O scurtă perioadă din viață, am avut fobia șerpilor. Erau ani luminați de candoarea vârstei. Șarpele din pomul cunoașterii, șarpele care putea hipnotiza victima, șarpele uriaș capabil să înghită copii, toate aceste vietăți târâtoare îmi stârneau o groază atavică. Anaconde, cobre, pitoni, vipere, șerpi de apă activau instantaneu roșul în semaforul de pericol iminent din mintea mea plină de întrebări zoologice. Fobia a dispărut, transformându-se într-o fascinație care, la rândul ei, s-a diluat în timp, dobândind însă o ciudată asociere cu fermoarul.
Un timp, n-am înțeles cum a reușit acest mutant sinistru să păcălească vigilența croitorilor și să se strecoare în cutiile lor de lucru. Croitorii din imaginația mea, în spaima lor fără margini, l-au ascuns în locașuri întunecoase precum cutele rochiilor, pantalonilor sau a altor haine, care mai de care mai nevinovate. Cu timpul, șerpii metalici au năpădit vestimentația umană, înmulțindu-se deșănțat, încât azi le descoperim prezența într-o varietate neasemuită de culori și dimensiuni.
Fermoare mari, fermoare mici, unele silențioase, altele șuierând monoton, însă primejdios, s-au extins cu rapiditate pe cele șase continente, fără să țină cont de restricții climatice sau de altitudine.
Cu puțin efort, le puteam vizualiza și ca pe niște crocodili miniaturali cu dinți metalici, mărunți și regulați, așezați de-a lungul unor maxilare interminabile.
Cu cât fermoarul era mai lung și mai sofisticat, cu cât dinții galbeni de alamă erau mai mari și mai tăioși, cu atât puteam identifica mai bine, în capul orb și inexpresiv, bestia ascunsă. Evoluția acestor mutanți și noile reguli de anatomie mecanică, pe care le comanda viața, au fost integrate rapid în fantezia mea juvenilă. Chiar am încercat să fac o fișă de post persoanei capabile să repare dantura acestor vietăți metalice: „Fermoarist”.
Odată cu adolescența, fantezia a evoluat. Astfel, am constatat că unii șerpi de metal păzeau intrarea la poarta unui rai în care vârsta-mi interzicea accesul. Le vedeam forma sinuoasă, ascunsă în cute de jeanși, i-am auzit sâsâind amenințător, când o mână curioasă îi agresa. Știam că erau pregătiți să-și înfigă colții în degetele neatente, dacă aș fi încercat vreun contact tactil nelegiuit cu albeața imaculată și protectoare a lenjeriei.
Cum timpul ne învață multe, am descoperit că eram posesorul unui flaut a cărei melodie domolea fermitatea acestor paznici fioroși de la intrarea în câte o pereche de jeansi constrictori.
„Unde îți este coada, acolo îți va fi capul”, era mantra deschizătoare de drumuri a unui Ali Baba speriat de propriul lui curaj. Astfel am ajuns să savurez mișcarea lentă, descendentă, prin care forma rectangulară a capului metalic era escortată să coboare de-a lungul vertebrelor ce se secționau longitudinal. Prima barieră spre un tărâm ce abia începea a fi explorat era învinsă.
Anii, cu experiențele inerente, m-au convins de superioritatea fermoarului asupra banalului nasture. Nasturii, oricum, au ceva demodat, aproape victorian. Nu-i de mirare că regina acelui sfârșit de secol a ordonat prezența unor detașamente de nasturi metalici pe mânecile soldaților din gardă, motivul fiind descurajarea folosirii antebrațelor de la uniformele regale pe post de batistă. Chiar dacă nasturii nu împiedicau în totalitate prezența acestor gesturi lipsite de noblețe, cel puțin încetineau mișcarea de arcuș a brațului pe sub relieful facial.
Eleganța fermoarului asupra străbunicului nasture este indubitabilă. Am învățat să-l îndrăgesc pentru superioritatea timpului de acces în intimitatea diverselor unități vestimentare.
Singurul mutant modern care-i face concurență ar fi „ariciul”. Acesta a fost adus în montura de textile și încălțăminte de un Herr elvețian, care l-a numit „Velcro”. Dar Velcro e o altă fantezie.