agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2818 .



cartea din firidă
personals [ ]
poetul e un artizan

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Tyly ]

2010-12-21  | [This text should be read in romana]    | 



Poate că oricine, nu știu, dar eu am un loc numai al meu, ferit de ochii lumii. Numai sufletul – complicele - știe de el. Þin acolo bucățele de fericire. De câte ori intru, împlinesc un ritual: pe “un preș verde” la ușă, “îmi șterg picioarele”, pășesc ca-ntr-un “templu pe care nu doresc să-l pângăresc”. “Trecerea pragului” este învăluită de mister. Pare că-l deslușesc de fiecare dată când apare “îngerul cu umbrelă”.
Aici, într-un fel de cameră secretă, îmi dau întâlnire cu poeții. Ne așezăm la o masă rotundă, ne dăm mâinile și ne citim expresiile. Cuvintele încep să se scrie undeva în aura noastră, ne înțelegem tacit. După un timp, nimbul se arată ca o carte și poemele curg de la sine, luminându-ne. Trăim momente de armonie, de empatie, de euforie. Apoi, ei pleacă, eu mai rămân, o vreme, cu gândurile lor foșnind ca aripile îngerului care se uită peste umărul meu și surâde, se întristează, se miră, meditează odată cu mine.
Ultima oară am cotrobăit împreună într-o firidă aflată în “camera verde a creșterii”. Nu este o încăpere obișnuită: “în camera mică un lan de porumb / la geam floarea soarelui pînă în tavan / aplecată să prindă raze / și vocile copiilor / și pașii zburdalnici. / în camera mică intru doar toamna la treierat / îmi pun cizmele de cauciuc și pălăria de paie / recolta e bogată în fiecare an / copiii cît spicele cu brațele ridicate / voi sădi la toamnă un nuc / covorul verde păstrează / cîntec de greier.”
Pare straniu dar, acolo, am dat peste niște “Poeme de nișă”, o decorațiune literară. Cuvinte așezate unde trebuie să le fie locul. Ornamente poetice menite să încânte. Am băgat mâna cu grijă. Ele mi-au ghicit intenția, s-au lăsat mai întâi atinse cu privirea, au prins viață de parcă ar fi simțit șuvoiul de curiozitate, apoi s-au lăsat purtate în voia mea cu aceeași siguranță pe care o am câtă vreme îngerul nu ațipește.
S-au adunat într-un volum de culoarea toamnei. De aproape, am văzut numele aceluia care a știut să combine cu măiestrie sentimente, dorințe, trăiri, stări meditative. Da, mi-am dat seama imediat că autorul “Poeme(lor) de nișă” a fost la masa poeților. N-am observat, însă, când a strecurat obiectele măiestrite și nici când s-a făcut nevăzut.
Liviu-Ioan Mureșan (căci despre el este vorba), în creațiile sale, mărturisește despre viață și moarte, despre trecere, despre suflet și conexiunile lui religioase, despre înțelegere și meditație, despre iubire, despre poet, poezie și muză. Ne introduce în lumi de basm, ori în drame existențiale. Cu aceeași dezinvoltură.
Morții îi spune: “Tu, moarte, să vii mai tîrziu” “am pus un preș să-ți lipească picioarele / iarba fiarelor pentru coasa ta / lacătele au miros de viață / te speli pe dinți cu fiece victimă / îți lucesc dinții asemeni stelelor căzătoare / ochii tăi găuri negre ce le absorb / toaca respirație-ți este. / să vii mai tîrziu cînd îmi voi spăla palmele / cînd puietul de pin va trosni în cuptoare / te aștept / se usucă preșul / seacă izvoarele”, în timp ce vieții îi dă forma unei locuințe-“templu”: “la etajul 4 al acestei clădiri / s-a aprins soarele / printre aripile primului porumbel / la parterul acestei clădiri / s-a stins liniștea / cu țipătul primului copil trezit / în această clădire o nouă zi trage clopotele / perechi de ochi se deschid / brațe lenevind brațe agere / dezgolesc trupurile calde. / în această clădire timpul se scurge pe ziduri / oamenii bat cuie să-l prindă tablou / la care zilnic se închină. / rostesc rugăciunile prin gesturi firești / pînă seara târziu.”
Pentru poet, niciuna dintre cele două nu este de neglijat, doar că, îi cere morții răgazul trăirii din plin a vieții. Iar aceasta nu poate fi concepută fără iubire. Privită din unghiuri de vedere diferite, iubirea este una dintre temele de bază ale volumului. Spre exemplu, poetul o consideră “Geometria sentimentelor”: “iată, sînt un triunghi, / tu punctul ce se mișcă / pe laturile sale / ca o infinitate. / așază-te în centru / voi închide / ochiul obosit / de contemplare.” Tot el spune cum “se nasc iubirile”: “ca mânjii se nasc iubirile / lovind cu picioarele burțile iepelor / se ridică aleargă iute / pe razele soarelui / hrănindu-se prind aripi de jar / zboară mînate de jockey peicepuți / câștigă în cursa obstacolelor / noi pariem” și cum se pot pierde ele, ca la pariu, dacă nu se depășesc obstacolele vieții.
Sentimentul iubirii, viața în general, sunt legate – involuntar sau nu - de păcat, chiar dacă, de cele mai multe ori, considerăm că suntem curați. Poetul nu sare acest aspect și ne face o “Destăinuire curată” - titlu contradictoriu ideii de păcat. Aici, păcatul – ispita omului – este personificat: “păcatul a intrat în biserică / pentru prima dată / privea mirat icoanele și le simțea privirile curioase / a îngenuncheat în fața altarului și a pus mîna pe biblie / curățindu-i praful cu palma stîngă / dreapta a dus-o la inimă și a jurat cu voce tare / așa cum se face cînd ai conștiința curată: / “omul acesta mă ispitește zilnic / de mult timp nu mai am odihnă, părinte”. / preotul în negru îi acoperi fața ca pentru o lacrimă / și-l binecuvîntă / “piară de la tine sufletul acesta” ”.
Dar dacă tot este vorba despre viață și păcat, Liviu-Ioan Mureșan aduce în prim-plan realități, uneori dure, așa cum este și drama unui cunoscut: “pe youtube un prieten într-o mocirlă / mă sună să-i dau un sfat / ai văzut ce mi-au făcut ăștia? / un profesor deosebit și bine apreciat / oamenii mai îneacă unele nopți / cînd nu corectează teze cînd se gîndesc la diminuarea / salariului / cum ar fi o diminuare a vieții. / se sprijinea de perete și rîdea / de parcă cine știe ce film pentru oscar / acum actorul se sinucide în sine / în frica morții / în propriul cimitir. / … ” (“Apocalipsus”).
Autorul amintește, în câteva poeme, și despre era calculatorului ca mijloc de conversație, de informare și cunoaștere, căci “Vremea porumbeilor a trecut”, de mult: “era o vreme cînd ne trimiteam porumbeii / să stabilească întîlnirile. / al meu era alb hotăra timpul și-i plăcea seara / al tău era mic găsea locuri iubea ascunzișurile. / în ziua aceea ca doi nebuni s-au zbătut / pentru clipa plăcerii / au sfîrșit sub alicele aprinse ale privirii. / de atunci nu mai avem porumbei / trimitem mesaje bătînd cu degetele suferințe / întîlnirile sunt virtuale. / ultima dată ți-am zis delete / și mi-am scuturat aripile.” Farmecul prezentării îl constituie împletirea sentimentelor umane cu ideea modernă de comunicare.
Poetul știe cum să pătrundă înțelesurile, “Cu dioptriile înțelegerii”: “… / văd limpede / urmele pașilor. / născut odată cu razele soarelui / îmbrăcat în lumină / pășesc eterul cum respir aerul / priveliștea mă cheamă la înțelegere / brațele devin aripi inima reactor / combustia globulelor roșii reacție. / eu nu mă prostituez eu mă rog pentru toți / pînă cuvintele îngenunchează / ele au propria înțelegere cîntă în cor / vocile lor nu se aseamănă veacului. / planeta aceasta / are forma gîndului”. El afirmă că “Lumea e pavată cu înțelegeri” și chiar ne introduce în “Lumea mirifică a înțelegerii”: “pe masă o piersică își deschide ochii / mă privește cu poftă salivează / și inima îmi bate mai repede / apoi se preschimbă în sâmbure / apuc două nuci le trosnesc în palme / sângele pic pic pe gresie / se încheagă pînă la glezne / las venele să se prelingă / sînt omul-păianjen / deseară va fi iarnă / copiii vor patina pe gheața roșie / în geam soția va aprinde / o lămîie.”. Imaginația, ludicul, metafora, personificarea fascinează.
Poate tot dintr-un colț al înțelegerii vorbește, nu fără o tentă ironică aici, și despre poeți, numindu-i poeți-critici, ori invers, critici-poeți, antrenați în “Falsa disoluție a evoluției”, o temă care nu avea cum să lipsească din firul poetic: “de cînd s-a pus sechestru pe idei poeții încearcă să se adapteze / privesc cele de aproape și cele mai îndepărtate / apoi scriu despre acestea cu oarecare patos / ca nu cumva să exprime incorect realitatea. / criticii dușmani recunoscuți ai poeților privesc propria realitate / mai întîi lucrurile îndepărtate apoi cele apropiate / și emit cuvinte ce ar părea la prima vedere idei. / astfel criticii devin poeți cuvintele lor metafore / fără a fi bănuiți de consecvență / cărțile se scriu singure poezia pornind de la critică / critica de la observație / și toate pe fondul unei realități neliniștite / ce așteaptă să fie pusă între coperți.”.
Un subiect – punte între viață și moarte, trecerea - este abordat în multe dintre “Poeme(le) de nișă”. Înclin să dau dreptate poetului care susține că “Faptele confirmă trecerea”: “un pescăruș se descompune în aer / oasele albe se transformă în praf / vîntul împrăștie amintirea-i”. Pornind de la această constatare, Liviu-Ioan Mureșan își reprezintă ființa pe scara timpului: “mă înfășor în timp ca într-un voal / îi cuprind colțurile strîng cu putere /de parcă relativitatea e doar un basm / fetus al timpului / mă simt în siguranță. / nașterea / limită spre plus infinit.”. El, ca și timpul, este un trecător prin viață. Iată-l descoperind, cu virtuți poetice, “Un trecător între noi”: “de ceva vreme în cameră s-a așezat un trecător / și-a făcut culcuș în patul nostru mai aproape de pieptul tău / să se încălzească mi-ai zis / fiind doar un trecător am așteptat / pînă ce inima I s-a deschis în piept și nu-i mai simțeam / bătăile în pernă. / în fiecare dimineață cînd ne trezim privesc patul / cu cele trei forme ca trei locuri de veci / cea din mijloc mai lăsată spre dreapta / ca o adîncitură ce bate asemenea inimii. / trecătorul e tăcut / înghite din noi firimituri pînă ce formele / devin tot mai mici / cea din dreapta cît o inimă / începe să bată.”
Poetul mânuiește figurile de stil cu dibăcie, are cuvinte și expresii care se repetă - niște laitmotive, amprente care îl caracterizează și îl evidențiază. Fiecare titlu, vers îndreaptă către meditație: legătura omului cu realitatea, visul, povestea, iubirea, suferința, viața, moartea, trecerea, amintirile din copilărie ori adolescență etc.
Să ne întoarcem în “camera verde”, fiindcă aici se spun “Povești de seară”: “dormiți liniștiți dragii mei / tata vă poartă de grijă / nu suspinați cînd tai capetele balaurilor / doar trageți pernele peste ochi / și visați zîne. / Sabia pe care o țin pe dulap / niciodată chiar niciodată / nu prinde viață / ascultă de brațele mele / lovește zmei și fantome. / Tata e mai tare decît superman / pe omul-păianjen l-am înrămat aseară / da iezii l-au mîncat pe lupul cel rău / ursul nu a fost păcălit niciodată. / Să știți dragii mei / peștii nu se îneacă în ape / dormiți tata mai are povești / pentru încă patru-cinci ani.”. Rolul de poet-părinte este asumat.
Prefer să rămînem în lumea poveștilor, nu neapărat pentru că ele sunt mai frumoase, ci pentru că ele ne mențin acea stare de visare de care oricine are nevoie, mai ales poeții.
Nu știu dacă v-am convins, dar, dacă vreți, pot să vă conduc exact unde se află firida.

21 dec. 2010

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!