Dintr-o dată, absolut pe neașteptate, a venit primăvara. Asta era probabil explicația veseliei prostești ce mă cuprinsese subit. Pe de altă parte, chiar nu cred că e ceva cu totul normal să te trezești dintr-o dată vesel, așa cum nu-mi mai amintesc să fi fost vreodată, și asta doar pentru o simplă schimbare climaterică. Am auzit de dureri produse de scăderea presiunii atmosferice, de înrăutățirea stării de sănătate a bolnavilor de reumatism în zilele ploioase, dar să te apuce așa, subit, o veselie aproape nebună, nu putea să fie decît semnul unei boli, una probabil foarte gravă.
Cred că la fel gîndiseră și ei cînd, în toiul nopții, mi-au bătut la ușă. Era trecut de 12 noaptea, dar eu nu adormisem încă. Stăteam în pat, nu puteam să adorm. Priveam luminile reclamelor din stradă care, nu se știe cum, se reflectau pe tavanul camerei mele.
Le-am deschis zîmbind. Deja erau două lucruri pe care mi se întîmplă foarte rar să le fac. Primul este acela că nu prea deschid ușa mea la nimeni, asta, de fapt, pentru că niciodată nu vine nimeni la mine, nu mă caută nimeni, de ce ar face-o? Al doilea este acela că zîmbeam, zîmbeam cu toată fața, cu toată ființa mea, iar ăsta e un lucru la fel de rar ca și primul și are o explicație la fel de logică și anume că, în general, nu prea am motive suficient de bune pentru a face asta.
Zîmbeam prostește și așteptam să spună ce vor de la mine. Ei mă priveau cu răceală, ca pe un exponat ciudat, nu spuneau nimic. În definitiv, ar fi trebuit să-mi dau seama despre ce e vorba. Era, probabil, tot efectul bolii necunoscute de care sufeream, căci orice om normal înțelege, atunci cînd vede doi infirmieri îmbrăcați în hainele lor specifice și care se prezintă la ușa lui cu un cărucior cu rotile, orice om normal, cred eu, înțelege despre ce e vorba. Eu însă stăteam în pragul ușii și zîmbeam prostește astfel încît ei au fost nevoiți să mă ia de brațe și să mă așeze ușurel în scaunul cu rotile.
Se purtau frumos, erau foarte atenți cu mine, așa că, după ce m-am făcut comod, le-am mulțumit. Nu știam nici eu pentru ce, dar le-am mulțumit. Ei au îngăimat un cu plăcere și am luat-o din loc. Bărbatul împingea căruciorul, în timp ce femeia țopăia pe lîngă noi. Mergeam, probabil, prea repede, iar tocurile ei scoteau un sunet care semăna, mă gîndeam eu, cu zgomotul pe care-l făceau vechile mașini de scris. Era un fel de țac-pac, fiecare literă avea un fel al ei de a lovi banda de indigo, fiecare avea un sunet specific, aproape că-mi venea să o întreb dacă scrie ceva. Nu cred că mi-ar fi răspuns.
În rest, ce pot să spun? Impresia mea inițială a fost că cei doi infirmieri ai mei sunt muți. Se înțelegeau din semne, nu aveau nevoie să-și vorbească. Iar cu mine... cu bolnavii chiar nu prea ai ce să vorbești. Mă gîndesc că și eu, dacă aș fi infirmier...
Eu eram însă vesel, chiar nu știu de ce, mă gîndeam la niște lucruri de care nu-mi mai amintesc acum, iar toate astea erau, evident, semnul unei boli grave, devastatoare. Abia după ce m-am urcat în ambulanță, infirmiera mi-a vorbit.De fapt, ăsta e un fel de a spune, căci vorbele ei era monotone, mereu aceleași, aveam senzația că le are înregistrate pe un suport oarecare, iar acum nu face altceva decît să apese pe butonul de Play. Ca să fiu foarte exact, din cînd în cînd, la intervale aproape regulate, mă mîngîia pe mîna stîngă și-mi șoptea, fără să mă privească în ochi, că e bine, că totul o să fie bine. O să vezi, totul o să fie bine.
Eu zîmbeam și mă dureau obrajii de la zîmbetul ăsta ce-mi schimonosea fața, atîta doar că el venea de undeva din interiorul meu, nu puteam defel să-l opresc. Știam că ar fi trebuit să fac și eu un efort, să cooperez cumva, să opresc cumva zîmbetul ăsta, să-l ucid înainte de a urca din piept, să-l sufoc încă înainte de a ieși din gît, să-i crăp capul cu o piatră încă înainte de a mi se lipi de față. Nu făceam nimic din toate astea, zîmbeam și priveam ochii albaștri ai infirmierei. Nu era frumoasă, de fapt, dacă mă gîndesc mai bine, era urîtă de-a binelea, dar avea niște ochi albaștri, frumoși, migdalați, ca de chinezoaică. Păreau ochii altcuiva, lipiți, din greșeală pe fața ei. Tocmai de aceea, îmi spuneam eu, pentru ochii ei albaștri, pentru ochii ei, atunci cînd mă voi face bine, o voi cere de nevastă. Ideea asta mă amuza și mai tare și agrava probabil zîmbetul și, implicit, boala mea, ceea ce o făcea pe infirmieră să fie tot mai îngrijorată și să repete tot mai des cuvintele acelea ce păreau un descîntec sau o vrajă. O să vezi, totul o să fie bine.
În rest, drumul pînă la spital nu a rămas în mintea mea decît legat de ochii aceia albaștri, de chinezoaică, și, poate, de virajele luate în viteză și, din cauza cărora, trebuia să mă prind, cît puteam de tare, de mînerul de plastic din stînga mea. Ba nu. Mai era ceva: sirena ce urla în noapte, doar că mie mi se părea că o aud de foarte departe, ca un țipăt al unei păsări rănite, prelung, nesfîrșit.
Apoi, spitalul mi s-a părut complet necunoscut, dar asta nu avea cum să mă mire. În primul rînd că, avînd în vedere însingurarea în care mă închisesem ca un melc ce-și construiește o platoșă împotriva tututor lucrurilor exterioare, era normal ca multe lucruri din afară să mi se pară complet străine, iar, pe de altă parte, întunericul face ca lucrurile să capete contururi noi. De fapt, ar fi trebuit să spun altfel, și anume că bezna face să se topească contuturile lucrurilor, să se dizolve, să plutească într-o ceață a posibilității și a nedefinitului, astfel încît nu ar fi nimic de mirare, cred eu, dacă în bezna asta nu mi-aș mai recunoaște propria mînă sau propriul chip.
Apoi lucrurile s-au precipitat puțin, căci am pornit într-o goană nebună prin labirintul coridoarelor pustii. O lumină lăptoasă acoperea totul cu o pulbere strălucitoare, părea că neoanele din tavan chiar plouă lumină în bobițe mici, iar acestea, ca niște mici cristale, sunt răspîndite peste tot. Era o imagine aproape poetică. M-am gîndit atunci că poate, tot din cauza bolii vedeam așa și, Doamne ferește, puteam să fiu atins, din cauza bolii, și de fiorul poeziei. Era ciudat totuși. Lumina asta, poetică sau nu, avea puterea de a modifica lucrurile, căci te făcea să te îndoiești de consistența lucrurilor din jur.
Eu stăteam comod în scaunul cu rotile și încercam să privesc lucrurile cu o anumită detașare, ca și cînd toate astea nu ar fi avut nici o legătură cu mine, infirmierul tropăia în spatele căruciorului, gîfîia, mai avem puțin, zicea el, nu îl vedeam , privirea aluneca peste faianța albă ce acoperea pereții, neoanele și podeaua de beton finisată cu bucăți inegale de marmură, liniștea și pustiul din jur. Părea un spital părăsit, abandonat, doar noi, alergînd inutil pe culoarele ce-și modificau forma și consistența ca o gelatină albă, păstoasă, chiar am vrut să-i spun asta infirmierului meu, uneori aveam senzația că ne-am rătăcit, am pierdut drumul, ajungeam într-o fundătură, ne întorceam, o luam pe alte culoare, mereu în viteză, eu stînd comod în scaunul cu rotile, de ce ne grăbim așa, voiam să-l întreb, huruitul roților pe podeaua placată cu bucăți de marmură mi-ar fi acoperit vorbele, nu avea nici un rost să-l întreb nici măcar încotro, către ce, nici o întrebare nu-și mai avea rostul, culoarul care uneori se îngusta foarte mult încetase să mai aibă forma corectă, cea pe care o știm cu toții, devenea aproape cilindric, ca un tub lung, sau ca intestinul unui animal monstruos, tot felul de gînduri ciudate îmi treceau prin minte, din nou ajungeam într-o fundătură, din nou trebuia să ne întoarcem, aveam senzația că nu vom ajunge niciodată, niciodată, niciodată, atunci m-am întors pe jumătate în scaun, fața infirmierului, asudată, era obosit, săracul, mie ce-mi păsa, comod, în scaunul cu rotile, în timp ce el fugea, împingînd, mă gîndeam din nou la ochii albaștri ai infirmierei în timp ce priveam fața aceea asudată, apoi am văzut că avea și mîinile ocupate, hai că asta era prea mult, un fel de teatru comic-absurd, în mîna stîngă avea un ghem de sfoară albastră pe care-l deșira în timp ce împingea cu burta și cu mîna dreaptă scaunul meu cu rotile, asta-i bună, probabil așa-i aici procedura, în spitalul ăsta, peste tot sunt reguli și proceduri, cînd ajungeam într-o fundătură trebuia să înșire sfoara la loc în ghemul albastru, era destul de ridicolă treaba asta, dar probabil că eu, un profan, nu înțelegeam, nu aveam cum să înțeleg, și, în definitiv, așa cum stăteam, pe jumătate întors în scaunul meu cu rotile, deja simțeam și eu o parte din oboseala lui, încercam să particip și eu, să-l ajut, dac-aș fi putut, m-aș fi făcut mai ușor, sau altceva, nu știu ce, mă simțeam aproape vinovat.