agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2666 .



Copiii nu trebuie să plângă niciodată - I -
prose [ ]
În amintirea lui Cosmin Huială

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2008-11-09  | [This text should be read in romana]    | 



Copiii nu trebuie să plângă niciodată
În amintirea lui Cosmin Huială

( Acest text este dedicat unui copil pe care nu l-am cunoscut niciodată. De aceea am preferat să folosesc alte nume pentru personajele mele. Poate și cazuistica lui medicală să nu fi fost una asemănătoare cu cea a eroului meu, Luca. Dar, printre rânduri, va dăinui ca o dreaptă amintire, cel care a fost Cosmin ).


- Luca, trebuie să ai încredere în mine și în ceea ce vom face noi doi aici.... O simplă analiză medicală...Nu voi folosi seringă, pansament sau mai știu eu ce alt mijloc medical. Vom face o banală radiografie...De aceea părinții tăi au apelat la ajutorul meu ...Ne cunoaștem de ani buni...Vreau să îmi răspunzi la toate întrebările! Sincer! Și nu vreau să văd în ochii tăi că îți este frică. De acord?
- Da! Numai că niciodată nu am fost la doctor fără mami sau tati...! spuse Luca, privind cu teamă în jur și boțindu-și cu mâinile cămășuța, ce îi ieșise din bermudele portocalii.
- Nici acum nu ești fără ei. Altădată erai mai mic și mai neajutorat și intrau cu tine în cabinet. Mâine-poimâine însă vei merge la școală. Mami și tati sunt pe hol și mi-au spus că sunt convinși că vei fi un copil cooperant ...
Băiatul de cinci ani îl privea pe doctorul Stamatescu mirat, parcă ar fi vrut să-i spună că nu întâlnise încă acolo, la grădiniță, cuvântul „cooperant”. Doctorul realiză faptul că îi mai adăugase la vârstă ceva ani buni băiatului și îi spuse zâmbind:
- Vezi, deja ți-am vorbit ca unui băiat mare...Cooperant este atunci când doi oameni se înțeleg și își răspund sincer, deschis, la toate întrebările...
- Acum am priceput! O să încerc să fiu și eu... cooperant...
Rostise noul cuvânt din vocabularul său mai mult silabisit, ceea ce îl făcea să pară și mai grav decât putea fi la vârsta lui fragedă. Dar Stamatescu era obișnuit să lucreze cu copiii. De cincisprezece ani era șeful secției de radioterapie a Spitalului de Urgență Elias și prin mâna lui pricepută trecuseră generații întregi de copii, fiecare cu probleme lui neplăcute și dureros de triste, mai ales când era vorba de vârste fragede. În obrajii lui Luca se mai adunase un puf de roșeață, semn că treptat bărbatul din fața lui începea să îi câștige încrederea.
- Vezi, am să te fac să te simți precum cosmonauții în capsula satelitului, cu care vor zbura spre alte planete. Uite, te voi așeza pe această masă și vei sta exact ca un comandant de navă, înainte de a începe să vadă stelele. Nu vei simți nicio durere. Pe cuvântul meu de onoare!
Luca se mai liniștise auzind că doctorul din fața sa își dăduse cuvântul de onoare. Își amintise de vorbele tatălui său, care-i spusese odată că atunci când un om își dă cuvântul de onoare, înseamnă că poți avea încredere că nu te înșeală, fiindcă onoarea este lucrul cel mai de preț al omului.
- Așa... bun... acum că am devenit mai apropiați, înainte de a face tomografia, vreau să-mi spui, dacă în boroboațele, pe care sunt sigur că le-ai făcut acasă cu prietenii, se numără și vreo căzătură mai spectaculoasă...știi, tu, așa ca în filme...Și băiatul meu, când era de vârsta ta se cățăra, pe unde nu gândeai și ai fi zis că se întrecea să-i concureze pe marii cascadori din filme.
- Nu, n-am căzut niciodată...așa de rău...
Privirea pe care Luca o pironise în podea și tonul cu care rostise ultimele cuvinte îl făcură pe doctor să simtă că băiatul ascunde ceva. Acel ceva pe care îl ghemuise adânc în suflet, ca pe un secret bine păzit și pe care nu-l scosese la iveală nici atunci, când părinții îl găsiseră plângând și ținându-se cu mâna de frunte.
Cătălin, tatăl, și Ștefania, maică-sa, îl lăsaseră preț de două ore în compania unui băiat din vecini, mai mare cu doi ani decât el. Trebuiau să fie la cununia civilă a fiului directorului firmei la care Ștefania lucra. Era o datorie care trebuia onorată și o scuză de genul „nu avem cu cine să-l lăsăm pe Luca” nu era un argument prea solid pentru un refuz, care putea să coste mai târziu, mai ales că Ștefania era unul dintre oamenii apreciați în firmă și cu perspective strălucite în viitor. Bunicii erau undeva la țară și nu merita efortul de a-i scoate din casă și a-i pune pe tren doar pentru o ceremonie scurtă. Când îl zărise ghemuit în pat și plângând în hohote, Ștefania nu realizase pe moment cauza acestei stări de fapt. Luca îi spusese doar că s-a supărat pe Mișu, prietenul din vecini, fiindcă acesta nu a vrut să îi dea și lui pușca automată, cu care se jucaseră. Văzuse Luca la vărul său, Daniel, pe calculator, un joc, „Counterstrike”, și fusese atât de atras de el, încât, ori de câte ori avea ocazia, încerca pe „viu” să repete scenele pline de dinamism ale acelui joc. Fiindcă Luca era un pasionat al armelor și fiecare Crăciun sau zi de naștere însemnaseră îmbogățirea panopliei sale cu alte și alte tipuri de armament, cu care se mândrea în fața oricărui copil. Când l-a găsit atunci plângând, Ștefania, cu inima ei de mamă, a simțit că ceva nu e în regulă. De ce să plângă Luca pentru că Mișu, băiatul vecinilor, nu-i dăduse și lui arma automată, când el se putea juca cu ea oricând ar fi vrut? Îl examinase cu atenție și nu zărise decât o roșeață pe tâmpla stângă. Crezuse inițial că nu era vorba decât de un semn rămas de la poziția în care îl găsiseră pe băiat, plângând cu năduf și ținându-și capul prins între palme și genunchi. Dar cu cât treceau zilele se observa pe chipul lui o paloare care nu îi era specifică, o tristețe care îi inunda ochii, de altfel plini de voioșie și lumină până atunci. Până într-o zi, când Cătălin, exasperat că băiatul lui nu mai ieșea din baie, îl găsise acolo chircit și plângând din nou.
- Luca, ce s-a mai întâmplat, fiule? De ce plângi?
- Capul...mă doare capul...iar...
- Iar?! Dar când te-a mai durut? De ce nu ne-ai spus? Tu nu te ascundeai de noi niciodată? Așa te-am învățat. Nici nu aveai de ce să o faci, din moment ce și eu și maică-ta am fost întotdeauna sinceri și deschiși cu tine! Vino! Vino să văd, ce ai?
- Câteodată simt că mă cuprinde așa o căldură, și mă doare aici...
Și Luca îi arătă tatălui tâmpla stângă, exact partea în care Ștefania observase pata aceea roșie, căreia inițial nu-i dăduse importanță. Cătălin îl trase la pieptul lui și îi mângâie fruntea fierbinte. Nu voia să-l sperie, știa că Luca, în ciuda pasiunii sale pentru arme de tot felul, era un suflet pacifist, o fire blândă, plin de sensibilitate. Poate de aceea, ori de câte ori îl alinta, el îi spunea „puiul tatii”. Și Cătălin era convins că și după douăzeci de ani tot la fel i-ar fi spus. Copilul semăna cu Ștefania. O femeie la fel de domoală, care avea întotdeauna în sertarele inimii un cuvânt duios și care te putea ajuta să ieși din orice moment greu. Cătălin ar fi vrut ca băiatul să îi semene, să fie mai cu picioarele pe pământ, mai bărbat, dar știa că ceea ce viața îi dăruise lui Luca nu putea fi schimbat de dorințele lui trecătoare. Când Ștefania se întorsese de la birou, îi găsise pe amândoi dormind. Luca se încuibase la pieptul lui Cătălin, ca și cum s-ar fi ascuns de o furtună ce sta să înceapă și femeii i se păru ciudat acest fapt. La ora 17, când ea se întorcea de la servici, Luca era mereu pe câmpul de luptă, iar taică-său în tranșeele virtuale, ferindu-se pe cât putea de tirul armelor băiatului. Îi înveli, fiindcă toamna dădea semne că vrea să plece, așa, pe neanunțate. Și cum în blocuri căldura la calorifere își avea termenul ei de grație, același pentru toți muritorii de rând, care erau chiriași la stat, Ștefania trebuia mereu să suplinească boarea de răcoare din casă cu paliative ieșite de sub mâna pricepută a bunicii de peste munți, care făcea minuni la războiul ei de țesut. Cătălin sesiză primul domoala căldură răspândită de cerga de lână curată și deschise ochii pe jumătate. Zări cârlionții părului bogat al Ștefaniei, aplecându-se pentru a săruta fruntea lui Luca și o mângâie pe obraz. Ștefania îl privi întrebătoare, ca și cum nu ar fi găsit răspuns la starea de inactivitate, improprie lor, în care îi găsise. Cătălin puse degetul la buze, ca și cum ar mai fi vrut să întârzie dezvăluirea unui fapt , care cu siguranță că ar fi transformat-o pe Ștefania într-un nor de furtună.
Se ridică precaut din pat, lăsându-și fiul să continuie să doarmă sub spuza de căldură amestecată cu vise.
Când ajunseră în bucătărie și Ștefania începu ritualul zilnic, încălzitul cafelei, Cătălin îi spuse cu voce joasă:
- Cu Luca se întâmplă ceva...
- Cu Luca? se întoarse spre el Ștefania rămânând în aer cu lingurița, cu care tocmai se pregătea să pună măsurile de cafea în ibric. Văd că doarme, ca atunci când era prunc mic.
- Doarme, dar mai toată după-amiaza a plâns...
- L-ai supărat cu ceva? Sunt sigură! ridică Ștefania un pic tonul, lucru nemaiântâlnit vreodată în relațiile dintre ei doi. L-ai învins iar la cine știe ce luptă între polițiști și mafioți. Știu că ai darul ăsta de a încerca să nu pierzi niciodată, chit că este vorba de un simplu joc de copii...și, mai ales, de fiul tău...
- Hai, hai, Ștef, acum ți s-a năzărit pe mine! Ai dreptate, nu prea știu să pierd, dar de multe ori l-am lăsat să mă și învingă...
- Oho, i-auzi, l-a lăsat să-l și învingă! Deci, nu te-ai gândit nicio clipă că Luca te poate învinge, pur și simplu fiindcă este un băiat isteț...? Doar este copilul tău...!
Cătălin simțise până în fibrele sufletului maliția din glasul Ștefaniei, dar nu era nici timpul, nici locul pentru contraargumente. Situația copilului era în joc.
- Ștef, hai, nu vreau să ne certăm de la lucruri chiar fără nicio importanță...S-a întâmplat ceva cu Luca, poate de atunci, de când am fost la cununia aia protocolară. Știi, când l-am găsit plângând și ținându-se cu mâna de frunte...
- Am crezut că a fost o chestie pasageră...
- Și eu la fel, dar azi mi-am dat seama că nu este așa. L-am găsit plângând în baie și mi-a spus că îl doare îngrozitor capul. Că uneori i se încinge fruntea și că ...
- Dar bine, mie nu mi-a spus niciodată nimic...
- De ce crezi că trebuia să-ți spuie neapărat ție...? Ce, tată nu are? Probabil, de frică. Știe că, oricât de bună ești, așa cum te cunoaște lumea din jur, nu îi admiți să facă pozne care i-ar putea pune sănătatea în pericol. Tocmai de aceea la grădiniță sau ori de câte ori l-am mai lăsat singur acasă, și-a scos pârleala prin tot felul de năzbâtii. Știi, bine...lustra ciobită cu mingea...farfuriile de pe picurătorul de la bucătărie agățate cu patul mitralierei și transformate într-o grămăjoară de amintiri, fiind vorba de un set primit la cununia noastră...Nu mai vreau să continui, că iar faci o criză de nervi....
- Tu crezi că atunci, când am fost la cununia băiatului șefului meu, s-ar fi putut întâmpla ceva, de care noi să nu știm? Adică, ceva pe care Luca să ni-l fi ascuns până acum? Doar știi că am fost și la Nina, la prietena mea bună, care l-a descusut cum știe numai ea pe băiatul ei, pe Mișu. Nu s-a întâmplat nimic deosebit, cât timp s-au jucat. Doar dacă...
- Doar dacă...o privi Cătălin, așteptând parcă de la ea un răspuns salvator.
- Doar dacă Luca ne minte și nu s-a cățărat cine știe pe unde, ca să nu fie în bătaia puștii lui Mișu...și...
- Nici nu vreau să mă gândesc la așa ceva...dacă ar fi căzut de undeva, de sus, avea măcar o mică echimoză...un cucui...dar nu cred că a fost vorba de așa ceva...!
- Lasă-l să mai doarmă și după aceea, când vine ora poveștii de seară, o să încerc eu să-l mai trag de limbă. Hai, că uite cu dizertațiile tale era să îmi dea în foc și cafeaua!
- Tot din cauza mea...spuse cu năduf Cătălin, care știa că ori de câte ori se înregistra o cât de mică situație de avarie în familia lor, el era factorul generator, conflictual, perturbator...
Oricât încercase Ștefania să fie de diplomată, nu reușise în seara aceea să scoată nimic de la Luca. Copilul o ținea una și bună că nu s-a întâmplat nimic. Dar cum starea lui de sănătate devenea tot mai alarmantă, se văzură nevoiți să apeleze la bunul lor amic, doctorul Stamatescu. Numai o tomografie putea să le aducă liniștea în suflete și în casă.
Sarcina doctorului Stamatescu era însă una tot mai dificilă, fiindcă el știa că un copil aflat într-un cabinet medical devine o cetate inexpugnabilă, pe care nu o poți cuceri, nici cu povești, nici cu dulciurile cele mai apetisante din lume. Vederea halatului alb și a instrumentarului medical ridică între tine, ca doctor și el, ca pacient, un zid peste care nicio catapultă verbală nu ar putea trece. Așa încât doctorul, convins că Luca nu îi va dezvălui ceea ce ținea ascuns în sufletul lui mic, îi făcu tomografia, nu înainte de a discuta cu el câte în lună și în stele și reușind să-i inducă o stare de liniște psihică, necesară unei astfel de analize.
Rezultatul tomografiei avea să-i scufunde pe Cătălin și Ștefania într-un ocean de disperare profundă. Luca avea o tumoare, probabil din naștere, reactivată de o lovitură puternică, pe care copilul o ascundea cu cerbicie, leziune care-i provoca durerile incontrolabile din ultima perioadă. Printre lacrimi, văzându-se încolțit de presiunea adulților, Luca recunoscuse. Se ascunsese sus, pe șifonier, ca să-l prindă într-o ambuscadă vicleană pe Mișu, care juca rolul teroristului. Numai că nu calculase bine momentul impactului și alunecase, lovindu-se de marginea spătarului de la pat.
În timp ce Ștefania îl luă afară pe Luca, ca să-l plimbe un pic prin curtea spitalului, pentru a uita de senzația de sufocare, pe care o resimțise acolo în aparatul acela ca o navetă spațială, Stamatescu îi prezentă lui Cătălin situația reală a fiului lor.
- În cădere i s-a spart un vas de sânge. Cred că a avut și o scurtă pierdere a cunoștinței, dar nu are rost să-l mai asaltăm acum cu întrebări de acest gen. Tumoarea este pe partea stângă. Există riscul ca la orice nouă lovitură, la o surescitare extremă, tumoarea să înceapă să cucerească teren, mă înțelegi?
- Ce înseamnă asta, mai pe românește? îl întrebase Cătălin prăbușit pe un scaun, cu figura răvășită de neputință.
- O parte a simptomelor tumorilor cerebrale este determinată de faptul că acestea cresc într-un spațiu cu volum fix, craniul, care conține trei elemente relativ necomprimabile: creierul, sângele si lichidul cefalorahidian. Volumul total al celor trei elemente este constant, de aceea orice creștere a volumului unei componente este în detrimentul celeilalte. O tumoare ce crește într-o anumită regiune a creierului comprimă și distruge creierul, deplasează vasele sanguine și lichidul cefalorahidian. Când se depășeste capacitatea de acomodare, în craniu se instalează hipertensiunea intracraniană. Pe lângă accentuarea cefaleei apar și grețurile, vărsăturile, iar vederea se încețoșează.
Tulburarea funcției mentale, psihice, se caracterizează prin greutate în îndeplinirea sarcinilor zilnice, iritabilitate, indiferență, lipsa inițiativei și a spontaneității, somnolență. În săptămâni sau luni simptomele se accentuează, vorbirea poate deveni neinteligibilă, se instalează o stare de confuzie și chiar coma. Soluția ideală este operația, dar în cazul lui Luca nu poate fi vorba de operație. Tumoarea este vascularizată puternic, riscăm, chiar dacă l-ar opera un specialist în domeniu, riscăm o hemoragie de risc maxim sau atingerea vreunui centru nervos...Va urma, iremediabil, hemiplegia, lezarea centrului vorbirii...
Cu cât doctorul își prezenta cazuistica nedreaptă și dureroasă, Cătălin își frângea neputincios mâinile, o lacrimă jucându-i sub pleoape.
- Și ce remediu mai există, în afară de operație?
- Cobaltoterapia, dar și ea este o potecă cu multe necunoscute, din moment ce nu știm natura tumorii...
- Și nu o putem afla?
- Ba da, printr-o biopsie... să luăm o mostră din ea, dar asta înseamnă tot operație. Un alt risc... Există însă o șansă. Cobaltoterapia, urmată apoi de chimioterapie. Luca este încă mic, s-ar putea cu medicamentația adecvată, coroborată cu radioterapia, pe care o să vi le recomand, să stagnăm creșterea tumorii. Astfel, Luca va putea să aibă o viață normală, dar cu mai multe restricții față de ceilalți copii. Numai așa vă veți putea bucura de el în fiecare dimineață...
- Unde vom face cobaltoterapia?
- Aici, la Elias. Vă fac eu o programare pentru primele ședințe, care vor dura 15 zile. Mai mult, nu putem face. Momentan. După aceste ședințe, vom reveni cu o nouă tomografie. Și poate...
Cătălin îl privea disperat. Ar fi vrut ca bunul lui prieten să-i fi putut oferi soluția salvatoare. Dar știa că și doctorii sunt în definitiv tot oameni, cu limitele și neputințele lor fizice și psihice. Așa că nu mai trebuia decât să o pregătească sufletește pe Ștefania și, mai ales, pe Luca și să încerce procedurile, care ar fi putut să le aducă liniștea sufletească și pacea în familia lor, atât de încercată acum.

- va urma -

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!