Mai e timp, calculă Jory.
Zdruncinătura îi stresase genunchii peste măsură, iar oasele lungi se cam hâțânau în țâțâni.
Jory știa că este urgent să intre la adăpost într-o curte bine izolată, unde abcrabii nu au pătruns și vidul nu ajungea.
Privi în jur. Miji ochii, nu vedea mare lucru.
Jory se repezi întâi la dreapta. Gard, stinghii de lemn! Ușurare. Înainte să-l sară, alergă să pipăie mai mult. Buricele degetelor inspectau. Oroare! Descoperi un gol. Repede, la gardul opus.
Mâna lui Jory căzu din prima în prăpastia rece a unei curți pustii. Casa nu prezenta semne vitale.
Jory se afla, din nefericire, la marginea satului, acumulare de locuințe părăsite. Panica îi dădu un ghiont tare.
Privi strada în sus. Lumina era alungată spre el, către margine, în întuneric.
Suntem doi exilați, eu și lumina, din acest prăpădit de sat ros de birocrați și bântuit de abcrabi, socoti Jory.
Porni cu pași mari, săltați, în amonte. Un alt gard, care lipsea cu totul! Pe latura cealaltă, gardul era bunicel, dar nu era poartă.
Ce ticăloșie! zise.
Mergea spre stâlpul de iluminat. Vederea lui slabă, pătată cu scame negre, nu-l ajuta să descopere refugiu. Tot înainte, numai garduri știrbe, pe o stradă a condamnaților. Iar urgia începuse de minute bune.
Semnele vidului abcrab se înmulțiseră.
Furnicături în degete. Amorțeală a feței. Strivire înceată a ochilor. Sufocare.
Strada era un bâlci fantomatic după ora închiderii. Suluri de confetti se rostogoleau și se desfăceau, bulgări mari și mici urcau și coborau. Cineva sau ceva sufla ca în păpădii peste felinare și le risipea aura. Era invazia unor licurici ectoplasmatici. Retezată de la sursă, lumina se zvârcolea, se ghemuia și pălea spectaculos.
Furnicături. Amorțire. Sufocare. Viscol de confetti.
Alerga din nou, fără să înainteze. Strada devenise brusc abruptă și adâncă, gardurile se uneau și intrau în pământ. I-ar fi trebuit aripi ca să scape.
Jory aluneca la vale, înfipt pe călcâie în praf. Măcar era întreg, cu mâinile căuta echilibrul, iar capul era la locul lui, juca pe umeri. Deocamdată. Frica îl săgetă prin zona inghinală, și îi lichefie măruntaiele. Se îndrepta în mare viteză, pe tălpi de gumă, stângaci ca un schior începător, direct în ghiarele monstrului, despre care nu știa mare lucru, decât că urla ca o mie de fierăstraie cu motor, și avea ca hobby chirurgia inestetică.
Aștepta mai jos, sub picioarele lui, la capătul traiectoriei: ceva atât de fioros, că mintea lui Jory se aprinse ca o baliză și ticăia s.o.s-uri fără oprire, iar Jory însuși, în forul lui interior, făcu brr! brrr! ca lovit de ger.
Panica explodă în el și îl desfăcu în bucăți, în așteptarea monstrului abcrab, care să-l recompună. Capul, i se părea, plutea în derivă, iar lumina i se depunea pe frunte și îi înțepa ochii, îi gâdila nasul și buzele.
Trunchiul i se rotea locului, încet, ca o lună. Picioarele i se îndepărtau în pași de dans grotești, în hăis și cea.
Pe sfântul Curry! Ce anomalie! calculă Jory, cu mare greutate.
Strada în adâncime arăta tot mai straniu. Stâlpii de iluminat erau ruguri stinse care fumegau gros întuneric.
Luna Carbo dispăruse.
Jory extatic și crăcănat delira în mijlocul străzii, și se credea deja o victimă-puzzle a nopții abcrabilor, internată la azilul de coșmar.
Atunci, cu totul neașteptat, de pe o stradă laterală, din întunericul compact, o camionetă veche apăru în mare viteză, și viră către Jory. Frână violent la doar câțiva metri de el, și îl fixă în bătaia ezitantă a farurilor, al căror fascicul era suflat înapoi, peste capotă.
Mașina era camuflată cu smocuri de plante gălbui, încât semăna cu o căpiță mobilă.
Cel care se afla la volan începu să claxoneze prelung.