S-a întors după mulți ani în satul în care se născuse. L-au invadat melancolii, regrete, zâmbete de amintiri dulci și lacrimi amare. Se plimbă prin gara minusculă, acum părăsită, prin grădina bisericii în care obișnuia să se joace cu prietenii, privi trist pe geamul clădirii în care funcționase cooperativa alimentară de unde șterpelea dulciuri și oftă a regrete. Un pic înainte de miezul nopții se refugie în casa bunicilor rămasă goală cu douăzeci de ani în urmă și îi păru că aude o voce care îl chema înapoi afară. Neîncrezător, deschise geamul și se convinse. I se striga numele de undeva de foarte aproape. Își luă ceva pe el, coborî treptele în fugă și luă urma glasului disperat care îl chema din spatele șurii, mai exact din puțul abandonat și el cu ani în urmă. Îl trecură fiorii. Glasul îi era cunoscut. Se apropie, se aplecă peste hăul în beznă și își ascultă tatăl:
- Marcele, ce păzești? Coboară lanțul să mă tragi afară!
Se conformă cuprins de stupoare, teamă și de sudorile reci ale unui șoc niciodată experimentat. Cu puteri nebănuite își trase tatăl afară.
- Măi Marcele, ce naiba, tu nu murisei în accidentul ăla împreună cu mă-ta, când ați rămas fără frâne?
- Nu, tată, cel care murise erai tu. Te-am aruncat cu coana preoteasa în puțul ăsta, nu-ți amintești?
Pătura infinită de stele stătea nederanjată sus pe cer, ca întotdeauna. Un vânticel ciudat și neașteptat începuse să bată dinspre biserică. În patul ei, peste drum, preoteasa își dădea ultima suflare cu gândul la Marcel și Nelu, tată și fiu, amanți minunați și ghinioniști ai unor morți minuțios planificate.