... El pare să doarmă pe bordura aia de ciment, de fapt el se gândește, cu fața îngropată în gulerul canadienei, că nevasta a uitat și de el și de ... Uite altul care n-are ce să bea în amintirea răposatului. Obiceiul ăsta de a face paranghelie cu grătar și vinișor când mortul încă n-a fost scos din casă, sigur nu-i de la noi, poate să fie doar o reminiscență dacică. În lumea din curtea domnească, cu o masă în U la care toate locurile sunt ocupate de mai multe ori, cu un om pe bancă unul trântit la el în brațe și altul cocoțat în cârcă, musafirul întârziat își pierduse speranța că o să pupe un pahar de vin. La masa mare prezidează Dumitru, fostul patron de la vinăria de pe Calomfirescu, ținând între picioare sticla de vin alb, din care nu mai turna decât la el și la femeia căreia îi spunea nevastă. Și femeia lui Dumitru arăta cu cel puțin douăzeci de ani mai bătrână decât vârsta pe care i-o dădeam pe când servea la crâșmă și era mereu cu fața rumenită și nu se purta în hainele astea negre. Străinul nici nu venise pentru vin, venise ca să-și ia adio și să-i aprindă o lumânare lui Nelu Gheorghe, care îl știe de când era un puști în școala generală și venea la alimentară cu bunică-sa să ia rația de zahăr și ulei. (Trecuse vremea rației, murise și bătrâna, Nelu începuse să facă burta aia de om bolnav, și tot îl mai întreba, Tot cu baba aia umbli, bre?) Deci pentru asta venise întârziatul, aprinsese lumânarea, în cameră mirosea frumos a portocale, acum putea să plece – dar trupul lui gheboșat s-a oprit în piepții puternici ai canadienei lui Costache. Fratele cel mic al răposatului se pusese să nu-l lase să plece nebăut. Tu nu mai aduci fă, un vin pentru domn’profesor? se răstește el spre una din nepoate care trecea pe culoarul dintre meseni plesnind cu coada părului. Păi eu nu mai mă duc în cămară, să mă ia oamenii la rost că unde duc vinu ... Fă, tu vrei să te bat? mormăie fratele. Al cui e vinu, nu-i a lui Nelu? Așa să zici, că duci pentru Nelu! Ostenit de atâta înțelepciune câtă dovedise, Costache se așează pe bordura de ciment și lasă capul în gulerul canadienei, lăsând la vedere în lumina felinarelor și a focului numai cărarea de pe mijlocul capului, marcată ca un început de chelie. Știi cum îi, șefu? începe să vorbească tovarășul Viorel. Femeile ăstea ale noastre, când le spunem că le bătem se bucură parcă le-am spune că le futem!
Viorel cică avusese parte de femei și la închisoare, unde deținuții o făceau cum puteau, mai mult între băieței. Dacă nu cumva se laudă în deșert, fiindcă Costache de lângă el cam râde întrun colț când vine vorba despre asta. Sigur a avut parte și el de multă bătaie, cum știau să o tragă milițienii de pe vremuri. M-au bătut la tălpi să spun cine erau tovarășii cu care am spart mașini, am crezut că-mi crapă inima cât m-am ținut să nu scot nicio vorbă! Mi-au smuls unghiile cu degete cu tot, povestește cu un aer mândru, fluturând mâna dreaptă de la care întradevăr îi lipsesc două degete, ceea ce nu îl împiedică să țină vârtos paharul în mâna aia. Pe urmă au văzut că nu pot să scoată nimic, maiorul ... nu contează numele, mă cheamă într-o dimineață ca de obicei la declarații, era în cameră cu o ... o doamnă. Și ce credeți? Primește un telefon și pleacă, mă lasă cu aia. Stăteam de lemn tănase la masă, eu care știam să vorbesc cu muierile. A început aia să se fasolească, să se izmenească, s-a așezat pe scaun în fața mea, și-a deschis haina și bluza de puteam să-i scuip în sâni dacă vroiam, și-a deschis o poșetuță în poală, și-a scos toate fardurile, a început să se machieze ca artistele. Numai ce-o văd că se face mică în scaun, își întinsese cracii pe sub masă și îmi luase picioarele între-ale ei, picioarele mele cum erau jegoase, în pantalonii ăia care se schimbau odată la săptămână. Ce-ați fi făcut, domnn’ profesor? Îți spun eu, trădai și pe mă-ta și pe tac-tu!! Eu nu, știam ce vrea paceaura, n-au scos o vorbă de la mine!
Viorel a fost printre primii intrați în Cece în optzeci și nouă, și nu a mai pus mâna decât pe niște salamuri și niște sticle de pălincă numai bună de băut de Crăciun - despre banii verzi strânși în fișicuri numai a auzit, ba a pus mâna și pe niște chei, care nu se potriveau niciuna la vro cameră cu ceva în ea. Pălinca, era păcat să rămână până la Crăciun, s-a băut pe loc cu alți revoluționari, pe niște borduri în piața de-i zice acum a Revoluției. Sigur că alții au ajuns mai bine.
Dacă m-ar fi încălzit nițel și vinul ăla cu care nu mai vine fata, povestea de-o țipă Viorel ar părea halima. Până să vină vinul din podgoriile însorite, negrul de la grătar se înfățișează cu două pulpe de pui pe o farfurie de tablă. Pui ungurești? zic eu umflând una, pe când grataragiul se uită ca boul iar Viorel pune degetele unsuroase pe celalt picior. Ca să înțeleagă gluma, tovarășii lui Nelu ar fi trebuit să știe de faza din toamna lui 89, când se băgase pui la alimentara noastră. Nelu a chemat, cu mijloacele lui mai greu de înțeles (pe-atunci nu existau mobilele) toată țigănimea din cartier să ocupe locuri la coadă, stârnind vigilența organelor. La cozile de la alimentara noastră totdeauna trebuiau să fie dubele pregătite să-i ia pe câțiva scandalagii care nu țineau rândul. Tot Nelu, cu milițienii roind pe-acolo, a aruncat o pastilă: Ãștia-s pui ungurești ... N-ați auzit că din Ungaria au scăpat puișorii? Eu abia auzisem despre deschiderea frontierei ungaro-austriece, pe la Europa liberă unde tata asculta programul până târziu în noapte...

Nepoata vine în sfârșit cu sticla și mi-o înfige în podul palmei, prilej să ne strângem oleacă degtele, ale ei calde și roșii, ale mele degerate ca surcelele. Torn de sus în paharele de plastic, la Costache și la mine și la Viorel, admirând în lumina focului licoarea aurie. Râul acesta a trezit pe toată lumea, în jurul sticlei s-au căscat deodată gurile paharelor de plastic ca boturile unui balaur cu o mulțime de capete, parcă și lumina rece a cerului de peste blocuri a devenit mai prietenoasă. Dacă-l asculți pe ăsta o să ajungi să crezi că el a învârtit toată România, mormăie de pe piatra lui Costache, făcându-mă să tresar: omul care părea adormit putea să mă fi văzut și când i-am strâns mânuța Sunitei. Dar dacă ieșea din casă și mă surprindea Nelu? Știu că el n-a fost însurat, e prea târziu ca să investighez ce fel de nepoată putea să fie asta. De la masa mare bărbații făcuți bine aruncă la țintă oasele în direcția lupului lui Nelu, care trebuia să fie o țintă ușoară datorită culorii deschise a blănii, dar în poziția ghemuită în care stătea, făcând un adevărat priveghi după stăpână-su, nu mai era atât de ușor de atins. Dumitru umple toată curtea cu hohotul lui de câte ori câinele vlăguit se ferește de oasele aruncate de meseni. Mi se pare și mie că hohotul pleacă din gât, nu din inimă, dar probabil m-am îmbătat. Am aflat că a doua zi familia l-a luat și pe lup să-l ducă la țară, unde a fost înmormântat Nelu. În București nu mai putea să stea, înțelegi? mi-a spus fratele pe care l-am mai întâlnit la vro săptămână după înmormântare.

E noapte spre dimineață, probabil am dormit niște ore bune. Habar n-am cum am plecat din curtea de pe Culmea Veche. Sunt în patul de acasă, așternut de mine destul de neglijent, ca atunci când veneam acasă după băută. Lumina felinarului din stradă cade crudă pe mobile, arătându-le așa cum le știu de douăzeci de ani, totuși ceva mă trezise violent din somn, o prezență care continua să plutească foarte vie în cameră. Un corp rece și moale, ca de pește, încerca să își facă loc în patul meu, împingându-mă mai întâi dinspre picioare, până a ajuns să-mi împungă coșul pieptului. Propriul meu țipăt disperat m-a trezit – sunt sigur că am țipat, fiindcă simt încă iritația pe corzile vocale. Ceva îmi spune că n-o să mai pot adormi o vreme. Trec în dreptul geamului de la stradă – pe trotuarul de vis a vis o luminiță portocalie marchează capul unei țigări aprinse. E destul de nasol să nu ai unde să te duci într-o noapte ploioasă. Ce faceți la ora asta? zic deschizând geamul, cu o voce care nu prea e a mea. Punctul portocaliu dispare numaidecât în apa de la rigolă, fata (era o fată, mai degrabă scundă, cu părul lung) se desprinde de zidul casei și trece strada țopăind mărunt prin apă. Pe-aici se intră? întreabă ajunsă pe trotuarul meu. Stai că nu-s singur, am zis și am închis repede geamul.