În cel mai frumos sat, pe cea mai îndepărtată planetă din galaxie, trăia un băiețel care se numea Lucas. Nu demult, Lucas împlinise patru anișori. El avea o grămadă de jucării, însă nu prea se juca cu ele.

- S-ar putea să fiu lângă canapea, zise Hugo.
- Nu ești nici aici, răspunse Lucas.
- Cu cine vorbești acolo, Lucas? Strigă bunica lui din bucătărie.
- Cu nimeni, mamaie.
- Înseamnă că mi s-a părut.
- Da, ți s-a părut.
- Nu m-ai găsit nici până acum, zise Hugo.
- Vorbește încet, că ne aude, zise Lucas în șoaptă.
- Lucassss, strigă bunica sa, treci la masă.
- Nu mi-e foame!
- Ți-am zis să treci la masă, să nu avem discuții.
- Nu te duce, mai stai, zise Hugo în șoaptă.
- Dar trebuie să mă duc, răspunse Lucas, tot în șoaptă.
- Cu cine tot vorbești acolo? îl întrebă bunica.
- Cu nimeni!
- Vino la masă, că se răcește supa.
- Vin.
Iar Lucas se așeză la masă și începu să mănânce, în timp ce bunica lui spăla vasele din chiuvetă. Hugo stătea sub masă și îl gâdila pe tălpi, iar Lucas se prăpădea de râs.

- De ce râzi, iubitul meu? îl întrebă bunica.
- Mă gândeam la ceva.
- Atât de amuzant?
- Da, iar apoi râse din nou.

Lucas termină de mâncat toată supica și se duse împreună cu Hugo în camera sa.

- Într-o zi o să le povestesc de tine, zise Lucas.
- Să nu faci asta!
- De ce?
- Dacă un singur cuvânțel vei spune despre mine, voi dispărea și nu mă voi întoarce niciodată.
- Dar de ce?
- Pentru că prietenia noastră este un secret și nu trebuie să afle nimeni.
- Ce este un secret?
- Un secret este atunci când nu trebuie să spui la nimeni.
- Ce vrei să ne jucăm?
- Vreau să te ascunzi cât mai departe, iar eu să te caut.
- Cât mai departe?
- Da. Eu rămân în cameră și număr până la o sută.

Zis și făcut - Lucas ieși din cameră și închise ușa după el. Hugo se auzea cum numără cu voce tare. Lucas trecu pe lângă bunica sa, care ațipise pe fotoliu, ajunse în bucătărie și intră în debara, apoi se gândi că Hugo îl va găsi prea repede și ieși în curte. În curte se duse după o grămadă de lemne, dar se gândi că îl va găsi prea ușor. Lucas ieși din curte, o luă la stânga, apoi de două ori la dreapta și apoi de trei ori la stânga și ajunse în parc, însă gândi că îl va găsi prea ușor, așa că mai merse ce merse și ajunse la marginea unei păduri, dar se gândi să intre în pădure, unde Hugo avea puține șanse să îl găsească. Și uite așa se făcu noapte, iar Lucas stătea chircit lângă un copac, în inima pădurii. Mooor, se auzi ursul care mergea leneș prin tufișuri. Lucas încremeni de frică și nu scoase niciun cuvânt - auzise că urșii sun foarte periculoși.

- Cine e acolo? Întrebă ursul.
- Sunt eu, să nu mă mănânci.
- Care eu?
- Eu, Lucas.
- Ha ha ha, Lucas și mai cum?
- Lucas și atât.
- Câți ani ai?
- Atât, și Lucas îi arătă patru degețele, pentru că nu știa vârsta sa decât pe degete.
- Opt ani?
- Nuuuu! Atât am, iar Lucas îi arătă din nou cele patru degețele.
- În fine, nu vârsta contează. Ce caută un copil atât de mic noaptea în pădure?
- Mă ascund.
- De cine te ascunzi?
- Nu pot să zic.
- De ce nu poți?
- E secret.
- Ai făcut ceva rău și ai fugit de acasă?
- Mă ascund de prietenul meu, ne jucăm.
- Cum se numește prietenul tău?
- Dacă îți spun numele lui nu se mai întoarce niciodată.
- Aha! Deci prietenul tău e imaginar.
- Ce înseamnă imaginar?
- Adică el nu există decât în mintea ta.
- Ba nu e adevărat!
- Când eram ca tine, am avut și eu un prieten imaginar. Nu mă jucam decât cu el. Iar într-o zi m-am făcut mare și nu a mai venit.
- Cum te-ai făcut mare?
- Am mâncat un pumn de mure și am crescut imediat.
- Dar de ce nu vine să mă caute?
- Probabil acum te-ai făcut și tu mare.
- Dar nu am mâncat mure.
- Poate doar simplul fapt că ai plecat ca oamenii mari în pădure te-a făcut să te faci mare.
- Crezi?
- Sunt sigur de asta.
- Și nu o să-l mai văd pe Hugo niciodată și niciodată?
- Acum i-ai rostit și numele. Dar stai liniștit. O să îți apară în vis.
- Și cu cine mă mai joc acum? Întrebă Lucas și îi curse o lacrimă.
- E timpul să îți faci prieteni adevărați.
- Ce înseamnă adevărați?
- Greu de spus... cred că înseamnă prieteni care nu vor dispărea niciodată.
- S-a făcut noapte, mamaie mă caută...
- Te voi conduce până la marginea pădurii, de acolo știi să ajungi?
- Da. Fac de trei ori la stânga, de două ori la dreapta, ajung la parc, apoi de patru ori la dreapta și o dată la stânga.
- Hai, urcă pe spatele meu.

Și merseră ce merseră, iar apoi, Lucas se trezi în pătuțul său, de parcă visase. Era dimineață. Merse în bucătărie. Bunica lui tăia legume și nu-i zise nimic, de parcă nimic nu se întâmplase.

- Când am ajuns acasă? O întrebă Lucas.
- Dar ai fost plecat undeva?
- Am fost toată noaptea în pădure, mă pierdusem, apoi ursul m-a condus...
- Ai visat, iubitul lui mamaia. Și îl sărută pe frunte.
- Ne jucăm? Întrebă Hugo de sub masă.