agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-03-12 | [This text should be read in romana] |
Făclii pe Nil
Un vânt liniștit, abia perceptibil, răcorea vastele întinderi de ape ale uriașului Nil, făcând ca pe luciul său să călătorească valuri blânde, în rânduri multe, repetându-se la nesfârșit. Mulțumită acestui vânt, aerul din Delta era plăcut, cald și mângâietor. Dulceața acestei mângâieri făcea ca toate întinderile de ape, ca și malurile și ostroavele, să pară daruri ale Cerului pentru locuitorii din ținut. La marginea apelor Nilului, se afla bogăție de stufăriș, de trestie inundată de ape și de smârcuri de copaci, între care, cel mai sus se înălțau palmierii. În lagunele de la marginea fluviului răsăreau vegetații încântătoare de lotus, înflorind maiestuos. Mai erau și pâlcuri de papirus cu coroane armonioase, lucitoare, reflectând bunătatea și lumina soarelui. Dincolo de tufărișul înfrățit cu ape, se vedeau maluri înalte, galbene precum spicele grâului, pe care creșteau pâlcuri de pomi mândri, veșnic verzi, de palmieri și livezi de măslin ori de rodii. Dacă urcai dinspre fluviu malurile înalte, arse de soare, rămâneai uimit la vederea canalelor nenumărate ale Nilului, prin care curgea apa, purtând nămolul roditor, ce dădeau viață unei vaste întinderi din Egipt, un ținut plin de ostroave domoale, de canale, de ogoare și heleșteie bogate în pește. Locul în care are loc povestirea noastră, era situat chiar pe un ostrov întins și înalt de lângă apele cele mari ale fluviului, înconjurat de malurile înalte. Sus, pe creasta colinei, se vedea un sat, precum miile de sate din Deltă, cu căsuțe mărunte, multe, pierdute printre pâlcuri de copaci de rodii, curmale și măsline, iar peste toate, cel mai încântător, străjuiau pâlcurile de palmieri. Ajungând în satul de pe ostrov, găseai o priveliște care impresiona ochiul : căsuțe făcute din cărămizi de lut cu paie, acoperite cu împletituri de papură. Printre acele căsuțe multe și sărăcăcioase, se vedeau slabe garduri din împletituri de stuf. Rareori, în acele ocoale din jurul caselor, apărea câte o vită nu prea prosperă, câteodată vreo doua-trei oi, sau vreo capră. Păsări nu erau prin curte, dar erau destule prin Deltă, trebuiau doar vânate. Mult mai mare animație era pe terenul de pășunat de la marginea satului, de lângă desișul de maquis. Acolo, pe imașul de pășune, se vedeau multe vite la păscut, sau câte-un vițeluș zburdalnic alergând cu coada pe sus. Apoi, apăreau o mulțime de copii alergând după vite, ori, cel mai adesea, jucându-se. Dincolo de aceste coclauri de pășune, se vedeau întinderi nu prea mari cu parcele de culturi de grâu, orz, ceapă și zarzavat. Deși mici, loturile de pământ erau îngrijite, frumos împrejmuite, chiar dacă nu prea prospere. Și mai pitoresc era când te apropiai de câte o căsuță simplă a locuitorilor din acel sat, care erau evrei, supuși în țara Egiptului. Ce atrăgea cel mai ades privirea era viața de familie din curtea gospodăriilor. Casele bieților oameni aveau cel mult două încăperi, folosite fiind ca magazii de cereale, dar și ca adăpost noaptea. În rest, toate acareturile și toate vasele de bucătărie erau prin curte, pe sub umbrare de frunze, sau pe jos pe rogojini, ori atârnate pe garduri și ramuri de copaci, să fie cât mai aproape, mai la îndemână, lângă vatra de foc. Dintre sutele de căsuțe, una atrăgea privirea cel mai mult. Era casa evreului Efraim. Ziua, o femeie tânără, Hannah pe nume, având fața arsă de soare și părul negru, înveșmântată în cămașă lungă, albastră și încinsă cu sorț de împletitură de papirus în jurul taliei, muncea de dimineața până seara pentru asigurarea hranei pentru familie. Treaba cea mai importantă a ei era să râșnească boabe de grâu pentru făină, din care cocea turte. Pe jos, în bucătăria din curte, așternute pe rogojini de stuf, erau frunze de salate și rădăcini de plante ce așteptau să fie fierte. Doi copii mici, un băiețel și o fată, Levi și Talya, cu pielea înnegrită de soare, dar curați și cuminți, mai mult despuiați decât îmbrăcați, stăteau așezați pe o rogojină, așteptând răbdători să fie gata turtele și fierturile pregătite de mama lor, apoi să fie chemați la masă. În zilele bune, prin oalele de lut din cămară se mai găseau anumite bunătăți : pește prins din fluviu sau din iazuri, măsline, curmale, lapte, sau, cine știe, poate chiar faguri de miere. Nici n-au terminau copiii cei mici și Hannah să mănânce, că la portița scârțâitoare de la intrarea în curte se iviră doi băieți mai măricei, tuciurii din cauza arșiței soarelui, cu ochi mari, negri, uitându-se întrebători dacă e gata pregătită masa de cină. Hannah îi întâmpină cu îngrijorare și duioșie de cum intrară în curte. - Băieții mei, Tamir și Menahem ! V-ați întors ? Ați găsit ceva pe fluviu ? întrebă ea, cercetând cu privirea coșurile împletite cu care veniseră băieții. - Nu prea multe, mamă… Uite aici, niște pești mărunți. Am mai găsit câteva ouă de rațe sălbatice de prin cuiburile de pe mal. Aici am adunat niște curmale. - Să-i mulțumim lui Iehova că v-ați întors cu bine, și că ați adus câte ceva de mâncare ! După ce vă săturați, mai aveți treabă de făcut, aveți de adus văcuța acasă de la pășune, și să mai aduceți niște vedre de apă din canal, că vine tatăl vostru de la muncă și să aibă apă să se spele, apoi să mai aduceți câte o sarcină de trestie uscată pentru foc… - Facem cum spui tu, mamă ! Dar acum dă-ne ceva de mâncare, că suntem flămânzi ca niște șacali, îi răspunse Tamir, băiatul cel mai mare. - Veniți, băieții mei, să vă dau turte și niște fiertură de legume și câte un pește ! Dar să spuneți mai întâi rugăciunea pentru masa de cină, îi învăță Hannah cum trebuie să trăiască niște copii buni al lui Iehova. După ce copiii din preajma casei lui Hannah se liniștiră, și fuseseră hrăniți cât de cât, pe când întunericul începea să cuprindă satul și întinderile Deltei, la poarta căsuței apăru un om înalt, ars de soare, cu păr negru, cârlionțat, și cu o bocceluță în mână. - Efraim ! Ai venit ? Aveam grijă să ajungi cu bine acasă ! Vino să te îmbăiezi și să-ți pun ceva de mâncare, zise Hannah, liniștită că i-a ajuns cu bine soțul acasă. - Bine te-am găsit, Hannah ! Copiii sunt bine ? - Mulțumesc lui Iehova, copiii au mâncat și sunt bine. S-au culcat deja. - Vreau să mănânc și eu ceva, că nici nu mai văd de foame ! Mâncă și Efraim din ce îi pregătise Hannah, adică, mai bine spus, din ce rămăsese după ce Hannah hrănise copiii. Mulțumi lui Iehova că toate au fost bune în ziua aceea, apoi îi zise soției sale : - Hannah, nu ai niște frunze de leac să-mi oblojesc piciorul? Azi mi-a căzut o piatră pe picior și mi s-a umflat glezna. Mi-e teamă să nu se umfle și mai tare, încât să nu pot merge mâine la lucru. Dacă mă vede beteag, ispravnicul faraonului nu mă primește la muncă, și atunci ce ne facem, de unde arginți pentru grâu ! - Vai, dragul meu Efraim ! Stai să caut, să văd ce leacuri mai am ! Să ne rugam lui Iehova să te faci bine până mâine! Familia se culcă să se odihnească, urmând ca a doua zi, dimineața, pe lumină, Efraim să-și vadă copiii înainte de a pleca la lucru. Dacă pe ostrovul evreilor, pe izlazul de pășune, copiii, vitele și păsările puteau umbla în voie în toate părțile, nu același lucru se putea spune despre ostrovul vecin, în amonte pe Nil, aflat de asemenea în vecinătatea uriașului fluviu. Acest ostrov era mult mai întins decât cel al evreilor, și se vedea că era mult mai multă prosperitate pe el - lanuri de grâu întinse și copaci de multe soiuri plantați armonios și în șiruri frumoase. Pe acel ostrov se vedeau izlazuri unde pășteau mari cirezi de vite, cămile și turme de oi, păzite cu strășnicie de slugile stăpânului locului. Într-adevăr, toate pământurile acelui ostrov erau ale unui bogat egiptean, Asenath pe nume. Acesta avea un conac mare, în întregime de piatră, cu bolți înalte, hambare și grajduri multe în preajmă. Alături de conacul cel prosper al egipteanului, se afla un eleșteu cu suprafața lucioasă ca o oglindă, ale cărui ape erau tulburate, când și când, de pești răpitori, care se aruncau în aer după insecte. Seara, după ce se domolea căldura zilei, la conacul cel mare al egipteanului se dădeau ospețe, la care erau invitați toți prietenii săi de prin ostroavele vecine, dar și multele rubedenii care trăiau chiar în conacul său. La acele ospețe, se întindeau mese lungi, încărcate cu multe bunătăți, iar musafirii erau răsfățați cu dansuri și cu muzici de harpe și fluiere. Pe Asenath, stăpânul moșiei, evreii din ostrovul vecin îl vedeau rar. Dimineața, după ce soarele răsărea și lumina bine întinderile, ieșea și el din conac într-o trăsură trasă de doi cai, ca să-și inspecteze holdele și izlazurile cu cirezile la pășunat. Era vai de slugile prinse în neorânduială în acele inspecții ale stăpânului. În sezonul când, lucrările pe ogoarele ostrovului erau în toi, începând cu inundațiile Nilului și până la strângerea și treieratul recoltelor, vedeai pe câmpurile egipteanului sute de lucrători cu ziua, bieți oameni săraci, egipteni sau evrei, veniți să câștige câțiva arginți, cu care cumpărau grâu, tot de la acest stăpân. Egipteanul era lacom, sporea prețul cerealelor an de an, ceea ce neliniștea mult pe bieții nevoiași osândiți să muncească, și apoi să cumpere grâu tot de la el. Asenath era un stăpân hapsân, nu vedea bine faptul că evreii din ostrovul de alături aveau și ei niște ogoare, e drept, foarte mici, sau că aveau niște animale pricăjite. Vedea cu ochi răi că o parte dintre evrei se descurcau cu ce aveau și cu ce primeau muncind pe digurile faraonului, și nu mai veneau să muncească pământurile sale. Asta îl înfuria, și punea slugile sale să provoace cât mai multe șicane evreilor din satul vecin, fie să le distrugă cumva ogoarele cu turmele sale lăsate fără de căpătâi să hălăduiască pe ostrovul evreilor, fie luând uneori cu japca din vitele evreilor pentru diferite pricini oricât de mici. De bună seamă, aceste fapte supărau cât se poate de mult pe evreii din sat, dar aceștia știau deja că nu e bine să ridice brațul împotriva puternicului egiptean vecin. Mai știau și învățătura din străbuni, că Iehova dă încercări în viață, ca tot omul să învețe să rabde, să nu întoarcă rău pentru rău. Iehova este singurul care trebuia să facă dreptate între oameni, nu să-și facă dreptate ei cu propriile mâini. Se întâmplase odată ca, în urma unei hălăduieli a vitelor din turma egipteanului printre lanurile evreilor, să dispară vreo două vite mari, care ieșiră lipsă la numărătoarea de seară a vitelor făcute de slugile sale. Se înțelege, Asenath se înfurie rău de acest fapt, și dădu poruncă să fie luate de la evrei de două ori mai multe vite decât cele dispărute. Slugile îndepliniră întocmai porunca stăpânului, năvăliră a doua zi la prânz pe ostrovul evreilor, luară la nimereală patru vaci de lapte mai arătoase și le mânară la stăpânul lor. Acesta dădu poruncă, vitele luate să fie duse în grajdul cel mare și să fie însemnate ca fiind ale lui. Printre cele patru vaci luate din izlazul evreilor, era și singura văcuță a lui Efraim. Seara, fu jale mare în casa lui Efraim. Hannah își jelea văcuța dispărută : - Vai de noi, vai de noi, săracii ! Ce-o să ne facem fără văcuță ? De unde o să mai avem lapte pentru copilașii noștri ! - Liniștește-te, Hannah ! îi spunea Efraim, soțul ei venit de la muncă. Iehova e sus, vede tot, va avea El grijă să-l pedepsească pe egiptean ! În zilele următoare, slugile lui Asenath găsiră niște urme de piei din vitele dispărute ale stăpânului, dar asta în niște mlaștini de lângă un canal în care vitele intraseră și nu mai puteau ieși. De bună seamă, noaptea, crocodilii care atâta așteptau, veniseră de hac vitelor rătăcite. Deși se găsise motivul dispariției vitelor din cireadă, egipteanul hapsân nu dădu poruncă să fie înapoiate vitele luate cu japca de la evrei, ci, mai degrabă, paguba să fie la ei, nu la el ! În același an, când băieții lui Efraim, - Tamir și Menahem - , găsiră o pereche de boi ai egipteanului încurcați într-o râpă, de unde nu mai aveau cum să iasă, băieții alergară acasă la mama lor să spună ce pățiseră boii stăpânului. Hannah îi învăță pe băieți să nu se răzbune pe asupritorul lor, deși acum aveau ocazia cea mai bună, ci, mai degrabă, să alerge la conacul acestuia și să spună acolo despre necazul cu boii. Veniră slugile lui Asenath și tăiară stufărișul izbutind să elibereze boii din hățișul acela din râpă. Plecară apoi cu boii spre grajdurile stăpânului, fără să rostească măcar un cuvânt de mulțumire băieților evrei care făcuseră o faptă bună. - Nu fiți mânioși pe comportarea egiptenilor ! Iehova vede toate faptele voastre, și cele bune și cele rele. El face dreptate ! Avea stăpânul egiptean un singur fiu, pe Rameses, nici doisprezece ani nu împlinise atunci. Era un băiat frumos la chip, înalt pentru vârsta sa, cu ochi verzi, mari, și cu păr negru ca pana corbului. Când se înălță mai mult băiatul său, Asenath nu știa cum să-l mai răsfețe și cum să-i intre în voie. Ca să-l bucure cel mai mult, îi construi o ambarcațiune nu prea mare, dar frumos ornamentată, potrivită pentru plimbări pe Nil, mai scurte, ori mai lungi. Pentru aceste plimbări, Asenath avea câteva slugi credincioase, năimite să vâslească ambarcațiunea pe apele mari ale Nilului, ape care, deși liniștite în aparență, ofereau și multe capcane, ochiuri de margine în care apa se învârtea, mlaștini, iazuri între ostroave, sau hățișuri de stufăriș. Erau periculoase călătoriile pe Nil, din cauza crocodililor, pe care-i puteau întâlni pe fluviu unde nu te așteptai. Prin urmare, Rameses avea voie să facă expediții pe Nil doar însoțit de slugile de nădejde ale lui Asenath. Și ce mult îi plăceau băiatului aceste călătorii pe fluviu, câteodată lipsind de-acasă chiar și o lună. Aceste plimbări pe Nil mai aveau și menirea de a poposi pe anumite ostroave din Deltă, în care se știa că sunt gazele frumoase de vânat. Deși era atât de tânăr, lui Rameses îi plăcea nespus să întindă arcul și să ochească zglobiile gazele. Însoțit de servitorii lui Asenath, Rameses avea uneori privilegiul să lase ambarcațiunea la mal, și să înnopteze prin ostroave nelocuite, deșertice, ca să asculte glasurile pustiului, în miez de noapte. Avea o mare plăcere să asculte glasurile Deltei, în noapte grea, în toată sălbătăcia ei. Când revenea din acele plimbări îndepărtate, Rameses era parcă altul și avea atâtea de povestit părinților și prietenilor săi. Uneori revenea acasă și cu pradă cât se poate de interesantă : fazani, ibiși, gazele, ori vulpi. De la o vreme, tânărului fiu de egiptean, Rameses, îi răsăreau în minte doruri de ceva palpitant, ceva nemaipomenit. Doruri de-o călătorie de pomină, să fie doar el singur, să nu știe nimeni spre ce zări a plecat. Visase niște ostroave minunate în avalul Nilului, unde se afla un rai de păsări ibis maiestuoase, care înotau mândre printre coroane de papirus și flori de lotus. Doar că, până acolo era cale lungă pe ape, iar Asenath n-ar fi dat voie ca fiul său să călătorească atât de departe, căci nu se știa ce putea păți băiatul într-o astfel de călătorie, unde putea întâlni multe pericole, tâlhari, sau crocodili uriași, pe care era mai bine să nu-i întâlnești. Totuși, cu cât îi era interzis lui Rameses să ducă la îndeplinire o astfel de călătorie pe Nil, cu atât, în mintea sa, creștea dorul de aventură. Așa că, într-o zi, pe când slugile dormeau somnul de după amiază, Rameses ieși pe furiș din casă, ajunse la malul fluviului, dezlegă ambarcațiunea sa cea faimoasă, și începu să vâslească din răsputeri. La început, ambarcațiunea se mișca greoi, trebuind să trudească din răsputeri la vâsle, ca s-o urnească. Dar asta până când se văzu în largul fluviului, iar acolo ambarcațiunea prinse viteză și începu să salte zglobie pe valuri, la vale. Doar peste puțin timp, Rameses își dădu seama că nu mai are putere s-o stăpânească, ambarcațiunea nu-l asculta, și începu să plutească săltând în derivă la vale. Speriat și neputincios, urmărea cum ambarcațiunea fuge amețitor de repede pe ape, cum trece pe lângă maluri înalte, întortocheate, cu viteză și mai amețitoare, se apropie de un ostrov, apoi se izbi cu trosnet de un dig, se sparse, și începu să ia apă. Rameses rămase descumpănit, neștiind ce să facă. Barca se scufunda repede. Văzând că apele fluviului înghit ambarcațiunea, sări în apă, înotând vânjos să ajungă la mal. În acele momente văzu pe ape o nălucă neagră care se ascunse în apa fluviului, ca apoi acea creatură să se izbească sub ambarcațiune și s-o înece de tot. Era un crocodil din apele fluviului, furios pe cel care a îndrăznit să-i încalce împărăția. Cât timp acea fantomă neagră se lupta cu ambarcațiunea, Rameses înota voinicește să ajungă la stufărișul de pe mal. După ce, speriat, izbuti să ajungă la ostrov, simți o durere mare la un picior. Ceva îl trăgea puternic de pulpa piciorului. Cu ultimele puteri se agăță de crengile de pe mal, apoi abia urcă într-un curmal sălbatic. Speriat, mai văzu o creatură nu prea mare care se zvârcolea furioasă în apa de lângă țărm. Pesemne era un crocodil mai mic, adică un pui. Așa se explică de ce acea dihanie nu-l înghiți cu totul. Dar piciorul său era sfâșiat și sângera tare. Rameses, cuprins de frică, urcă în curmal, și începu să strige. Vocea lui se pierdea în întuneric, iar ecouri lungi și surde se reflectau de maluri și se întorceau la el, îngânându-l parcă. Era noapte neagră, sinistră. La un moment dat, auzi niște urlete. Dinspre tufărișul de maquis, pe maluri, venea o ceată de șacali, și prin noapte li se vedeau trupurile întunecate și ochii aprinși ca niște tăciuni. Urlau sinistru. Rameses era disperat și începu să strige și mai tare după ajutor. Deși era urcat în curmal, fiarele îl înconjurau, simțind mirosul sângelui. El tremura în copac, copleșit de deznădejde. Fiarele fioroase așteptau răbdătoare sub curmal, ca Rameses rănit să piardă puterile și să cadă. În aceeași seară, în amurg, Tamir și Menahem, băieții cei mari ai evreului Efraim, ieșiseră cu o luntre, improvizată chiar de ei, pe Nil, să viziteze malul unui ostrov în aval, bine știut de ei, cu gândul să prindă niște păsări în cuiburile lor făcute în mal, păsări amețite de somn și întuneric. Au mai făcut ei asemenea expediții nocturne, din care, de obicei, se întorceau cu pradă frumoasă. Le plăcea să stea pe Nil, în noaptea târzie, și știau tot ce se petrece pe întinderea fluviului. Aveau frică de crocodili, dar știau bine locurile în care bântuiau aceștia, și le ocoleau. De asemenea, trebuia să fie cu ochii în patru, să nu dea ochii cu tâlharii de pe fluviu, sau cu vânători egipteni, căci nu ar fi ieșit în câștig dintr-o asemenea întâlnire. Mergând ei cu pluta, așa, de-a lungul malurilor, auziră, pe aproape, urlete de șacali. Nu le era frică de șacali, deși se înserase, căci ei erau pe plută, departe de mal. Dar auziră și strigătele disperate ale unui băiat. Acele sunete îi înfricoșară, căci vaietele băiatului erau sfâșietoare. Băieții își dădură seama că strigătele nu sunt o glumă, că cineva are mare nevoie de ajutor. Cu mare băgare de seamă, cu ochii după spinările crocodililor pe ape, se apropiară de ostrovul de unde veneau strigătele unui băiat. Chiar vedeau spinarea unui crocodil care umbla prin preajma malului. Deși era întuneric beznă, văzură și ambarcațiunea răsturnată și împotmolită în stufăriș. Se apropiară mai bine să vadă ce e cu acea ambarcațiune. Se lămuriră imediat – era ambarcațiunea lui Rameses, pe care o știau. Curând se lămuriră și de unde veneau strigate care implorau ajutor. În plin întuneric, ochii lor, obișnuiți cu bezna, văzură băiatul cocoțat în curmal, iar la câțiva pași de pom văzură ceata de șacali urlând, așteptând agonia rănitului din copac. L-au recunoscut pe Rameses, care avea pe cap o pălărie împletită din papirus și cu pană de vultur ca podoabă. Atunci, Tamir strigă fratelui său mai mic : - Rameses e în pericol! Fugi în sat și cheamă ajutoare, să vină să-l scape, iar eu stau aici, să-l apăr ! Atunci Menahem, băiatul mai mic, sări de pe plută în apă, se cățără pe mal, și fugi cât se poate de repede spre sat, să dea de veste. Șacalii nu-l urmară, aveau ei pradă chiar la doi pași de ei. Celălalt băiat, Tamir, sări din luntre în apă, înotă spre ostrov, să încerce să-i dea ajutor lui Rameses. Luă și o vâslă cu el, să aibă cu ce să se apere. Șacalii îl înconjurară de îndată. Urcă sprinten în același copac unde era Rameses. Piciorul lui Rameses sângera neîncetat, sfârtecat de colții crocodilului. Văzând asta, Tamir scosese brâul său de la mijloc, cu care înfășură strâns piciorul rănit al băiatului, să nu mai piardă sânge. Șacalii așteptau fioroși și nerăbdători. Nu trecu mai mult de un ceas, până când, în amurgul serii ce stăpânea toate întinderile Deltei, în depărtare, dinspre satul evreiesc din amonte, se iviră făclii aurii, pâlpâitoare, mișcându-se pe apele Nilului. Făcliile acelea se apropiau, creșteau. Se vedea cum adierea brizei de noapte lungea flacăra luminilor. Când se apropiară, se văzu că acele lumini erau pe luntrii ale sătenilor evrei din sat, alarmați de Manahem, băiatul evreului Efraim. Veneau sătenii de zor, să dea ajutor băiatului stăpânului lor, Asenath. În fruntea sătenilor era Efraim, alături de Menahem. Plutele ajunseseră la ostrovul unde cei doi băieți, Rameses și Tamir, tremurau de frica șacalilor fioroși. Văzând luminile aproape de ei, șacalii s-au topit în întunericul dens al stufărișului de papirus. Sătenii ajunseseră repede la ostrovul unde îi așteptau cei doi băieți, îl salvară pe fiul stăpânului, îl așezară pe o luntre și-l duseră acasă la Asenath. Aici fusese tratat degrabă de vraci. Rameses nu știu să spună cine erau băieții care îi veniseră în ajutor, că nu-i cunoștea. Efraim, urmat de Tamir și Menahem, se întoarseră la casa lor. Hannah lăudă pe băieții ei pentru dovada lor de sacrificiu pentru un om aflat în mare necaz, chiar dacă era vorba de odrasla unui egiptean atât de nedrept cu evreii din satul lor. Mai trecură câțiva ani, și băiatul stăpânului Asenath crescu mare, voinic și frumos, bun de însurat. Dar și copiii evreului Efraim crescură, devenind acum tineri de admirat în satul lor. Rameses, ori de câte ori trecea cu ambarcațiunea sa pe Nil, admira priveliștea satului de evrei, cu palmieri frumoși pe coline și cu tineri și copii mulți jucându-se la umbra palmierilor. În aceste plimbări pe ape, de-a lungul malului fluviului, îi plăcea să admire, de departe, chipurile evreilor tineri, în haine albe, lungi, cu podoabe colorate cusute la brâu și la poale, care păreau atât de fericiți în satul lor. Într-o vreme, Rameses remarcă un grup de fete care stăteau pe colină sub umbrar și se uitau spre fluviu când trecea el, iar unele dintre ele, recunoscându-l, îi făceau semne cu mâna. Privind în fiecare zi la ele, avea să remarce din tot grupul de fete una deosebită de toate celelalte. Era strălucitoare, cu fața ca un trandafir, cu rochie ca de lotus. Era Talya, singura fată a evreului Efraim, care crescuse și ea mult în ultimii ani. Rameses, de când o descoperise, începuse să treacă mai des prin dreptul satului, și cât mai aproape de mal. Nu-și mai putea lua privirea de la fata de pe colină. Părea fata visurilor sale! Știa că nu avea voie să intre în satul evreilor, că nu l-ar fi lăsat slugile stăpânului, de teamă ca evreii să nu se răzbune pe Rameses, pentru multele nedreptăți pe care le făcuse Asenath sătenilor. Însă chipul fetei îl vrăjea, la fel ca și ținuta ei și părul negru ca abanosul. Astfel o urmărea Rameses de vreo trei ani. O știa deja bine, iar fata creștea și se făcea și mai frumoasă. Câteodată, o vedea muncind în preajma casei sale pe colină. Atunci înțelegea că fata nu e de el, că e fată săracă, și că nu i-ar îngădui niciodată părinții să aibă soție luată dintre oameni săraci. Dar Talya era fată cuminte și credincioasă. Mama o învățase să fie bună de inimă, gingașă cu cei săraci, dreaptă în tot ce rostea și făcea. În ce privește căsătoria ei, o învățase că cel mai bine e să aștepte până când Iehova îi va da un soț potrivit. Și, cine știe, poate toate lucrurile ar fi rămas așa, evreii cu viața în casele sărace din satul lor, iar Asenath cu ai lui și cu prieteni mulți, în palatul său cel întins. Dar a venit un an cu secetă mare, când Nilul își scăzuse apele aproape la jumătate. Peștii mureau în ochiurile dintre ostroave și eleșteiele lipsite de apă. Crocodilii se ascunseseră în mâl. Rezervele de cereale ale sătenilor evrei se terminaseră rând pe rând, iar foametea neagră coborâse printre vitele și locuitorii satului. Singurul care mai avea cereale era stăpânul Asenath. Prețul grâului în Delta urcase mult de tot. Săracii vânduseră tot ce aveau mai bun, și animalele, și lucrurile, dar tot nu scăpau de foamete. Atunci începură să vină la stăpânul egiptean cel bogat, la Asenath, să cumpere grâu. Când nu mai avură nici argint, nici lucruri, nici vite, începură să ceară egipteanului grâu, cu împrumut. Dar acesta, văzând cât de strâmtorați erau evreii, își zise că acum era prilejul să-i înrobească pe vecinii lui săraci. Evreii, între robie și foame, chinuiți de marele necaz căzut peste ei, înălțau ochii spre cer și se rugau la Iehova, să le dea o speranță, o minune. În același an, umblând printre lucrurile sale vechi, Rameses, fiul cel tânăr și frumos al egipteanului Asenath, dădu de brâul cu care băiatul evreului îi învelise piciorul sfâșiat de crocodil. Rămase uimit aducându-și aminte de acel episod, de care uitase demult. Piciorul lui se vindecase chiar de atunci, dar mai erau semne multe pe pulpă. Abia atunci, Rameses începu să se întrebe oare cine erau băieții sătenilor care îl salvaseră de la moarte, acolo, pe ostrov, atunci când era înconjurat în noapte neagră de șacali fioroși. Într-adevăr, ce minunat îi venise acel ajutor providențial ! Dar cine erau acei băieți din sat, care își primejduiseră viața pentru a-l salva? Privind brâul înflorat, văzu ceva figurine cusute pe el, ca niște semne pe mijlocul brâului, cum era obiceiul evreilor. Nu încăpea îndoială că acei băieți erau evrei, poate chiar din satul de lângă moșia tatălui său. Gândindu-se mereu la acest lucru, îi veni în minte să întrebe pe toți săteni care veneau să cumpere grâu de la tatăl său, să afle cine erau salvatorii săi. Trebuia să dea de cineva care să-și aducă aminte că l-a scăpat de șacali în acea noapte de spaimă. Cel care ar fi zis ca el a fost atunci să-l salveze, Rameses l-ar fi întrebat de îndată ce semne erau cusute pe brâul salvator. Mulți tineri trecură pe la casa lui Asenath, dar niciunul nu afirmă că l-ar fi scăpat pe Rameses. În fine, când băieții lui Efraim, Tamir și Menahem, trebuiau să vină iar la egiptean să împrumute încă o măsură de grâu, Rameses îi întrebă și pe ei dacă sunt cumva cei care veniseră în ajutorul său. Da, băieții lui Efraim recunoscură că ei au fost aceia. Atunci Rameses îi întrebă : - Știți, oare, ce era desenat pe brâul cu care mi-ați înfășurat piciorul rănit, adică ce reprezentă acel desen? Tamir și Menahem nu mai știau. Tamir luă cuvântul și zise : - Nu mai știm ce era desenat pe brâul acela. Dar fug acuma până acasă, s-o întreb pe mama mea, Hannah, ea a cusut acele desene, ea trebuie să știe! Tinerii plecară grăbiți s-o întrebe pe mama lor. Se întorseseră repede și-i povestiră lui Rameses : - Mama zice că chiar ea a cusut pe brâul lui Tamir o turturea și un ibis, ca să recunoască brâul lui Tamir de cel al lui Menahem. - Ia să ne uităm, zise Rameses. Da, așa este. Desenele reprezintă o turturea și un ibis. Uitați-vă și voi aici ! Deci voi ați fost cei care v-ați pus în primejdie viața să mă salvați ! Veniți cu mine la părinții mei ! Ajunși în fața lui Asenath, Rameses povesti cum a fost cu întâmplarea aceea din ostrov, când era să-și piardă viața : - Acești doi băieți de evrei mi-au salvat viața! Unul dintre ei mi-a legat piciorul sângerând și m-a apărat de furia șacalilor, iar celălalt a fugit în sat să cheme luntrile în ajutorul meu! Asenath, ca și soția sa și ceilalți din palat, se minunară nespus de această regăsire a salvatorilor băiatului lor. De bucurie, Asenath dădu poruncă lui Tamir și Menahem să cheme la palatul său toată familia evreului Efraim. Se înțelege cu câtă recunoștință au fost primiți evreii în casa egipteanului. Dar cea mai mare uimire printre egipteni a fost apariția fiicei evreului, Talya. Nu mai puteau de uimire, cum de poate să crească într-o sărmană căsuță de evrei nevoiași, o asemenea frumusețe de fată! Și cel mai impresionat de neașteptata prezență feminină era, desigur, Rameses. Acum o vedea atât de aproape de el, că era cu totul transpus de frumusețea ei. Nu degeaba o urmărise atâta timp cu privirea de pe ambarcațiunea sa, uitându-se spre țărm, ori de cate ori trecea prin dreptul satului de evrei. Răsplata pentru fapta trecută și minunată a băieților lui Efraim a fost una de un mare belșug. Asenath, în fine, se deschisese la suflet. Văzând și frumusețea fiicei evreului Efraim, o ceruse chiar atunci de soție pentru fiul său, iar Rameses era în al nouălea cer de bucurie. Doar că, fețele lui Efraim și a soției sale, Hannah, erau cam prelungi de îngrijorare. Văzând aceasta, Asenath întrebă : - Oare voi nu sunteți bucuroși de propunerea mea de a căsători pe fiica voastră cu fiul meu, Rameses ? - Stăpâne puternic, Asenath ! luă cuvântul Efraim. E o mare cinste să dăm fiica noastră pentru un tânăr atât de strălucit cum e Rameses ! Dar avem o mare rugăminte. Îndură-te, stăpâne, de sufletul nostru și de al acestei copile divine. Ea a fost învățată să creadă numai în Iehova, și să nu se închine la niciun alt zeu ! Te rog, stăpâne Asenath, să lași libertatea fiicei noastre, Talya, să slujească mai departe acestui Iehova atotputernic al nostru ! Asenath se gândi mirat o vreme apoi răspunse : - Efraim, să fie după dorința ta și a fiicei tale ! Puteți sluji oricât și oriunde către Iehova al vostru ! La fel și fiul nostru, Rameses ! Acestea fiind spuse, Asenath vesti în toate ostroavele Deltei nunta fiului său, Rameses, cu încântătoarea fiică de evreu, Talya. La această nuntă au fost chemați toți evreii din ostrov, dar și mulți alții, de prin alte ostroave. Și cât de minunată a fost sărbătoarea de nuntă, în care mirii străluceau în haine atât de frumos colorate, cu coronițe de lauri pe frunțile lor și raze de încântare și fericire pe chipurile și în privirile lor ! De bucurie, Asenath porunci slugilor ca fiecare familie de evrei din sat să primească o măsură dublă de grâu, ceea ce îndulci nespus de mult situația acestora, în acel an de mare foamete și strâmtorare. Și mai dădu poruncă Asenath să fie înapoiate evreilor toate acele vite, care li se luară pe nedrept. Mulți ani de atunci înainte, pe malul uriașului fluviu al străvechiului Egipt, Rameses și Talya au trăit o viață frumoasă, plină de iubire și armonie. Iar evreii din ostrovul vecin au fost respectați și au trăit și ei în pace, ca buni și harnici vecini ai stăpânul lor. Așa răsplătește Iehova pe cei care fac fapte bune, și pentru care viața semenilor este la fel de prețioasă ca însăși viața lor! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy