RÃSPLATA CERULUI

Zborul – iscat în lume ca minune, coborât în spiritul oamenilor mai întâi prin visele colorate ale nopților copilăriei și zămislit apoi într-o pasiune nu bine precizată - rămâne provocarea de căpătâi a ultimului secol și a începutului de mileniu. După o sută de ani de căutări sub zodia norocoasă a izbânzii, zborul devine astăzi, în prezentul echivoc din spirala nesfârșită a lumii, stăpân absolut al viitorului și ziditor de destin planetar.
Aerodromul – ținutul acela îndepărtat ghicit după geana orizontului unde pământul se logodește cu cerul – este poarta după care mersul nu mai există, iar sprijinul pe aerul răcoros și mișcător al înălțimilor capătă conturul realității, izvorite din iluzia de veșnicie a clipei din vis, sub răcoarea umbrei faptului trăit. Sânul pământului, strâns în corsetul pistei cenușii brodată de flori de câmp albăstrui și cu buze arse de secetă, adună jos semnele zborului în inele de viață cioplite adânc, după ce mângâierea văzduhului a trecut.
Pilotul și avionul – perechea îngemănată sub altarul zborului – este măsura visului întrupat în urma careia se adună în ungher de memorie traiectoria strânsă din roua dimineților cu cerul curat după o ploaie de vară, din goana nebună a hergheliilor de nori cu coame umede, din risul curcubeului peste orizonturi, închisă în încremenirea răcoroasă a asfințitului. Conturați pe cerul înnobilat de binecuvântarea norilor ori biciuit de lacrimile de foc ale soarelui din răscrucea zilei, brăzdând cerul nopții de clestar cu privirea înșurubată în cotloanele misterioase ale cerului, depun zborul lor ca pe un descântec pur, rostit în șoaptă la vreme de seară, după mantia de platină a razelor de lună : ce ai făcut, făcut rămâne.
Pentru că zborul se face. Se săvârșește cu sufletul, cu fiecare bătaie de inimă, cu mintea, cu toată ființa. Iar pentru strădania ta de om viu, primești un dar. Un dar ce vine de la izvoare. Te răsplătește cerul. Iar darurile cerului rămân zborul și ploaia.
Amândouă înseamnă viață.