Era într-o seară târzie... După o zi destul de lungă, în care trecusem prin nenumărate sentimente contradictorii... față de mine, față de viața mea... mă așez în pat să dorm (încercând să urmez sfatul unui prieten drag...)
Era liniște... pe fereastră se vedea cerul - cam înnourat... M-am chinuit să găsesc cu privirea o stea, măcar una... steaua mea...

după un timp le-am auzit...
-prima stea: Eu voi fi steaua ei! Ea este cea mai mare din grupul lor și deci se cuvine ca eu, care sunt cea mai mare, să îi port de grijă...
-o a doua stea (întrerupând-o pe prima): Baa... te rog să mă ierți, dar așa cum bine știm toate, ea mereu strălucește și... radiază de bucurie, mereu împarte câte un zâmbet celorlalți, deci eu voi fi steaua ei! Eu strălucesc cel mai tare dintre toate stelele de aici...
-o a treia stea: Hmm... vă înșelați amarnic! Doar știți ce răutăcioasă și răzbunătoare este uneori... cum ați putea să-i purtați voi de grijă? (apoi adăugă cu un zâmbet ironic)Normal că eu voi fi steaua ei!
-intervine o a patra stea: Nu vă mai certați atât! Ea mereu îi ajută pe cei din jurul ei și... oricând are o vorbă bună pentru ei sau o îmbrățișare să le dea... Eu o propun pe Gălbioara să-i fie STEA și să o ajute!
-steaua a cincea (Gălbioara): Nu, nu, Albăstrico! (adresându-se celei de-a patra) Tu ești cea corectă! Þie îți revine meritul acesta. Ești perfectă pentru ea!
În timp ce se certau cele cinci stele despre care să-mi fie stea... au zărit cu coada ochiului, într-un colț de cer... "ceva" mic... ca un licurici... Strălucea atât de slab încât au crezut că luminile orașului s-au furișat iar până la ele. Dar au văzut că acel "ceva" se mișca sau... mai bine zis... tremura. De sub genele întredeschise se prelinse o lacrimă... un diamant perfect, care a strălucit atât de tare încât a acoperit-o chiar și pe steaua care zâmbea mereu... Speriate, au întrebat:
- Tu... cine ești? De... de unde ai apărut?...
- Te cunoaștem?
Neîndrăznind să ridice privirea, steaua Cea mică a răspuns încet:
- Eu... eu m-am născut în... aceeași noapte în care... s-a născut și ea...
- Cuuum? Adică tu o cunoști pe ea? întrebă Cea răutăcioasă.
- Eu... (printre lacrimi) eu i-am luminat... pașii... spre lumina acestei lumi...
- Ha! Ha!, sări Cea mare. Nu vezi ce mică ești? Nici nu strălucești normal! Măcar de te-ar cunoaște cineva! Dar... vezi? Nimeni, din cei ce o cunosc pe ea, nu te cunoaște și pe tine!
Ridicând ușor privirea, steaua Cea mică le răspunde cu răsuflarea întretăiată:
- Ba... ea!... ea mă... cunoaște!... E... e singura!
Și a început iar să plângă încet... fără să o audă celelalte... Iar ele... nu au mai băgat-o în seamă, ci imediat au uitat-o în acel colț, gândind mereu că acolo ajung luminile orașului și și-au continuat cearta... care dintre ele să-mi fie STEA!

Numai steaua Cea mică, mereu tristă, mereu cu ochii înlăcrimați, mă privește de sus, se roagă pentru mine și îmi luminează calea, atât cât reușește și ea... printre suspine și lacrimi... Iar eu... mă simt ocrotită... pentru că știu că... mi-am găsit STEAUA!

Știu că va fi și bine!!!