Ochii copilului sunt rotunzi și albaștri. El stă nemișcat la intrarea unui magazin de bijuterii. Magazinul nu e deschis. Se deschide abia la ora noua. Ochii copilului sunt mari și albaștri și par a privi undeva înăuntrul lor. Puținii trecători nu-l observă. Trec pe lângă el fără să vadă ochii, fără să vadă albastrul lor. Doar el a părut că-i vede. Nu mai e tânăr, dar nu a devenit nici bătrân. E foarte slab. Un alt lucru pe care copilul îl observă la el este îmbrăcămintea. Este foarte elegant îmbrăcat. Prea elegant pentru această dimineață, prea elegant pentru această stradă. Pentru câteva clipe, ochii lor s-au întâlnit. Ochii rotunzi și albaștri s-au reflectat în ochii căprui și obosiți. Doar câteva clipe au fost necesare. Amândoi au știut că-s de ajuns.
Nu și-au vorbit, nu au făcut nici un gest. Copilul l-a urmat, mergând la câțiva metri în spatele lui. Au traversat așa mai multe bulevarde, au ieșit din zona centrală a orașului. Nu și-au spus nimic până când au ajuns aproape de localul de striptease de lângă pod, Acolo el s-a întors și a făcut un semn cu mâna către copil. Semnul era destul de clar, dar copilul nu a plecat. A rămas nemișcat, privindu-l.
Enervat, el a repetat gestul, dar zadarnic. Ochii îl priveau nemișcați. Au pornit din nou și din nou s-au oprit. Din nou gesturi nervoase care nu erau urmate de copil.
- Hei, tu, nu ai de gând să dispari? Vrei să dai de dracu'?
Dar copilul părea că nu-l aude. Stătea și-l privea cu nemărginitul albastru al ochilor lui.
Bărbatul a dat a lehamite din mână și i-a întors spatele. A intrat apoi în localul ce avea deasupra intrării o femeie imensă, de trei metri înălțime, o femeie din gips aproape dezbrăcată și care-și desfăcea provocator picioarele.
- Bine ați venit pe la noi, îl întîmpină una din gorilele localului. Îl chem imediat pe șefu’ ...
El nu răspunse nimic, trecu pe lîngă el, împinse cu piciorul un scaun ce-i stătea în drum și se opri la bar. Nu era nimeni în local la ora aceea. Localul gol avea un aer trist, ponosit. Murdăria de peste noapte nu apucase a fi adunată, scrumierele pline umpleau mesele, sticle goale sau pe jumătate pline și alcoolul băltind pe gresia barului. Se așeză pe un scaun rotativ și-și aprinse o țigară. Fuma absent, aruncând fumul spre tavan, atunci când patronul se apropie spășit de scaunul lui.
- Bine ați venit pe la noi, spuse el aplecându-se ușor înainte.
Nu-i răspunse. Fuma și se gândea că ceva inexplicabil se întâmplase sau urma să se întâmple în dimineața asta. Acest lucru îl neliniștea, dar el nu putea să arate asta. Încerca să-și păstreze atitudinea obișnuită. El nu putea fi distras de niște lucruri atât de mărunte, își spunea.
- Să vă servesc cu ceva ... încercă din nou patronul localului.
- Faci pe prostu' cu mine, nu ? spuse el într-un târziu, dar o spuse pe un ton care nu dădea vorbelor lui sensul unei amenințări. Celălalt prinse curaj.
- Nu, să știți, eu ... niciodată... nu aș putea .... noi încercăm ... chiar acum....
- Faci pe prostu’, dar de fapt tu crezi că eu sunt prost și că poți să mă faci. Vrei să mă faci din vorbe. Este? Vorbele lui sunau la fel de calm, de parcă ar fi vorbit cu celălalt despre vreme sau despre oricare al lucru lipsit de însemnătate.
- Nu, va rog să mă înțelegeți. Știți cum e. E criză și... nu mai are oamenii bani. Și ce are, îi toacă în cârciumi jegoase de cartier. La noi vine tot mai puțină lume. La noi...
- Astăzi nu am chef să mă enervez. Nu am chef nici să-ți explic de ce. Tonul lui crescuse puțin în intensitate, dar rămăsese calm, aproape neutru.
- Adu banii acum, continuă el Și termină cu jocul dublu pe care încerci să îl faci. O să-ți rupi gâtul sau o să te trezești într-o dimineață cu un mare buzunar în burta ta grasă. Înțelegi?
- Nu știu despre ce vorbiți... șopti celalalt, dar tremurul vocii sale lăsa să se bănuiască că știa exact despre ce era vorba.
- Bă Limbă (îi spunea după poreclă tocmai pentru că știa că asta îl enervează foarte tare). De cât timp ne cunoaștem noi? Tu ai impresia că eu nu știu tot ce învârți tu aici. Și când te caci știu, și când te beși, și când nu ți se mai scoală.
Apoi, fără ca nimic să anunțe asta, luă un pahar de pe tejghea și-l aruncă cu furie în oglinda mare din spatele barului. Cu un zgomot îngrozitor, oglinda se sparse în mii de bucăți care căzură pe jos. Patronul îl privea îngrozit în timp ce el, din nou calm, îi spunea:
- Știu și că vrei să nu mai plătești, știu și că te-ai lăudat că tu ești într-o zonă de graniță și vrei să te joci ca șoarecele și pisica cu noi, cu mine și cu clanul Cordunenilor, adică să zici fiecăruia că ești sub protecția celuilalt și știu multe altele. Dar azi nu vreau să mă enervez, altfel aș fi vorbit acuma singur, iar tu m-ai fi privit de jos, dintr-o baltă de sânge. Dar azi nu vreau să-mi mânjesc cuțitul cu tine. Astăzi am venit la tine ca prieten și tot ca prieten aștept să mă primești. Și tot ca prieten, marș și adu-mi datoria.
Celălalt, tremurând, se îndepărtă încet, mergând cu spatele și privind mereu spre el. Se întoarse după câteva minute cu un teanc de bani pe care-i întinse spre el. Îi luă și-i numără fără grabă.
- Văd că nu ne înțelegem astăzi. Sunt cu 200 mai puțini.
- Știu, dar ăștia sunt toți. Crede-mă, merge foarte prost. Criza și ...
- Dacă mai spui un cuvânt te calc în picioare.
Stinse țigara pe gresia barului, se ridică în picioare.
- Ai noroc, m-ai prins într-o zi bună. Vin diseară pe la tine. Vezi cum mă primești. Și să ai restul de bani, altfel...
Făcu un semn sugestiv cu degetul în zona gâtului. Celălalt, galben, transpira abundent. Abia când el ieși din local, patronul reuși să îngaime un „Futu-te...” slab.
Afară îl aștepta copilul. Trecu pe lângă el prefăcându-se că nu îl vede. Fără să privească în urmă, știa că-l urmează. Ca un câine care tocmai și-a găsit stăpânul. Apoi uită de el.
Rătăci fără țintă pe străzi. Astăzi avea o stare ciudată, nu se putea gândi la nimic. Simțea că lumea din jurul său se clatină, dar astăzi, altfel decât în zilele obișnuite, acest sentiment nu mișca nimic în el. Părea că asta nu-l privește, părea că nu tocmai el va fi în mijlocul cutremurului care va dărâma totul peste el. În această dimineață Gheo îi spusese că este trădat dar știa că nu din cauza asta se simțea așa. Nu era prima dată când i se întâmpla. Din când în când avea momente ca acesta în care lumea din jur dispărea. Rămânea doar el, gol de gânduri și de frământări. Se îndepărta atunci de oameni, de oamenii lui mai ales, pentru ca aceștia să nu-l vadă așa, detașat de toate și, tocmai de aceea, foarte vulnerabil.
Ajuns în Parcul Central, se așeză pe o bancă. Privea oamenii care treceau prin fața lui, dar nu îi vedea. Simțea că s-a prăbușit într-o groapă adâncă și întunecoasă. Imaginea aceasta îl făcea să se scuture oripilat. Îi era frică de lilieci și de toate făpturile acelea umede și lipicioase ce trăiau în beznă. Zâmbi. Ce-ar zice ceilalți dacă l-ar vedea acum, zâmbind prostește, stând pe banca asta umedă de rouă, și cutremurându-se la gândul unei atingeri imaginare a unor ființe atât de inofensive cum sunt liliecii. Cu toate astea, tresări când mâna băiatului se așeză pe palma lui. Era o mână micuță și neașteptat de fierbinte. Se gândise chiar că băiatul are febră, dar nu făcu nici un gest, ce-l privea pe el? Își retrase mâna, și încercă să-l privească încruntat pe copil. Ar fi trebuit să-i cârpească o palmă, se gândi, dar mâna nu-l ascultă, ba mai rău chiar, poposi pe capul băiatului, jucându-se cu zulufii lui blonzi. Își retrase apoi mâna brusc, temându-se de ridicolul situației. I se părea că ar putea să-l vadă cineva, să interpreteze gestul lui cine știe cum. Rămase tăcut și nu privi spre copilul ce se așezase lângă el pe bancă. Apoi, pierdut în gânduri, uită de el, uită de prezența lui micuță, se adânci din nou înlăuntrul lui și uită de toate.
- Bă, ăla nu-i Șefu’? întrebă Ață.
- Taci. Nu ne-a văzut, îi răspunse celălalt. Știi că nu vrea să vadă pe nimeni când … e într-un moment d-ăla când … vrei s-o iei pe coajă?
- Nu, bă, da ce e cu puradelul ală de lângă el?
- Nu știu și nu mă privește pe mine. Hai să mergem până nu ne vede, că altfel ne încinge. Hai.
Se depărtară amândoi.
- Și acum ce facem, începu Ață, cum îi mai spunem ce aflarăm.
- Nu-i mai spunem nimic. Trebuie să-i căpăcim noi cumva.
- Bă Gheo, i se adresă din nou Ață, tu crezi că e bine să îi bușim noi așa, fără să-i zicem lu Șefu. Crezi că-i bine?
- Ba bine că nu. Dar ce-ai vrea să facem? Să stăm cu mâinile în buzunare? Ai?
Erau amândoi destul de tineri dar arătau foarte diferit. Ață era înalt și negricios. Îmbrăcat într-un trening albastru lucios și cu adidașii roșii în picioare, părea un sportiv spre finalul carierei. Celălalt, căruia Ață i se adresase folosind porecla acestuia, Gheo, era mai curând scund, tot brunet însă, dar îmbrăcat într-un costum foarte elegant, de culoare albă. În picioare avea pantofi de lac albi, cu botul din piele de culoare neagră. O cravată roșie îi spânzura de gât. Totul vădea o eleganță exagerată, ostentativă, cu atât mai extravagantă în contrast cu îmbrăcămintea sport a lui Ață.
- Eu i-am zis că nu putem duce singuri o afacere atât de mare, zise Ață, parcă continuând o discuție anterioară.
- Ai zis pe dracu. Ce voiai să facem, bă? Să ne dăm la o parte și să lăsăm pe alții la cașcaval? îl apostrofă Gheo.
- Io... nu asta am vrut să spun... se bâlbâi Ață. Da’ e greu ... doar noi trei ... să ducem totul ...
În urmă cu trei luni bătrânul Mărășescu se retrăsese din afacere și, în mod cu totul surprinzător, lăsase toată puterea și autoritatea lui unor tineri. Trei tineri care li se păruseră tuturor necopți și nepotriviți pentru a administra o afacere atât de mare. Un cartier întreg nu era de joacă, dar hotărârea bătrânului, chiar dacă li s-a părut tuturor prostească, nu a fost contestată de nimeni. Deciziile bătrânului nu se discutau căci încă le mai era frică de el. Apoi, cei trei se dovediră destul de abili în a-și atrage de partea lor cât mai mulți membri ai clanului. Știură să-i cumpere pe unii, să-i umilească și să-i alunge pe alții. Acum , după trei luni de când preluaseră toate afacerile subterane ale cartierului de vest, păreau a controla totul. Și tocmai acum se ivise o nouă problemă. Clanul rival, al Cordunenilor, încerca să pună mâna pe cartierul lor. Până acum Cordunenii fuseseră întotdeauna priviți ca dușmani, dar niște dușmani cu care ai încheiat armistițiu pe termen nedeterminat. Și iată că acum, armistițiul se încheiase. Cordunenii voiau să le fure afacerea, să le ia teritoriul, să-i alunge sau să-i omoare.