O omiduță firavă a fost luată de vânt și aruncată sub pomii din grădină. Să se cațere până pe creanga de unde a căzut i-ar fi luat o viață. Să zboare, nu putea, că mai avea de așteptat până să devină fluture...
Apoi s-a gândit că mai bine ar fi om, că iată cum ei nu se târăsc și ce frumoasă le e poziția verticală. Cum n-a reușit, s-a gândit să fie Dumnezeu. Pe Dumnezeu ș-așa nu-l cunoaște nimeni, așa că îi putea fura identitatea. Și ce să fac ca Dumnezeu? s-a gândit omiduța târându-se de colo-colo. Așa a dat peste o macaroană. A studiat-o, i-a dat ocol, a mirosit-o și făcând atâtea treburi, a obosit și pentru un somn dumnezeiesc, s-a strecurat în macaroană. După câteva ceasuri a ieșit iar la soare, s-a întins și a strigat lumii că ea e Dumnezeu.
Un roi de fluturi albi au văzut-o și i-au dat binețe. Ea le-a răspuns în doi peri, așa cum stă bine unui stăpân. Fluturii s-au minunat de tupeul bietei făpturi, i-au sugerat chiar să se uite-n oglindă înainte de a se pretinde Dumnezeu.
- Abia de ești o târâtoare! i-a spus unul dintre fluturi.
S-a gândit omiduța o vreme, apoi le-a replicat:
- Nici voi nu sunteți fluturi! și cum fluturilor le era contrazisă evidența, căutau să înțeleagă raționamentului târâtoarei. Văzându-i uluiți, tot ea le-a explicat filosofic:
- Fluturii zboară și pentru a putea zbura le trebuie aer, ori noi nu suntem încojurați de așa ceva!
Fluturii au început un dans în jurul târâtoarei săltând pe curenți de aer când sus până la florile din vârf ale cireșului, când jos de tot, vânturând firele de iarbă.
- Ãsta nu e zbor? a întrebat-o fluturele care se ostenise să-i vorbească. Atunci omiduța a spus că ceea ce au făcut ei e iluzie, că aerul tot nu există.
- Și cum ai dedus tu că nu există aer? s-a mirat până peste poate fluturele de micimea gândirii interlocutorului. Și iar s-a apucat omiduța să debiteze felurite prostii, cum că dacă nu vezi un lucru el nu există.
- Hai, dacă voi ziceți că există, arătați-mi și mie o fotografie cu aerul! a decretat doct târâtoarea.
În fața măreței inepții unii fluturi și-au luat zborul. Doar cel mai curios dintre ei a mai învrednicit-o cu o întrebare:
- Fie, să presupunem că ești Dumnezeu, care este creația ta?
Cu aer de artist neînțeles și ca orice suficient cu orgoliul inflamat, omiduța i-a arătat bucata de pastă făinoasă din iarbă.
- Vezi, eu sunt cea care a dat gaură la macaroană! a marșat în inepție târâtoarea.
Fluturele a râs și s-a alăturat grupului. Micuța ființă, ce devenea minusculă pe măsură ce ei se înălțau în zbor, s-a ascuns din nou în macaroană.
- Ai grijă! a strigat din înalturi unul din fluturi. Dar târâtoarea nu mai auzea pe nimeni. De furie nici nu mai vedea bine. Așa se face că n-a văzut nici curcanul pofticios ce s-a repezit la macaroană...