Ploaia tropăia nervos pe trotuare iar trenul fluiera nebun într-o gară, așa, ca să afle lumea că a fost repus în funcția de șef al distanțelor. Noua conducere politică a ordinei lucrurilor în Haos i-a dat și un fluier de pleu, rămas fără stăpân, asta după ce ceainicul cu aburi fusese executat în piața publică. Acidul l-a ros complet și abia nesimțita ploaie care s-a ușurat pe zidul execuției l-a stins într-un tîrziu.
”Pericolul a trecut” își spuse în gând trecătorul consultându-și ceasul. ,,E aproape nouă” îi spuse acesta simțindu-se privit. ,,Ce ciudat” gândi trecătorul și duse mâna spre buzunarul în care își ținea țigările. Cu ochii țintă în focul brichetei, căuta poziția perfectă pentru aprinderea țigării iar gândul redundant îl făcu să-și șoptească ”ce ciudat, nici ceasurile nu mai știu să tacă”. Chiar dacă abia perceptibilă șoapta, practic ușoara mișcare a buzelor a făcut ca țigarea să se aprindă pe o parte. S-a întristat brusc, trecătorul simțea că eșuează în tot ceea ce întreprinde, exemplu fiind primii doi picuri de cafea nu știu cum apăruți pe fața de masă din bucătărie, apoi bătrânica de la parter care nu l-a mai spionat prin vizor ci l-a întrebat la modul cel mai direct ce face, ca și cum el ar spune cuiva vreodată ce face și terminând cu țigarea arzând imperfect.
- Mai rămânea să fiu arestat de tren, răbufni trecătorul cu o voce impardonabil de tare.
- Ar fi avut motive? îl chestionă o voce.
Speriat de situație trecătorul se întoarse brusc. Nu era trenul, constată el și respiră ușurat; era doar polițistul străzii, om ca și el, deși pe la colțuri se mai vorbea că ar fi doar o clonă a polițistului, căreia i s-au spălat creierii în așa fel încât credea că e fiu de tren și nicidecum de muncitor feroviar.
- Ei? insistă polițistul, dornic să prezinte în fața noii comenduiri un caz de rebeliune descoperit și rezolvat.
Ploaia a încetat brusc. Trecătorul tăcu, paralizat de frică, dar și cu gândul că avocatul îi spusese cu ceva vreme în urmă să nu vorbească cu polițiștii niciodată. Tăcerea l-a salvat, pentru că în clipa următoare polițistul a fost alertat prin stație, cod șase șase șase, adică incidente nemai-întâlnite, aici fiind vorba de deturnarea unei ambulanțe de către un pacient aflat în comă.
Din ceea ce auzise prin stația polițistului, trecătorul începu să regizeze un film și intriga trebuia să rezulte din contradicția dintre puterile paranormale ale pacientului comatos și totala neputință a Candidei Erendira și a nesăbuitei sale bunici. Slab scenarist, trecătorul nu putu găsi continuare poveștii și, supărat pe sine se trânti la pământ imaginând o criză de epilepsie.
În scurt timp mulțimea se adună în jurul trupului său chircit. Unul din mulțime, om cu ochii atât de roșii încât toți cei din jur au priceput că e beat, spuse simplu:
- E beat!
- Ei, na, râde ciob de oală spartă... zise o mahalagioaică, ce abia aștepta ca cineva să spună un cuvânt, oricare ar fi el, de bine sau de rău, că urgent se poziționa în contradictoriu, doar așa, dând frâu liber complexului capitalistului atotștiutor în fața mulțimilor de orice fel, eventual provinciali, cum e de așteptat în preajma gărilor.
Pe trecător îl umflă râsul. Încetă reprezentația epileptică și sări în picioare. În săritură atinse bastonul mahalagioaicei și această se prăvăli în țărână.
- Vai, maică, mă trântiși! observă ea cu o voce nefiresc de calmă și dădu să se ridice. Omul cu ochii roșii încercă să o ajute. N-a apucat. Trecătorul a făcut un salt peste mahalagioaică și s-a apropiat de vitrina unui magazin. Și-a scuturat hainele de praf, apoi s-a întors către mulțime și s-a prezentat:
- Sunt arlechin și mereu încerc să aflu reacția publicului la situații neprevăzute. Odată l-am imitat pe...
Lumea aștepta curioasă continuarea, dar vorbele arlechinului rămăseseră agățate în eter, ca zburătoarele ușoare plictisite de zbor. Din spatele mulțimii se apropia polițistul. Pesemne comatosul era rudă de sânge cu trenul și șoferul ambulanței se decupase singur din realitate pentru a nu tulbura noua ordine a lucrurilor în Haos.
Arlechinul știa că poliția fusese instruită să împrăștie orice grupare suspectă chiar făcând uz de armă. Și polițistul avea pistolul deja în mâna dreaptă. Cu stânga ținea stația și cerea ajutoare.
- Ce se întâmplă aici? chestionă el mulțimea, dar cum arlechinul era lipit cu spatele de vitrină, aproape de ușa magazinului și mulțimea făcea grup compact la ceva distanță de el, căutarea ochilor omului legii s-a oprit pe el.
- Iar tu?! a întrebat amenințător polițistul luîndu-l în cătarea armei.
Arlechinul a început să danseze de unul singur, în pași de vals. Mulțimea s-a grupat. Doi câte doi au început să valseze, întâi pe muzică imaginară, apoi pe muzica pusă de polițist din stația de serviciu. Mahalagioaica părea pricepută foc la vals și pe cât de împleticit era omul cu ochi roșii, finalmente ei au fost cei care au ieșit în evidență.
Când bateria stației s-a descărcat, arlechinul s-a oprit din dans. Unii ar mai fi dansat, că dansul rămăsese singura bucurie permisă oamenilor după ce noua conducere politică a Ordinei Lucrurilor în Haos luase puterea de la vechiul suveran.
- Dansați! a fost primul ordin dat omenirii după ce capul regelui detronat fusese decupat de mâini pricepute din fotografia prezentului. Și oamenii dansau, unii să uite de foame, alții de frig, câțiva chiar uitaseră ce voiseră să uite și dansau de dragul dansului.
Arlechinul, pe durata dansului, găsise răspunsul potrivit:
- La alimentara urmează să primească țestoase. Eu sunt primul la rând. Toți ceilalți acum fac liste de așteptare.
Polițistul l-a privit cu neîncredere. La câtă sărăcie mâncaseră și mațele lui de angajat al puterii, mintea lui refuza să creadă că o biată alimentară de cartier putea găzdui delicatesele amintite. Deja și-o închipuia pe nevastă-sa ținând broasca de carapace și pe fiul său trăgând-o de cap. El avea să vină cu briceagul ascuțit temeinic pe piatra de polizor de pe pervaz, cea cu care toți din familie își frecau uneori și călcâiele, la baie. Avea să decupeze capul țestoasei rememorând mișcările mâinilor pricepute ce scăpaseră țara de rege. Apoi, supă de broască, carne cu orez, câteva chifteluțe făcute din carnea mai tare și finalmente, carcasa de broască pusă în vitrină, așa ca musafirii s-o vadă de cum îi intră pe ușă.
La spusele arlechinului, mahalagioaica a scos un caiet ponosit de sub fuste și un capăt de creion chimic. A umezit vârful creionului și s-a trecut în capul listei; i-a zâmbit omului cu ochi roșii, l-a pus al doilea, apoi a dat caietul din mână în mână și fiecare și-a înscris numele.
- Cetățeni! a strigat polițistul și lumea s-a oprit din scris. Acest om e un mare mincinos. Broaștele țestoase sunt protejate de lege, carnea lor e intersis a fi consumată. ”Interzis pe dracu” și-a spus polițistul știind că cei din conducerea superioară mereu au la masă țestoasă. E drept, asta și fiindcă Unicului Conducător îi place să meargă la vânătoare de țestoase. Acum însă omul legii trebuia să se impună.
- La noi mereu alimentarele sunt pline, ce ne trebuie nouă broaște țestoiase?
- Sunt pline cu lapte și miere! strigă unul din spate și cum polițistul nu l-a identificat în mulțime, s-a făcut că nu aude.
Chiar atunci o vânzătoare lipea un afiș scris cu pix albastru pe o coală maro, de-aia de împachetat. ”Azi nu mai primim țestoase” a citit mulțimea. Arlechinul a respirat ușurat. Polițistul l-a salutat respectos pe omul dovedit nevinovat și a făcut stânga împrejur.
- Îmi ești dator, i-a șoptit vânzătoarea prin ușa întredeschisă. Sunt singură deseară...
Arlechinul a văzut-o. Era urâtă rău, dar nu într-atât de urâtă încât să riște o arestare.
- La cât închizi? a întrebat-o el.
Femeia i-a răspuns și strângerea de mâini a pecetluit înțelegerea pentru câteva ore de bine reciproc. Binele lui urma să fie o porție de carne de țestoasă, ceva băutură mai acătării ori țigări de import, că vânzătorii, știa el, mereu își făceau parte din bunătățile ce le intrau în magazin.
Ar fi vrut să plece dar lumea nu se mișca de acolo. Mahalagioaica l-a tras spre ea pe omul cu ochi roșii, a luat poziția de dans și au început să valseze. După ea și ceilalți nemulțumiți. Arlechinul valsa de unul singur, nu care cumva s-o facă geloasă pe vânzătoare și ea să-l deconspire.
Polițistul s-a apropiat din nou. Era de datoria lui să împrăștie mulțimile. Doar că atribuțiile lui se terminau acolo unde începea dansul...