Oricine ar fi spus că Laarisa cea înconjurată de nisipuri e un loc liniștit. Poate prea liniștit și cuminte. În care nu se întâmpla niciodată nimic.

Lanesta era negustor de ulei, iar prăvălia lui se găsea la colțul străzii ce cobora de la templu. Cu o seară înainte fusese nevoit să refuze un transport de măsline și încă era furios pe toată lumea. Nu-l putu îmblânzi nici măcar apariția zvârlugii de fată pe care o urmărea cu privirea la fiecare răsărit, când ea o zbughea cu regularitate prin poarta de vizavi. Nu știa cine este, iar de la el nu cumpăra niciodată ulei ca să aibă vreun prilej să o întrebe. Ea se pierdu și azi, la fel de rapid, pe străduța îngustă din fața magazinului, dar lui nu-i mai păsa.

I se înfățișă Aliando cu același zâmbet tâmp pe față ca de fiecare dată. Era sentinel la curtea seniorului, dar în acea dimineață era liber, lucru pe care îl celebra întotdeauna râzându-și de problemele celor din jur.

- Ai auzit cum s-au prăpădit măslinele de pe Kanda-Sil, hă?

Lanesta trecu după tejghea gândindu-se cum i-ar sta lui Aliando cu carafa de metal înfundată în scăfârlie.

- Auzi, tu n-ai altă treabă, așa-i? Fă bine și caută-mă peste o săptămână, da? Sau vino pe-aici când te-oi chema eu!

- Deci am auzit…

Spre țeasta pleșuvă a sentinelului porni o ploaie de boabe de soia.

- Hi, hi! Hai, c-am plecat!

În urma lui rămase o liniște binefăcătoare. Negustorul se aplecă deasupra unui registru îngropându-și capul în mâini. Răsuflă adânc o dată, de două ori. Apoi începu să murmure înfundat: „Mmmmm, hm, hm, hm!” O viespe începu să-i dea târcoale, sâcâindu-l. „Mda!” Încercă să o îndepărteze cu dosul palmei, își ridică privirea și se dădu speriat imediat un pas înapoi. Răsărit de nicăieri, în fața lui stătea un străin înalt și subțire care-l fixa cu doi ochi reci și adânci. Purta pe cap o pălărie roasă, cenușie, iar pe umeri o mantie până-n pământ, închisă până la gât cu nasturi de sfoară. Gluga era dată pe spate și era atât de largă încât l-ar fi putut cuprinde cu pălărie cu tot. Nu spunea nimic, doar îl privea nemișcat ca o statuie.

- Încă n-am deschis, îngâimă negustorul după ce înghiți o dată în sec.

Străinul îl privi în continuare la fel de înțepenit, fără să spună nimic. Lanesta înclină capul pe-o parte, se aplecă puțin înainte, îl fixă cu ochii mijiți și spuse rar, pe un ton sarcastic, de parcă s-ar fi adresat unui debil mintal:

- Nu am deschis încă, domnul meu.

Nu primi nici o reacție, decât aceeași privire neclintită. Străinul închise ochii încet, în timp ce negustorul îl fixa cu gura căscată. Apoi îi deschise la fel de agale de parcă avea pentru acea clipire tot timpul din Univers. Lanesta își lăsă capul pe spate, trecându-și degetele prin păr. Îi veni în minte o întrebare năstrușnică: „Oare cum ar suna boabele de soia rostogolindu-se peste borurile pălăriei străinului?” Îl mai măsură o dată din cap până-n picioare. Mantia avea cel puțin doisprezece nasturi de sfoară. Era neobișnuit acest sistem prin acele locuri. „Ca o ploaie pe un acoperiș de tablă?”

Negustorul intră în jocul străinului și-l privi la rându-i în tăcere. „Ia să vedem, care rezistă mai mult?” În spatele acelor ochi reci unduia doar albastrul lor, ca un fum. „Mmm, n-am răbdare pentru jocuri copilărești”. Lanesta își coborî privirea, închise pocnind registrul și se răsuci așezându-l în raftul de pe peretele din spate. Era mare, greoi și nu sta în locaș decât în picioare. Când se reîntoarse, străinul nu mai era. Mirat, se încruntă, privind cruciș spre cutele nasului. Își țuguie buzele uitându-se lung prin sticla ușii de la intrare, apoi prin vitrină, dar nu mai văzu pe nimeni.

Întreaga zi Lanesta nu se putu gândi decât la cei doi ochi albaștri, de fum. Parcă-i furaseră mințile, dar cel puțin îl făcură să uite de eșecul afacerii sale. Îl intrigase muțenia străinului, cât și modalitatea lui, perfect silențioasă, prin care se strecurase până lângă tejghea și apoi dispăruse aidoma.

În dimineața următoare încă nu coborâse în prăvălie, din apartamentul său de la etaj, când ochii îi căzură pe gazeta locală ce desfășura cu litere negre de-o șchioapă: „Străinul care ne-a vizitat și-a păstrat cu sfințenie tăcerea și identitatea.” Desfăcu ziarul pe masa bucătăriei. Editorialul de pe prima pagină era singurul lucru care merita să fie citit în toată gazeta și vorbea de fiecare dată despre ultimele noutăți, petele de culoare din târgușorul lor unde nu se întâmpla niciodată nimic. Uneori era ironic ori de-a dreptul sarcastic, alteori glumeț și distrat, alteori grav și serios, în funcție de subiectul asupra căruia se apleca. Acum era misterios și aluziv. Laarisa a lor nu număra mai mult de șase mii, șase mii cinci sute de suflete și toți citeau de dimineață, la ceai ori la cafea, articolașul cu pricina. Era la fel de regulat ca apariția fetei zglobii prin poarta de vizavi de prăvălie sau ca răsăritul soarelui roșu pe deasupra micii păduri din apropiere.

Azi vorbea despre străin. Era fără îndoială același străin cu pălărie roasă, care-l vizitase cu o zi în urmă. Un lucru era însă ciudat. „Ochii lui verzi m-au țintuit locului” mărturisea o precupeață pe care Lanesta o cunoștea, avându-și prăvălia cu câțiva pași mai sus de a lui. „A trecut și pe la zbârcita aia” gândi el, oarecum invidios. Un bătrân spunea că are ochii roșii ca focul în văpăi, iar un băiețaș fusese înspăimântat de privirea lui neagră și licăritoare. Pesemne editorialistul cercetase fenomenul și culesese mărturiile celor care intraseră în contact cu străinul. Aflase că mai vizitase poșta și școala, iar cineva putea jura chiar că-l zărise întârziind peste trei sferturi de ceas în parc, sub un copac, fără să se clintească. Asta o spunea directorul bibliotecii, iar pe el nu puteai decât să-l crezi. „Curios, amicul nostru!” gândi Lanesta, descoperind că străinul făcea aceste vizite prin oraș de două zile deja. „Ar trebui să mai scot și eu nasul din butoaiele mele și să văd ce se mai întâmplă prin târg.” Un singur lucru corespundea fiecărei relatări: nimeni nu scosese de la misteriosul vizitator nici un cuvânt.

K.E. semna editorialistul. Lanesta întinse ziarul să privească mai bine fotografia străinului. Cineva îl surprinsese oprit în dreptul pietrei de hotar din mijlocul târgului. Era probabil o fotografie de amator, căci nu se distingea mare lucru, iar autorul ei spunea că l-a zărit acolo pe „subiect” de vreo trei ori la rând în aceeași zi. O pată de ulei începu să se întindă peste fotografie. Hârtia ziarului absorbea cu nesaț lichidul gros peste care fusese pusă, iar fotografia își pierdu tot contrastul. Negustorul înjură înciudat de neatenția sa și se năpusti pe scări, ieșind glonț în stradă pentru a recupera un alt ziar de pe unde s-o nimeri.

Vecinul lui încă nu-și ridicase ziarul din cutia poștală și i-l trase afară prin deschizătura îngustă. Își aruncă privirea în lungul străzii, asigurându-se că nu fusese surprins și se înfundă din nou în casă. Desfăcu ziarul în lumină, atent ca măsuța din hol pe care-l desfășură să fie curată. Aceeași fotografie neclară. Era un semiprofil, din spate. Distinse pălăria, mantia până la călcâie, gluga largă. Nu putea fi decât cel care-i călcase în prăvălie cu o zi înainte. Totuși ceva nu semăna cu fotografia din celălalt ziar. Intră în bucătărie, unde ziarul pătat zăcea încă pe masă.

Un amănunt îi atrăsese atenția: Deși fotografia era întunecată, iar contururile nu erau limpezi, în ziarul pătat piatra de hotar în fața căreia fusese surprins străinul se vedea foarte clar, de parcă era iluminată. Totul se estompase în fotografie, doar piatra strălucea. Privi mai atent fotografia din al doilea ziar, apropiindu-și hârtia de ochi. Piatra era la fel de întunecată ca totul dimprejur. De această dată își înmuie degetele în cea mai apropiată ulcea cu ulei și lăsă să cadă câteva picături peste cea de-a doua fotografie. Picăturile se absorbiră, pata se întinse la fel ca data trecută, imaginea se estompă, dar piatra… piatra de hotar primi aceeași strălucire. Îți sărea în ochi imediat, în mijlocul petei de ulei.

Prin minte îi trecură din nou ochii de fum albastru ai străinului de ieri. „Ãla că verzi, ălalalt că negri ori, auzi, roșii! Aiurea! Visau! Erau albaștri ca fumul ce ieșea în diminețile de iarnă din coșurile caselor”. Împături ziarele și le lăsă pe masă. „Stai! Aia ar însemna cenușii!” Se îndepărtase, dar privi din nou, peste umăr, ziarele abandonate. „Na! Albaștri sau cenușii?” Nu mai știa nici el.

K.E.! Întotdeauna se întrebase cine este acest K.E, care semna editorialul în fiecare dimineață. Ce-ar fi să-l caute? Pe el sau pe autorul fotografiei. Întotdeauna când făcea o afacere Lanesta cerceta tot ce se putea ști despre comerciant ori despre produsele sale, ca să se asigure că nu se păcălește. O avea în sânge. Acum era curios să afle ceva mai mult și despre străin. Sau măcar despre piatra de hotar din mijlocul târgului. Nu-i dăduse niciodată prea mare importanță. Poate că mulți nici măcar nu o remarcaseră, atât era de comună. Sau de ce ochii vizitatorului păreau a avea mereu altă culoare? „Prea multe întrebări fără răspuns!” Și unde erau multe întrebări răspunsurile nu puteau fi decât surprinzătoare. „O să merg la K.E. la redacție. Cine-o fi el!”

Coborî în prăvălia de la parter pe ușa interioară, pentru a ridica storurile vitrinei. În semiobscuritatea de la poalele scărilor distinse o umbră. Stătea în dreptul tejghelei unsuroase. Inima îi ajunse în gât și o avalnșă de gânduri îl năpădiră: „Te pomenești că aseară am uitat să încui!” Făcu un pas șovăitor. „Dar cine să intre într-un magazin cufundat în beznă?” Ajunse pe ultima treaptă cu ochii ațintiți la umbra cu pălărie dinaintea lui. „Ãsta intră prin ușile încuiate!” Experiența de negustor își spuse cuvântul. Când negocia prețurile uleiului, ale măslinelor sau ale rapiței trebuia să o facă întotdeauna cu sânge rece. Își veni în sine și-i dădu ocol umbrei ajungând la storurile vitrinei. Umbra nu zicea nimic în continuare și nici el nu îndrăzni să deschidă vorba. Se aplecă, descuie, iar când storurile se ridicară cu un scârțâit sinistru lumina năvăli înăuntru. Nu mai era nimeni! Prăvălia era goală. „Dar cum voiam să fie?” Își mai roti o dată privirea împrejur. „Acum am început să visez ori să am halucinații.”

În dimineața aceea pierdu plecarea fetei zglobii. Îi părea rău că n-o zărise, căci îi înveselea fiecare început de zi și-l umplea de noi și nebănuite speranțe. Vreo afacere bănoasă sau pur și simplu o altă zi liniștită, tihnită, cu vânzări bune, planuri prospere, fără a fi exagerate însă. Ca întotdeauna. Zile de catifea. Deși nu-și văzu purtătoarea lui de noroc, în aceeași zi, printr-un partener, reuși să-și împrospăteze temporar provizia de ulei de măsline. Notă în catastif ultimele calcule, apoi porni spre redacția gazetei.

Trecură aproape zece zile încheiate până când Youshij Șacalul, negustor de ulei, răsuci cheia în bordul jeepului său înalt, oprindu-i motorul. Criza de ulei de măsline se întinsese până departe și știa că pe aici va trebui să-l găsească pe un anume Lanesta, ce se bucura de faima unui comerciant iscusit.

- Ai naibii ăștia cu hărțile lor!

GPS-ul îi spunea că ajunsese în locul dorit, dar împrejurul său nu vedea decât un pustiu nesfârșit, până departe. Coborî din automobil și simți fierbințeala nisipului ce dogorea de sub tălpile sandalelor.

- Nenorociții! Mă trimit aiurea și-aici numai soare și bolovani!

Urcă înapoi la volan și luă câteva înghițituri de apă din bidon. Nu mai era rece de mult. O viespe îi tot dădea târcoale, sâcâindu-l. Răsuci cheia în contact și apăsă nervos pe accelerație. Jeepul porni împroșcând nisipul în urma celor patru roți. Youshij trecu peste pietrele sfărâmate de căldură și fu nevoit să ocolească un bolovan mai înalt, pus de-a-n picioarelea, ca o străveche piatră de hotar, care rămase curând în urmă, strălucind.