Moto: Închide-ți privirea și uită-mă, oprește-mă în gândul tău și,
când îți va fi dor de mine, sfâșie-mă-n tăcere, îmbrățișează-mă!

Pătrunse în interiorul cavoului doctorului Aris Serphiotis. Își măsura pașii în întunericul pe care îl percepea cu simțurile, cuprinzându-l cu mintea, nemijlocit, ca înțelegere a celor ce nu pot fi sesizate decât astfel și doar în acest loc, ca o reactualizare a unui alt timp. W. P. se ghida după lumina firavă a lămpii, ale cărei umbre răzlețe făceau prelungirile înfricoșătoare, identificându-le cu orice închipuire, totul într-o înțelegere speculativă, plăsmuire în fața căreia se afla o conștiință rațională.
În stil neoclasic, de plan bazilical, construcția arhitecturală impunătoare era alcătuită din două nivele. Unul la demisol, iar celălalt sub forma unei terase în 19 trepte, dispunând, pe laturi, de o fortificație cu metereze. Interiorul cuprindea o încăpere centrală, cu deschideri înspre Răsărit și Apus, și două abside laterale despre ale căror prelungiri se credea că duc, printr-un tunel, până la Dunăre. În încăperea de la intrare se aflau două morminte din marmură albastră și o scară dreaptă, cu 7 trepte, care încă mai păstra echilibrul între cer si pământ, și între cele două coloane paralele ce susțineau bolta. Pe tavan era pictat un vultur cu capul înclinat către dreapta, riguros heraldic, iar de jur împrejur 13 stele, cuvintele “annuit coeptis” și o ramură de salcâm.
În primă instanță a percepției celor existente, fiecare mișcare a lui W. P. părea a fi un act omenesc, singular, doar că, în proximitatea celor ce se regăseau acolo, misterul îi veni în întâmpinare. Pătruns de intimitatea lăcașului (ce confirma la un alt nivel ceea ce îi fusese deja sesizat), W. P. se adresă celui despre care credea că-l însoțește:
- Nu mă îndoiesc de faptul că ceea ce văd cu ochii și ating cu mâinile nu ar exista de la 1880 și până azi, 23 iunie...! Ar fi o impietate să nu spun că subzistă în sine și fără să mă aflu eu în acest timp, aici și acum! Trebuie să știu ce anume se găsește dincolo! Am învățat să mă folosesc de timpul vesperal al unei altfel de magii și acum voi trece dincolo de aceste abside, prin zid! Rosti aceste cuvinte cu acea împietrire a feței celui care-și înghite adevărul în tăcere, aruncându-l, ca-ntr-o retragere în sine, lângă alte, și alte adevăruri sedimentate în subconștient, cenzurate… Niciun mușchi nu i se clinti și nici măcar strângerea de mână, imperceptibilă, a lui Gadamer nu-l făcu să renunțe. Nu mai putea amâna sau aștepta. Nici măcar de dragul jocului de a nu crede.
- Cum să nu?! păru că rostește pe un ton ironic Gadamer. Orice formă de apropiere între cele ce sunt radical diferite, cum ar fi cuvântul și lucrul sau gândirea și existența, nu este altceva decât simplă speculație! Nu tot din ceea ce zici acum se și împlinește. Iar dacă tu crezi că intri prin zid, asta nu înseamnă că vei și reuși să intri în ființa însăși a lucrului gândit. Cu siguranță, vei da cu fruntea de zid! Și vrei să zici că nu este niciun șiretlic?!
- Nu, nu este! Am deprins asta mai demult. Moartea sinelui face posibilă trecerea la o stare supremă a Ființei. Trebuie să ai înțelegerea că te poți folosi de tot ceea ce ai învățat până la un moment dat, luând totuși în considerare faptul că odată și odată vei întâlni un zid, exterior voinței tale, care nu se va mai deschide nicicum, refuzându-ți prezența. Pentru care moartea e un prag absolut. Și abia atunci nu vei mai fi cu adevărat!
Rosti câteva vorbe tainice și se repezi în zid. Ca și când n-ar fi fost acolo, zidul păru că se topește în fața lui, devenind de o consistență ciudată. Venise în întâmpinarea trupului său transsubstanțiat.
Perspectiva, o conexiune de acte și reacții (înțeleasă ca modalitate de interpretare), îi oferea acum lui W. P. un chip diferit, ca-ntr-un joc nesfârșit în fluxul vertiginos al Timpului. Se trezi afară din încăpere și, nebun de bucurie, pentru că reușise să depășească planul metafizic al zidului și al timpului, uită pentru moment de sinele real. Se trezise în chip real. Avea o carte poștală în mână. O privi ca și cum ar fi încercat să înțeleagă o lume care nu era a lui, pe care viața însăși ar fi produs-o, fără consimțământul său. El își apăru sieși situat pe o scenă, cu imaginea întregului unei alte vieți, jucând un rol necunoscut. Doar timpul era singurul care-și cunoștea preștiința trecerii, permițând apariția spectacolului. Se chinui să deslușească scrisul, pe alocuri șters. Îi păru cunoscut, având siguranța că acele cuvinte îi sunt adresate într-un mod familiar, mult prea intim:
“…între umerii tăi albi, doi copaci înghețați în singurătate, unul înfipt la Crivăț-Răsare, altul rostogolit cu osiile dinspre tâmplă către străfundul inimii!
Sărut pleoapele tale, întredeschise aripi într-o îmbrățișare, dăruită tăcerii din clepsidră, vorbire arcuită pe spinarea luminii și prelinsă pe arcușul timpului rupt în silabe de mirarea iubirii! Închide-ți privirea și uită-mă, oprește-mă în gândul tău și când îți va fi dor de mine sfâșie-mă-n tăcere, îmbrățișează-mă!”.
Dorința izvora crescând într-o împreunare fierbinte în mintea celui ce parcurgea rapid rândurile scrise, închegându-se într-un întreg viu. Doar privirea era cea care, întâlnind dincolo de sine celalaltă reflexie a cuvintelor, exact ca într-o fereastră, putea să se desprindă și să vadă, fiind capabilă să perceapă propria finitudine prin existența modului său simplu de a fi. Îi părea că iubirea asta îi aparținuse cândva, simțind-o pentru el. Cuvintele îi erau adresate, scrise de Doris, și datate 26 septembrie 1950. Îi dădea întâlnire la Kurhaus Glotterbad, undeva la 17 km de Freiburg.
Se uită în jurul său și-și aminti brusc de alte locuri de întâlnire, de Die Walhalla bei Regensburg, de Bayreuyth, de Festspielhaus Richard Wagner, de Locarno și de Lindau Bodensee. Poate că era chiar el, Karl Hellmann. Șopti pentru sine:
“- Mă simt responsabil pentru existența ta, voi ajunge acolo doar pentru ca să te întâlnesc, încă o dată…!”.

Se trezi însă din visare prăbușit lângă zidurile unei vechi construcții din lemn, numită Precista, care fusese recladită în anul 1647, în timpul domniei lui Vasile Lupu. Deasupra altarului acesteia știa că se află o cameră secretă, un fel de criptă neatinsă, despre care alții ar fi descris-o ca fiind o “capsulă a timpului”, un loc pur... Știa că există un tunel pe sub Dunăre, de la Precista și până pe malul celălalt al fluviului. Lângă el, Doris se așezase în iarbă, oferindu-se brațelor ce i se încrucișau tainic în jurul umerilor. El stătea sprijinit cu spatele de zidul vechilor ruine.
- Ce căutăm noi aici?
- Cum adică, ce căutăm? Știi ce bine mă relaxez așa în brațele tale? N-ar fi trebuit să mă surprindă asta și, totuși, de ce să fiu în altă parte, acum?
- Nu cred că te surprinde! Efectul este scontat. E firesc să-ți placă, spuse Doris, trecându-și degetele subțiri prin părul lui, într-o mângâiere caldă.
- Eu așa speram, în intimitatea mea, să te surprindă și pe tine.
- Cred că trebuie să mă surprinzi și cu altceva…!
- “Trebuie” ăsta sună sentențios! Îmi place kantianismul tău. Mi-a sunat a imperativ categoric…!
Continuă s-o privească altfel, iar Doris își coborî ochii din privirea lui. Se ridică si se îndepărtă de el.
- În noaptea asta, porțile cerului se deschid! Trebuie să-ți împletesc această coroniță de flori și să ți-o dăruiesc, iar tu s-o primești! rosti Doris emoționată. Este semn al unui legământ tainic al sufletelor noastre unite azi!
- Unire a sufletelor? Prostii! Ești de unul singur, te naști și mori singur, la nadir..!

Lumina puternică îl orbi pe W. P. care, mut de uimire, își acoperi ochii și, pentru o clipă, uită că se află într-o cameră mortuară. Se sprijini de una dintre cele două coloane sculptate, căzând în genunchi în fața troiței unde se afla o icoană pictată pe lemn, reprezentând dumnezeiasca treime în cele trei ipostasuri consubstanțiale. Privi la zidul din fața sa, care deschisese ca într-o oglindă esența inimii acelui altar. De aici se ridicau zece ramuri. Respirau viață atemporală, depășind orice formă de cunoaștere apofatică. Simți în acel moment că face parte din trupul lui Dumnezeu, că e manifestare a energiilor divine.
Cele zece raze iluminate ale arborelui din mormântul lui Serphiotis scânteiau precum safirul, susținând existența a tot ceea ce se afla în jur. Ketherul, în combinație cu literele alfabetului sacru rostite mai înainte, constituia calea de acces către tainele de dincolo. Piatra perfectă, care părea că lipsește din vârf, se revela acum drept piatra cea din vârful unghiului. Dincolo de Abisul Sfânt, de unde toate izvorăsc și spre care toate se întorc, privirea întâlni infinitul unei alte priviri, un ochi încadrat într-un triunghi. Un fel de Stea solară, întrevăzând misterul inefabil al Divinității. Întunericul deveni precis iar timpul se deschise cu acea năzuință originară, acționând ca vedere nemijlocită.
Încercarea de a-și reduplica aparența evanescentă, îl determină pe W. P. să-și orienteze privirea către imaginea de mai înainte, care era umbra unei alte umbre, desprinsă și dispărută între ziduri. Aparența de gradul întâi se transformă acum în una de gradul al doilea. Și tot așa, ca o imagine suprapusă alteia în oglinda fantomatică a timpului. Sau ca un mozaic compus la primul nivel al Credinței. Repetând aceleași cuvinte, cu strășnicia celor de mai înainte rostite, W. P. făcu câțiva pași înapoi lăsând capul în jos, apoi se repezi în același loc al zidului.
Izbitura a fost puternică. Un fel de oglindire a propriei reflecții și duplicare a realității. Intervalul creat îl prăbuși în același prezent. Mai rău ar fi fost pentru el dacă ar fi întâlnit în față un zid care ar fi vrut să se deschidă spre Înaltul Abgrund și care l-ar fi condus dincolo de orice formă și de orice diferență, de unde toate izvorăsc și unde toate se întorc în infinit…
Cuprins de ciudă, știa că irosise taina Cuvântului prin necredință.