Așezați-vă cu toții într-un loc călduț unde să nu vă ajungă viscolul de afară și pregătiți-vă să ascultați această legendă pe care o povesteau în fiecare iarnă la gura sobei bunii și străbunii noștri.
Cică ar fi trăit cândva un gospodar tare vrednic pe nume Crăciun. Pe cât era el de muncitor, pe atât era de aprig la mânie. Toată lumea îl cunoștea și îl respecta pentru că avea o casă din care nimic nu lipsea și niște grajduri cu animale cum nu erau altele mai îngrijite. E drept că în toate se vedea și mâna nevestei sale, o femeie vrednică, bună ca pâinea caldă și cu frică de Dumnezeu, dar greul îl purta pe umerii săi zdraveni tot Crăciun. Cât era ziua de lungă trudea din greu, așa că nu găsea potrivit să dăruiască nimic din agoniseala lui, cu toate că uneori nevasta îl mai ruga să trimită ba o bucată de brânză, ba un colț de pâine celor mai nevoiași.
- Nici să nu te gândești să îmi risipești munca, striga Crăciun la femeie, să își rupă spinarea fiecare așa cum mi-o rup eu și vor avea tot ce le dorește inima!
Degeaba insista femeia și aducea în vorbă credința în Dumnezeu că omul ei nu credea decât în munca lui și pace bună! Își vedea de lucru înainte cu și mai mare sârg și ferească păcatul să fi apărut cineva la poarta lui să ceară ceva din ceea ce avea.
Într-o iarnă, pe o noapte cumplită în care Crivățul scutura nebunește ramurile copacilor înghețați de lângă gospodăria lui și zăpada se așternea în vrăjmășie straturi-straturi, după ce se asigură că animalele au destulă mâncare și căldură în grajduri, Crăciun își căută de lucru pe lângă fustele nevestei care frământa de zor aluat pentru pâine. Bine mai era în casă! De afară se auzea vuietul puternic al vijeliei nemiloase care se căznea fără reușită să pătrundă prin crăpăturile geamurilor aburite. Bușteanul pe care tocmai îl aruncase în foc începu să pocnească și să împrăștie scântei în jur.
- Bate cineva în poartă!
Crăciun își privi nevasta ascultând zgomotele de afară.
- Þi se pare, îi spuse, e numai vântul!
Nu trecu mult și se auziră de data aceasta clar bătăi în poartă. Crăciun își trase cojocul pe umeri și ieși în ninsoare. La poartă găsi doi călători, un bărbat care ținea după umeri o femeie. Erau acoperiți din cap până în picioare de zăpadă și gospodarul putea vedea bine că erau pe jumătate înghețați.
- Seara bună, salută bărbatul urmat și de femeie, te rugăm să ne primești peste noapte, că nevasta mea stă să nască și ne-a prins furtuna de zăpadă pe drum!
- Ce om sănătos la cap umblă pe afară pe vremea aceasta? Întrebă Crăciun. Nu te-ai gândit la nevasta dumitale când ai pornit la drum?
- N-a fost voia noastră să plecăm, răspunse trist omul, dar, rogu-te, lasă-ne să ne adăpostim undeva din calea Crivățului, în orice colț uscat dacă nu îți e pe plac să ne primești în casă!
- Vedeți-vă de drum! Strigă Crăciun înainte de a le trânti poarta în nas. Auzi acolo, dacă n-a fost voia lor să plece, nu plecau!
La una dintre ferestre, nevasta lui Crăciun ștersese cu mâna un ochi prin care să poată vedea ce se întâmpla la poartă. Imediat ce bărbatul intră în casă bombănind verzi și uscate, ea își trase o hăinuță, în care ascunse o pâine proaspăt coaptă și ieși afară pe nesimțite. Deschise poarta tocmai când cei doi călători, disperați, se pregăteau să plece mai departe.
- Veniți după mine!
Fără prea multe vorbe, bărbatul și femeia o urmară. Îi conduse în grajd unde era cald și animalele rumegau de zor fân proaspăt. Nevasta lui Crăciun adună repede câteva brațe de fân curat într-un colț și făcu un culcuș peste care întinse o pătură veche. Le puse călătorilor pâinea alături și se grăbi să se întoarcă în casă la bărbatul ei, înainte ca acesta să intre la bănuieli.
- Unde ai fost femeie?
- Afară, răspunse ea, să văd de animale!
- N-am fost eu să văd de ele?
Nevasta nu răspunse. Adună pâinea coaptă, o așeză frumos pe policioară și o acoperi cu un ștergar curat, după care se întoarse la ale ei. Crăciun bombăni o vreme, după care dădu să mai pună un buștean pe foc. Iată însă că în casă nu mai erau lemne așa că își luă toporul și porni să mai taie câteva. În drum spre magazie se opri ca secerat. Dinspre grajduri se auzea un scâncet ciudat. Ce animal putea să scoată astfel de sunete? Se îndreptă cu pași repezi spre primul grajd și îi împinse ușa cu umărul. În lumina caldă a felinarului atârnat de grindă, văzu un pruncuț nou născut și alături de el pe femeia și bărbatul pe care el îi alungase de la poartă. Se răsuci ca viscolul de afară pe picioare și o strigă pe nevasta lui cu o voce care făcu să se oprească ninsoarea.
Femeia ieși speriată din casă și se trezi cu bărbatul său ridicând toporul asupră-i. Nici una nici două, ca pedeapsă că îi nesocotise ordinele, Crăciun îi reteză ambele mâini. Însăși Crivățul încremeni în loc când nevasta lui Crăciun se prăbuși în zăpada curată ca un brad secerat din trunchi. Stelele porniră să strălucească puternic, aruncând sclipiri ireale în curtea înghețată a gospodăriei. Crăciun făcu ochii mari, își privi mâna însângerată în care mai ținea încă toporul și, înțelegând ce făcuse la mânie, căzu în genunchi în fața nevestei sale, plângând amarnic. Părul și barba îi albiră pe loc de durere.
Ușa grajdului se deschise și în prag apăru Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, căci lor le oferise adăpost femeia gospodarului în acea noapte de iarnă. Până să apuce Crăciun să se ridice din zăpadă, minunea se înfăptui și Maica Domnului îi vindecă nevestei sale mâinile pe loc.
Cu lacrimi de recunoștință șiroindu-i pe obraji, Crăciun întinse o masă mare la care își chemă toți vecinii și sărbătoriră cu mic cu mare nașterea Pruncului Sfânt. La plecare, Crăciun le dărui tuturor cadouri pentru a-și aduce mereu aminte de minunea înfăptuită în gospodăria sa.