VIENA 1
Seară de iarnă la Viena. În centrul orașului, bradul imens în fața palatului primăriei. Gerul ne atinge, dar noi nu simțim pentru că ne lipim unul de altul. Un puf din blana gulerului îmi intră în ochi. Tu mi-l scoți, luminându-mă cu telefonul. Zâmbetul tău e mai cald ca niciodată. Îl văd în lumina aceasta albastră și ireală. Ochelarii îți vin bine, cu lentilele lor rotunde. Pe panoul din piațetă sunt proiecții din opere celebre. Îmi vorbești, dar din cauza zgomotului aud numai frânturi. Tu ești serios și concentrat, nu realizezi că uneori nu te aud. Doi balerini costumați în alb dansează pe ecran. Ea are o diademă pe cap. El o privește îndrăgostit. Tu îmi explici ceva interesant, eu sunt furată de zborul celor doi, proiectați pe pânza albă. Fulgi rari încep să cadă și tu mă acoperi pe cap cu fularul tău fin de lână. Te privesc fix în ochi emoționată de gest, tu îți ridici reverele hainei elegante. Ochelarii sunt acoperiți de fulgi mici și eu îți mângâi obrajii conștientă că mă privești în ceață. Toată lumea pare fericită. Perechi se sarută sau râd cu poftă. Îmi iei mâna și mi-o săruți. Îți dai seama că ai mănuși și ți le scoți pentru a-mi simți căldura. Eu îți scot ochelarii care oricum te incomodează. Ne apropiem buzele și ne sărutăm lung. Te retragi calm și faci un bulgăr mic din zăpadă, de pe acoperișul unui chioșc luminat ce vinde băuturi colorate, mi-l strecori sub fular. Eu țip, simțind zăpada rece, și-l scot băgându-ți-l ție după rever. Îl scoți la rândul tău repede și zâmbești simulând dezamăgirea, ca și cum te-ai fi așteptat la asta. „M-am așteptat să faci asta. Întotdeauna se întâmpla așa cu zăpada. În jocul cu bulgării...” „Și e rău?” „Nu...” Luminile ne invadează din toate părțile și totul este o feerie cu fulgi de nea. Palatul primariei strălucește în noapte. Bradul cu becuri albe ne hipnotizează. Baloane mari, albe, zboară în toate direcțiile. Sunt aproape transparente, ca de gheață. Îți prind un balon și ți-l arunc. Tu mi-l pasezi înapoi și îmi vorbești despre spectacolul care se află acum pe ecran. Zâmbesc simulând dezamăgirea. „M-am așteptat să faci asta – spun. Întotdeauna se întâmplă așa cu baloanele. În jocul cu baloanele...” „Și e rău?” „Nu...” Îmi spui ceva despre compozitorul operei. Te aud slab și râd jucându-mă singură cu balonul. Îl scap. O tânără din mulțime mi-l prinde și mi-l aruncă. Atunci tu te oprești din povestit, îmi confiști balonul și nu mi-l mai înapoiezi, mă cuprinzi după umeri și rămânem locului într-un punct unde putem vedea perfect spectacolul. Câțiva vânzători ambulanți, costumați în haine de epocă, cu peruci, servesc băuturi calde. Îl oprești pe unul și-mi cumperi un ceai verde fierbinte, dar scapi balonul din mână și-l lăsăm să zboare la cer printre fulgii de nea. Vânzătorul ne întinde ceșcuțele fierbinți, dar noi nu suntem atenți. Privim balonul nostru care se înalță cu greu, stingherit de căderea zăpezii. Zâmbim amuzați când realizăm că vânzătorul ne așteaptă să luăm ceștile de carton cerat.
E iarnă. Aburul ceaiului îmi împăienjenește privirea. Ninge. Muzica răsună minunat. Luminile albe strălucesc. Noapte. Bradul sfânt ne aduce bucurie în suflet. Și sunt cu tine…

VIENA 2
Viena. Catedrala Sf. Ștefan. Blitz-uri și forfotă. Agitație. Atmosferă și căutare de imagine. Un cadru bun mult visat, de departe și de aproape. Þac! Momentul surprins și devenit mai puțin trecător. Băncile libere… Scaunele neocupate… Lipsa rugăciunii. Absența meditației. Prea multă căutare de efemer, chiar și aici în catedrală. Să zăbovim și să privim în tăcere. Să ne gândim sau doar să creăm o stare. Nici nu e nevoie să o gândim. Să respirăm și să înălțăm privirea până în vârful arcurilor frânte ale boltelor cutezatoare prin care se scurge fluidul. Þac! O fotografie. E minunat, dar am uitat să trăim clipa. Ne grăbim să o cărăm după noi într-un aparat electronic. O imagine moartă. Aveau dreptate călugării tibetani când nu permiteau nimănui să le pângărească lăcașurile sfinte furând imagini. Călugării amenințau cu sabia pe cei care încercau să fotografieze.
Agitație. Nimeni nu se așază. Locuri goale… Banchetele libere pretutindeni… Pentru ce a fost creat acest spațiu? Pentru a furniza imaginea? Pentru a se citi despre el în reviste cu prezentare comercială și conținut istoric superficial tratat? Pentru a sălășui povestiri în șoaptă despre cum va urma vizita în oraș în acea zi, sau, și mai rău, pentru a te plictisi pur și simplu? De ce ar trebui creat un astfel de loc magnific?
Puteți să-mi faceți o poză, vă rog? Încercați să surprindeți cadrul acesta! Aș vrea să mă disting clar și restul să fie fundalul fotografiei!
Îngerii din icoane nu zâmbesc la cerere pentru a fi pozați. Coloanele rămân neclintite și tăcute. Îmi faceți o fotografie, vă rog? Dar eu spun: lăsați-mă! Am nevoie de puțină liniște! Atât vreau. Liniște…

VIENA 3
În Catedrala Sf. Ștefan din Viena – stil gotic și romanic – este o zi obișnuită de vizită. Turiștii se plimbă în toate direcțiile iar soarele pătrunde prin vitralii, lumina fiind firavă, ca un abur auriu. E liniște și pot să studiez liniștită arhitectura grandioasă cu arcuri frânte și coloane zvelte, ce par că țâșnesc din pământ. Gândesc felul cum au fost puse blocurile de piatră, fiecare structură, dar la un moment dat mă blochez, pentru că mi se pare extrem de alambicat. Apoi mă găndesc că omul a acceptat acest lacăș nu pentru biserică, ci pentru divinitate, pentru aspirație și perfecțiune. S-au pictat sute de tablouri și s-au sculptat mii de turnulețe foarte complex reliefate în detaliu, ca un omagiu adus absolutului. Brusc un gând îmi fulgeră prin minte și aproape nu pot să concep că în al doilea război mondial această catedrală a fost bombardată. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Așa gândind, înțeleg că, pentru un război, viața și aspirația către total nu au valoare, nu există. Războiul nu lucrează cu astfel de concepte. Îmi imaginez cum pe zidurile catedralei se preling ploi de sânge. Sacrilegiul uman și divin de-a lungul coloanelor mărețe și dantelate se întruchipează în șiroaie roșii de sânge. Este ca și cum Dumnezeu nu ar mai plânge cu lacrimi. După război catedrala a fost refăcută, acoperișul s-a reconstruit țiglă cu țiglă, dar ceva nu s-a mai putut salva. Obrazul curat al omenirii. Războaiele au murdărit și nici nu știm dacă vreodată divinitatea va putea ierta aceasta. Atunci, probabil, în absolvire, nici un muritor nu va mai avea viziunea unei ploi de sânge pe pereții întunecați ai catedralei, ci doar proiecția ei pe un cer albastru, într-o zi cu soare...