Un mod sigur de a eșua ziua în stâncile derizoriului, gândea Eh Oh Haralb, ar fi s-o planific riguros.
În același timp, satisfacția de pe urma ei ar fi neînsemnată fără sistematizare.
Iată o nouă aporie spontană de matineu. Incertitudinile slash contradicțiile sunt motorul, în ce mă privește.
Ah, Delicia, Delicia!
De ce mai dormi la ora asta?
Rutina antemeridiană cuprindea efortul de a cocheta cu variate imagini. Uneori era surprins de galopul iepuresc al unei idei apărute de niciunde, peste orizontul curbat al meditației sale. L-ar fi ajutat un interlocutor binevoitor, unul era, dar prefera să doarmă.
Pe la jumătatea dimineții, Eh Oh Haralb simți  o dezumflare a entuziasmului, semn că ecoul primei cafele, mică și tare, neagră cu zahăr, sub bolta craniană, în spongierul electrificat instalat acolo, un world wide web în chiar craniul său de 1310 centimetri cubi, puțin peste medie, deși, pentru că era alungit-ca al Xenomorfului din Alien-toți îl considerau mare (ce căpățână ai!) din prima, dar de care era mândru, și socoti cu mare precizie că era fix momentul pentru prima cu adevărat bombă arabica revigorantă, acizi clorogenici, diterpene, cafestol și kahweol.
E timpul! A doua spălare aromatică. Practic, sângele devenea o caravană de mirodenii atâta de atrăgătoare, că se țineau Morganele sufletului după ea, palmieri și dromaderi. Apoi erau sorbite, iluzii devorate.
Prima cafeluță o băuse în timpul celui de-al treilea răsărit. Soarele pupa mai întâi marea, pe urmă stepa în valuri, apoi pupa dealul mare dinspre est și ajungea să-l pupe și pe el. Pupatul soarelui era lipicios de sudoare.
Socotit, al treilea răsărit. Pe fundul luncii, acoperit de cocoașe și gurguie, într-o găleată de pământ, se afla el, Eh Oh Haralb, în dimineața aceea și în toate celelalte. Cu duhul primei cafeluțe tot mai pierit în piept.
-Creatorul a îngropat o mulțime de cămile de jur împrejur, să-i fie de ajutor, în caz de nevoie. Animalul e un măgar perfecționat, cu rezervoare suplimentare, precursorul jeepului, medita Eh Oh Haralb. Uriaș, pentru că și Dânsul e uriaș, Nea Ãldesus.
După ce pensula fină a primei cafeluțe trecea peste el și-l curăța de praful somnului, de fiecare dată, mergea să aprindă televizorul conectat la o baterie de tractor, ca să se umple de certitudinea sfârșitului, care peste noapte pălise, cum fac toate amintirile neplăcute în regimul nocturn.
Față în față cu fantoma Big Bangului, care fâșâia și pârâia la el, Eh Oh Haralb cădea hipnotizat într-o temporară narcoză, cu ochii lipiți de ecranul care transmitea purici, cum am spus. Când revenea, căuta și iar căuta: strigoiul radiației reziduale îi surâdea din albumul răscolit cu telecomanda.
Cu două excepții: 111 și 113, canale capcană în care se roteau la nesfârșit două mici înregistrări, un clip de 197 de secunde care arăta prezentatorul unui show celebru cum se holbează în gol cu gura căscată și salivă pe bărbie și un clip ceva mai lung, de 388 secunde, în care un cimex regal telegrafia, prin pocnirea mandibulei și frecarea elitrelor, mesajul de sfârșit către cei ocupați, într-o păsărească impecabilă.
Înainte ca primul val cafeniu să-i spele plaja cu neuroni stele de mare, scoici și pietricele, nisip, Eh Oh era destul de nervos-stresul de apocalipsă îi submina încet sănătatea.
 Era așa speriat, că își rodea involuntar unghiile, degetele, bătăturile din palme, buzele plus creioanele și coperțile cărților pe care le tot muta de ici colo, colile de scris și capacele stilourilor. Rodea tot de nervi.
-Mă transform în ceva din familia rozătoarelor, probabil, gândea Eh Oh, atunci când descoperea ravagiile. Voi trăi în curând sub pământ, unde voi săpa galerii lungi și voi amenaja culcușuri din ierburi uscate. Îmi vor crește mustăți mari, pentru orientarea crepusculară.
Ne vom ciocni cap în cap berbecește, eu și cârtițele, vitezomane oarbe, iar șerpii vor umbla să-mi scoată ochii cu limbile.
Mâinile arată de parcă mi-ar fi creponate. Încep să înțeleg la ce erau buni doctorii de cap, socotea el.
Dar cafeluța îl înmiresma și-l făcea capabil să arboreze o aură de serenitate, un soi de cască pe șantierul bizar care era lumea mai nou. Astfel echipat, pleca să hrănească și să inspecteze.
Pisicile-avea o turmă-se rostogoleau în picioarele lui, un șoc blănos pe care-l îndura. Una mai rea îl mușca de tendonul zis al lui Ahile, a reproș, alta care dădea să se cațere pe el-i se părea că poartă hrană-îl înțepa. Făcuse un stoc de pungi cu mâncare pisicească împuțită. Le turna în cinci boluri mari.
Cățeii stoici dansau de fericire, cu limbile roz la vedere. Ei primeau pâine uscată veche, din care iarăși făcuse rezerve mari.
Purceilor-doi la număr-le dădea orz. Mai avea jumătate dintr-un butoi de tablă: doi-trei săcuți. Grohăitorii urmau să treacă la un regim verde, de iarbă grasă, știr și buruieni, foarte curând.
Găinile, niște ouătoare înrăite, care-i înseninau zilele cu câte patru-cinci ouă zilnic, primeau grâușor, puțin, pentru că ele vânau și scormoneau, ciuguleau și piguleau non-stop și erau obeze.
Rondul era complet abia după ce traversa grădina până-n fund și se întorcea voios-nu erau urme de efracție nocturnă nicăieri-felicita lupul de pază c-un bobârnac peste nasul fenomenal, scărpina cățelușa-mama gălăgiei, talent înnăscut-care făcea pipi de bucurie și apoi stropea din coadă mai rău ca un popă cu busuiocul, trăgea de lacătul mare de la prima ușă metalică a intrării în buncăr, unde avea provizii complexe pentru cel puțin zece ani, în care, pentru a intra, hoțul avea de înfruntat câteva capcane grozave, sub tirul a doi câini simultan.
În completarea acestei activități, trecea pe la toate orătăniile și le punea apă proaspătă în teici și vase.
Cam pe atunci, avea ocazia să vadă sclipirea într-o gaură din gard, un nod sărit, sau forțat să sară, ochiului iute al vecinului, care iscodea și, probabil, plănuia malefic. Cum am mai spus, vremurile erau de toată înfiorarea, încât supraviețuitorii încercau să-și tragă preșul de sub picioare, dacă reușeau, cât de des. O făcuseră și înainte, d-apăi acum.
-Mișelul poftește la beci, noroc că-i olog și nu poa' să sară gardul. Sigur știe trucuri pentru câini, e șacal șiret uns cu toate ticăloșiile, era de părere, de cele mai multe ori, în funcție de dispoziție, Eh Oh Haralb.
Fabricarea cafeluței era un moment plin de magie. Șipot, șuvoi în ibric. Murmurul focului și al apei. Clocotirea.
Caimacul crem, caiman sau caiac pe suprafața neagră a lacului de cafea. Caimacam, bănuț.
Micuța opărire a limbii la prima sorbire. Buricele torturate pe corpul de porțelan încins. Ah, Eh Oh. Mireasma.
Camera cu geamuri mari era locul unde se împleteau toate aromele, uscate sau umede.
Poate pentru că era prea mult loc gol în capul său, lui Eh Oh i se părea că vede nori de corpusculi olfactivo-gustativi cum circulă întocmai unor meduze, către tavan șî înapoi, forme vaporoase pe care nasul lui le traversa și le inhala.
Veranda. Privită de aici, lumea era un acvariu imens cu trei bolți, constată Eh Oh. Una jos, verde, formată de aglomerația copacilor, alta retrasă, boltă-far galbenă, a soarelui în urcare, și deasupra bolta bolților, albastră, capac peste tocăniță.
Cu două amendamente, gândi Eh. Unu: pluralul de la boltă ar trebui să fie bolte, nu bolți, iar cât privește soarele, acesta are culoarea orbitor, galbenul este o convenție introdusă de pictori și zugravi.
Casele formau o scară de fațade și acoperișuri ce ducea direct la doamne-doamne. Satul era haotic, dar lăsa impresia unei livezi pe terase de deal. Baloanele coroanelor predominau. Un măgar răgea dintr-un punct neclar al amfiteatrului, la intervale lungi, după cum avea pofta de a rage.
Gardul din șipci zincate tăioase și temel de beton era, practic, un șir de foarfece deschise, pe care până și pisicile îl considerau odios și-l ocoleau. Dar pe Eh Oh îl mulțumea pentru că era greu de sărit-vai de hoți!-și îl lăsa să spioneze strada. Sigur, nu corespundea specificului local-șipci de lemn și bază de piatră-dar cui să-i pese, firește că nimănui, doar se sfârșise lumea. (În ciuda semnelor, Eh Oh se mai îndoia un pic.)
Toate noțiunile vechi se topiseră în cazanul lumii de apoi și luase naștere în loc o libertate mare și strivitoare despre care nu știa ce să creadă, de-i bună sau rea. Pentru Eh Oh, esențial era că putea face fix ce-i tuna lui prin cap, la orice oră, fără să deranjeze pe cineva, deocamdată.
Pe la ora asta trec lebede pe cer, întotdeauna în număr impar, gândi. Sorbi din ambrozie. Simți cum, în subteranele frunții, sunt inaugurate noi rețele de neuroni și sinapse.
Am văzut câte trei, probabil mama, tata și burlacul, câte șapte, câte unsprezece, uneori trec și lebădoi singuratici. Le vezi cum virează cu vântul, când e cazul. Întotdeauna, cea din față fluieră ritmul zborului. Sau e designul aripilor care taie melodios aerul. Sau ele circula doar în ansambluri corale. Fiu-fiu-fiu. Carmina Burana. Fiu-fiu-fiu!
Încă mai aștept lucruri bune să se întâmple pe cer, își zise Eh Oh Haralb.
Am fost crescut patriotic, cu sfeclă roșie, de aceea sunt optimist în cele mai vitrege condiții.
Sunt contaminat de credințe vechi. Microbul lor m-a prins din aer. Mă dirijează.
Apoi, i se păru că aude sirene îndepărtate. Se aplecă și trase pe nas aromele balerine care dansau peste ceașcă. Nările i se umeziră.
Credeam că n-am să mai aflu niciodată ceva nou, gândi, indiferent că-i apocalipsa ori nu. Același depozit de vechituri, în ultimii douăzeci de ani, cel puțin, neschimbat, prin care te târăști, râma umană.
Mulți au murit între timp de plictis. Eu nu, vitaminele din sfecla roșie m-au împiedicat. Scotocitorii s-au împuținat drastic. Târâtorii din lumea veche.
Suntem o mână de supraviețuitori. Ne ferim unii de alții din teamă.
Un timp scurt, am sperat că nu vor ajunge la noi.
Dar gângăniile au venit și au adus parazitul cu ele. Aici, la capătul pământului.
Probabil nu vom scăpa niciunul.